ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4935/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC. E.R. SRL în contradictoriu cu

pârâta D.G.F.P. Caraș - Severin, a solicitat instanței anularea în totalitate a

Deciziei nr. 39/2008 și a raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 2

iunie 2008, precum și suspendarea executării silite a sumelor stabilite prin

decizia de impunere. S-a solicitat, totodată, suspendarea executării silite a

sumelor stabilite prin decizia de impunere până la soluționarea irevocabilă a

cauzei.

În motivare, se arată

că în urma controlului fiscal efectuat în perioada 28 noiembrie - 4 decembrie

2007, 6 mai 2008 - 2 iunie 2008, s-a întocmit de către organele fiscale un

raport de inspecție fiscală stabilindu-se în sarcina reclamantei obligația de a

achita suma de 305.733 lei cu titlu de impozit pe profit suplimentar, suma de

353.703 lei reprezentând majorări de întârziere și 19.489 lei penalități de

întârziere, raportat la împrejurarea că în perioada 19 septembrie 2003 - 31

decembrie 2004 reclamanta a avut ca obiect de activitate schimbul valutar și a

apreciat în mod eronat că s-ar încadra în categoria microîntreprinderilor,

virând impozit pe microîntreprindere.

Reclamanta a

contestat Decizia de impunere nr. 117/2008, contestația fiind respinsă prin

Decizia nr. 39/2008.

Prin precizarea de

acțiune, formulată la data de 11 septembrie 2008, reclamanta învederează

instanței că solicită suspendarea actului administrativ atacat, până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, în temeiul art. 15 din Legea

contenciosului administrativ.

În motivarea acestui

petit, reclamanta arată că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de dispozițiile

art. 15, adică există un caz bine justificat și paguba este iminentă și certă.

Se arată că este justificată suspendarea față de împrejurarea că se contestă

temeiul juridic în baza căruia s-a emis actul administrativ și, drept urmare,

nu este posibil să fie obligată la plată înainte de a se stabili dacă a fost

sau nu bine încadrată în categoria persoanelor juridice care nu pot opta pentru

sistemul de impunere prevăzut de O.G. nr. 24/2001, aprobată prin Legea nr. 111/2003.

Cu privire la cea

de-a doua condiție cerută de lege, arată că societatea are 40 de angajați, că

de la data emiterii deciziei contestate, respectiv de trei luni de zile, nu au

mai fost plătite salariile angajaților, datorită popririi de către pârâtă a

disponibilităților bănești ale societății și că angajații firmei au reclamat

deja neachitarea salariilor, urmând să acționeze societatea în judecată;

învederează instanței că societatea nu dispune de sumele necesare pentru

acoperirea presupusului debit, astfel că urmările pe care actul administrativ

contestat le va produce firmei sunt dezastruoase, atât pentru reclamantă, cât

și pentru cei 40 de angajați și familiile acestora.

Tribunalul Caras

Severin, prin încheierea de la termenul din 12 septembrie 2008, a admis cererea

formulată de reclamantă și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere

emisă de pârâtă, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Împotriva acestei

încheieri s-a formulat recurs care a fost admis de către Curtea de Apel

Timișoara, constatându-se, că față de valoarea sumei contestate de către

reclamantă, prin raportare la prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004

competența de soluționare a cauzei aparține în primă instanță Curții de Apel

Timișoara care urmează să se pronunțe asupra cererii de suspendare.

În ședința din data

de 9 martie 2009 reclamanta a depus la dosarul cauzei o cerere prin care a

invocat excepția de nelegalitate a prevederilor pct. 8 lit. a) Titlul IV din H.G.

nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, conform

cărora „persoanele juridice care nu pot opta pentru sistemul de impunere sunt:

persoanele juridice care se organizează și funcționează potrivit legilor

speciale de organizare și funcționare din domeniul bancar (băncile, casele de

schimb valutar, societățile de credit ipotecar, cooperativele de credit,

etc.)”.

În motivarea

excepției de nelegalitate, se arată că prevederile pct. 8 mai sus menționate

contravin dispozițiilor art. 104 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 întrucât în

Legea nr. 571/2003 se arată doar că nu pot opta pentru sistemul de impunere

reglementat de titlu persoanele juridice române care desfășoară activități în

domeniul bancar, spre deosebire de normele metodologice care adaugă la lege,

incluzând în categoria persoanelor juridice care desfășoară activități în

domeniul bancar și casele de schimb valutar, deși acestea din urmă nu sunt

organizate și nici nu funcționează potrivit legilor speciale de organizare și funcționare

din domeniul bancar.

Reclamanta

menționează că, casele de schimb valutar nu desfășoară activitate bancară,

astfel cum este aceasta definită în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 58/1998 ca

fiind „atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public și

acordarea de credite în cont propriu”.

Prin încheierea de

ședință din 9 martie 2009 instanța a admis cererea reclamantei de suspendare a

executării Deciziei de impunere nr. 117 din 2 iunie 2008, soluție rămasă

irevocabilă prin Decizia nr. 4578 din 23 octombrie 2009, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin serviciul

registratură, la data de 06 aprilie 2009 Ministerul Finanțelor Publice a

formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României,

justificându-și interesul prin împrejurarea că este inițiator al H.G. nr. 44/2004.

Prin cererea formulată s-a solicitat respingerea excepției de nelegalitate și

admiterea cererii de intervenție.

În motivare se arată

că pct. 8 lit. a) din H.G. nr. 44/2004 este în conformitate cu Legea nr. 571/2003

și cu dispozițiile Legii nr. 58/1998.

Curtea de Apel

Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.

185 din 7 aprilie 2010 a respins excepția inadmisibilității invocării pe cale

de excepție a nelegalității dispoziției de la pct. 8 lit. a) Titlul IV din H.G.

nr. 44/2004 și ca atare a respins ca neîntemeiată această excepție.

Totodată, a respins

acțiunea reclamantei ca neîntemeiată și a admis cererea de intervenție

formulată de Ministerul Finanțelor Publice în interesul pârâtului Guvernul

României.

Pentru a pronunța

această sentință instanța a reținut următoarele:

Cu privire la

excepția inadmisibilității invocării pe cale de excepție a nelegaliutății

dispoziției de la pct. 8 lit. a) Titlul IV din H.G. nr. 44/2004, Curtea a

reținut că atât acțiunea cât și excepția sunt de competența instanțelor de

contencios administrativ, singurele competente să verifice legalitatea actelor

administrative, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituție.

Trebuie menționat

faptul că, în situația în care este vorba despre o acțiune, Legea nr. 554/2004,

modificată, distinge între actele administrative individuale și cele normative,

în sensul că, numai pentru cele individuale, există un termen de introducere a

acțiunii la instanța de contencios administrativ, în timp ce actele normative

pot fi atacate prin acțiune judiciară, fără limită de timp.

Reglementarea expresă

a excepției de nelegalitate pentru actele administrative individuale a fost

necesară pentru că, spre deosebire de acțiune, excepția este imprescriptibilă,

ea putând fi invocată oricând.

Cu alte cuvinte,

pentru actele administrative normative, nu doar excepția de nelegalitate, ci și

acțiunea directă este imprescriptibilă.

Reținând cele expuse,

Curtea va respinge excepția inadmisibilității invocării pe cale de excepție a

nelegalității dispoziției de la pct. 8 lit. a) Titlul IV din H.G. nr. 44/2004

Pe fondul cauzei

Curtea apreciază că domeniul bancar nu poate fi limitat doar la activitatea de

atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public și acordarea de

credite în cont propriu, acestea cuprinzând o arie mult mai largă de activități

între care amintim realizarea de încasări și plăți în valută și în lei, cumpărarea

și vinderea în țară și străinătate de valută, efectuarea de operațiuni de

schimb valutar și alte tipuri de operațiuni pe piețele monetare internaționale,

pe cont propriu sau în numele clienților.

Astfel, Curtea

constată că pentru perioada anului 2003 reclamanta, față de obiectul său de

activitate, văzând și dispozițiile legale privind necesitatea autorizării din

partea B.N.R. pentru funcționarea caselor de schimb valutar, este o societate

care desfășoară o activitate de natură bancară, nefiindu-i astfel aplicabile

dispozițiile alin. (1) art. 1 din O.G. nr. 24/2003.

În ceea ce privește

perioada anului 2004 sunt incidente în cauză prevederile art. 104 din Legea nr.

571/2003 și pct. 8 lit. a) din H.G. nr. 44/2004.

Reținând situația de

fapt menționată, prin raportare la dispozițiile legale analizate, Curtea

constată că stabilirea de către organele fiscale în sarcina reclamantei a sumei

de 305.733 lei cu titlu de impozit pe profit suplimentar este legală și

temeinică. Pe cale de consecință, Curtea constată că și calcularea accesoriilor

este conformă cu dispozițiile legale.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs SC E.R. SRL Reșița, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Mai înainte însă de a

trece la analiza motivelor de recurs, urmează să se constate că acesta a fost

declarat peste termenul prevăzut de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

La termenul din 16

septembrie 2010, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, reprezentantul recurentei-reclamante a depus în

ședință publică cerere de repunere în termenul de recurs și motivele de recurs.

Prin Decizia nr. 4935

din 11 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a decis respingerea cererii de repunere în

termenul de declarare a recursului și pe cale de consecință a respins recursul

formulat de SC E.R. SRL Reșița ca tardiv declarat.

Într-adevăr, potrivit

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ

„soluția instanței de contencios administrativ este supusă recursului, care se

declară în termen de 5 zile de la comunicare și se judecă de urgență și cu

precădere”.

În cauză, comunicarea

hotărârii atacate s-a făcut la data de 13 mai 2010, prin afișare, conform

dispozițiilor art. 921 teza finală C. proc. civ., mențiunile agentului

însărcinat cu efectuarea actelor de procedură făcând dovada deplină a celor

arătate, iar recursul a fost declarat la data de 23 iulie 2010, motivele de

recurs fiind depuse la data de 16 septembrie 2010, în ședință publică.

Or, potrivit art. 303

C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs.

Nedepunerea motivelor

de recurs în termenul legal atrage neluarea lor în considerație, deoarece

neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea,

afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost

împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

Față de cele ce

preced, recursul declarat în cauză va fi respins ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

repunere în termenul de declarare a recursului.

Respinge recursul

declarat de SC E.R. SRL Reșița împotriva sentinței civile nr. 185 din 7 aprilie

2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal,

ca tardiv formulat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2010.