ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2968/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 3368, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția de inadmisibilitate și excepția autorității de lucru judecat, respingând pe fond acțiunea formulată de reclamanta B.D.R.

SRL Geoagiu-Băi în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara, prin care s-a solicitat suspendarea executării: - Deciziei nr. 118 din 08 aprilie 2009 privind soluționarea contestației formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009; - Deciziei de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009 privind obligațiile suplimentare de plată, pentru suma totală de 1.883.665 lei, reprezentând: 441.815 lei impozit pe profit, 323.588 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, 543.280 lei T.V.A și 574.982 lei majorări de întârziere aferente T.V.A; - Dispoziției de măsuri nr. 21 din 30 ianuarie 2009, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că p ârâta A.N.A.F - D.G.F.P.-Hunedoara a invocat excepția autorității de lucru judecat pentru capetele de cerere prin care reclamanta a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009 privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală pentru suma totală de 1.883.665 lei, reprezentând: 441.815 lei impozit pe profit, 323.588 lei majorări de întârziere al impozitului pe profit, 543.280 lei T.V.A și 574.982 lei majorări de întârziere aferente T.V.A și suspendarea executării Dispoziției nr. 21 din 30 ianuarie 2009 privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală, arătând că reclamanta a avut calitatea de reclamant în dosarul nr. 260/57/2009 aflat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, care a avut ca obiect suspendarea acelorași acte administrativ-fiscale, în contradictoriu cu D.G.F.P.

Hunedoara, iar prin sentința civilă nr. 73/F/CA din 17 martie 2009 fost respinsă cererea ca neîntemeiată, împotriva căreia reclamanta a formulat recurs, precum și excepția inadmisibilității acțiunii.

Excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă ca neîntemeiată, pe de-o parte, datorită neîndeplinirii condiției identității de cauză, reținându-se din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, că pot fi formulate mai multe cereri de suspendare, pentru motive diferite, iar în cauza dedusă judecății, analizându-se sentința civilă nr. 73/F/CA din 17 martie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, irevocabilă prin decizia nr. 3835/2009 a Înaltei Curți, față de care s-a invocat excepția analizată, s-a constatat că au fost invocate motive suplimentare, care nu au fost invocate în cererea inițială, iar pe de altă parte, datorită faptului că autoritatea de lucru judecat vizează soluționarea litigiului pe fond, în sensul analizării legalității actelor administrativ-fiscale contestate și nu analiza unei măsuri care privește o situație provizorie cu privire la executarea acelorași acte.

În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a cererii de suspendare formulate, instanța de fond a reținut că decizia nr. 118 din 8 aprilie 2009 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației împotriva deciziei de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009, poate fi atacată pe calea contenciosului administrativ, fiind admisibilă cererea de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că prin Decizia de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara în temeiul Raportului de inspecție fiscală nr. 10023 din 30 ianuarie 2009, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația plății sumei de 441.815 lei reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar, pentru perioada 01 ianuarie 2004-30 septembrie 2008 și 323.588 lei reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, pentru perioada 25 aprilie 2004-12 ianuarie 2009 respectiv diferențe TVA, în sumă de 543.280 lei, pentru perioada 01 mai 2003-30 septembrie 2009 și majorări de întârziere aferente TVA, în sumă de 574.982 lei, pentru perioada 25 august 2003- 12 ianuarie 2009, titlu de creanță fiscală, în conformitate cu prevederile art. 110 din O.G.

nr. 92/2003. De asemenea, prin Dispoziția nr. 21 din 30 ianuarie 2009 privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală s-a dispus ca reclamanta să înregistreze în evidența contabilă impozitul pe profit stabilit suplimentar, precum și accesoriile aferente și să storneze din contul impozitului pe profit suma de 500 lei reprezentând majorări de întârziere și să înregistreze plăți ale impozitului pe profit în sumă de 3.063 lei ce se regăsesc în evidența fiscală și nu sunt operate în evidența contabilă, să înregistreze în evidența contabilă T.V.A. stabilită suplimentar, precum și accesoriile aferente și să storneze din evidența contabilă suma de 373 lei reprezentând plată T.V.A. înregistrată eronat.

Prin Decizia privind soluționarea contestației nr. 118 din 08 aprilie 2009 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor s-a dispus suspendarea soluționării contestației împotriva Deciziei de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G.

nr. 92/2003, reținându-se că s-a formulat o sesizare penală care a fost înaintată Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 8 și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, între actele administrativ-fiscale contestate și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite existând o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă, în speță ridicându-se problema realității și legalității operațiunilor economice desfășurate de societate cu consecința diminuării bazei impozabile, în condițiile în care s-a constatat că aceasta a înregistrat în contabilitate facturi care nu îndeplineau condiția de document justificativ, prioritatea având organele de cercetare penală, procedura administrativă urmând a fi reluată în conformitate cu prevederile art. 214 alin. (3) C. proc.

fisc. Totodată, s-a constatat îndeplinirea condițiilor de formă, respectiv dovada înregistrării la autoritatea fiscală a recursului grațios împotriva actelor administrative care formează obiectul cererii de suspendare și obligația consemnării unei cauțiuni în cuantum de 1% din valoarea contestată, recipisa fiind depusă în copie xerox la data de 20 octombrie 2009. Analizând condițiile impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, s-a constatat că cele două condiții, cazul bine justificat și paguba iminentă nu sunt întrunite în cauză. Astfel, cu privire la condiția cazului bine justificat s-a constatat că nu pot fi reținute ca motive de nelegalitate, susținerile reclamantei cu privire la nemotivarea deciziei privind suspendarea soluționării contestației pe cale administrativă în condițiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc.

fisc. Măsura suspendării procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă este reglementată de dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. și în situația în care, ” organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă”.

În speță, organele de cercetare penală au fost sesizate în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 8 și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în procesul penal organele de cercetare penală urmând a stabili dacă este vorba despre o stabilire cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat, ori compensări datorate bugetului general consolidate, sau dacă s-au săvârșit faptele prevăzute la lit. a)-g) de la art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

În contextul în care, potrivit dispozițiilor alin. (4) al art. 214 C. proc. fisc., hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă, iar din considerentele deciziei rezultă motivele pentru care organul de soluționare a contestației, s-a apreciat că între stabilirea obligațiilor din decizia de impunere și stabilirea caracterului infracțional al faptelor reprezentanților societăți reclamante există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Nu s-au reținute ca argumente juridice aparent valabile, cu privire la legalitatea actelor administrativ-fiscal, susținerile reclamantei, întrucât motivele de fapt și de drept menționate în cuprinsul Raportului de inspecție și în cuprinsul deciziei de impunere nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Cu privire la condiția pagubei iminente, instanța de fond a constatat că valoarea sumei stabilită în sarcina reclamantei este într-adevăr semnificativă, însă această simplă susținere nu poate determina îndeplinirea condiției legale în absența probatoriului în legătură cu posibilitatea intrării societății în incapacitate de plată. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, reclamanta SC B.D.R.

SRL-Geoagiu-Băi a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie. Recursul este încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9) și art. 304 1 C. proc. civ. iar criticile recurentei vizează exclusiv fondul cauzei. În susținerea motivelor de recurs formulate, recurenta a prezentat istoricul cauzei și a arătat că s-a făcut dovada existenței unui caz bine justificat, de natură a conduce la suspendarea executării actelor administrative atacate, conform dispozițiilor legale. În dovedirea existenței cazului bine justificat de natură a conduce la suspendarea executării actelor administrativ fiscale, a învederat împrejurări legate de consecințele continuării executării actelor administrativ fiscale, precum și motivele de nelegalitate ale acestora.

Astfel, a precizat că actele administrative atacate, respectiv raportul de inspecție fiscală, decizia de impunere și dispoziția de măsuri emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara sunt netemeinice și nelegale întrucât: - creanța fiscală ce constă în obligații fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală, nu ține seama de situația de fapt reală, ceea ce contravine dispozițiilor art. 5, 6, 7 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală; - determinarea obligațiilor fiscale suplimentare s-a făcut cu ignorarea documentelor justificative și a evidențelor financiar-contabile și fiscale prezentate de contribuabil; - constatările inspecției fiscale nu s-au bazat în toate cazurile pe verificările necesare determinării bazelor de impunere corespunzător prevederilor art. 94 din O.G.

nr. 92/2003, ci numai pe declarațiile din dosarul DIICOT, fiind ignorată legătura de cauzalitate dintre venituri și cheltuieli. Recurenta a susținut că deși în cauza penală menționată de organele fiscale, nu a fost finalizată urmărirea penală, organele fiscale au procedat la determinarea impozitelor, taxelor și accesoriilor ca și cum cauza penală ar fi fost soluționată cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, prin emiterea actelor atacate. Cu privire la condiția pagubei iminente, recurenta a susținut faptul că au fost dovedite concret prejudiciile produse de continuarea executării actelor administrativ fiscale. A precizat că scopul unei cereri de suspendare este acela de a preveni paguba iminentă și nu de a constata existența ei.

Recurenta a menționat că executarea silită, mai înainte de a fi lămurite aspectele care privesc temeinicia și legalitatea actelor administrative atacate, este de natură să prejudicieze societatea, datorită cuantumului foarte mare al obligațiilor fiscale. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara a solicitat respingerea recursului ca nefondat și a arătat că recurenta-reclamantă nu a dovedit în cauză îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (filele 14-17 dosar). Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă dar și sub toate aspectele, în baza art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Recurenta-reclamantă SC „B.D.R.” SRL Geoagiu-Băi a solicitat instanței de contencios administrativ și fiscal suspendarea executării: Deciziei privind soluționarea contestației emisă sub nr. 118 din 08 aprilie 2009 de către pârâta Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Deciziei de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009 privind obligațiile suplimentare de plată, pentru suma totală de 1.883.665 lei, reprezentând: 441.815 lei impozit pe profit, 323.588 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, 543.280 lei T.V.A și 574.982 lei majorări de întârziere aferente T.V.A și Dispoziției de măsuri nr. 21 din 30 ianuarie 2009, până la pronunțarea instanței de fond.

Prin Decizia nr. 118 din 08 aprilie 2009 s-a dispus, în temeiul art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, suspendarea soluționării contestației formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009, procedura urmând a fi reluată la încetarea cu caracter definitiv a motivului care a determinat suspendarea. Temeiul legal al cererii de suspendare, indicat de recurentă îl constituie dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care: „În cazuri bine justificate si pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate”. Recurenta a făcut dovada înregistrării contestației administrative la data de 27 martie 2009, precum și plata cauțiunii în cuantum de 18.836,65 lei, stabilită în baza dispozițiilor art. 215 C. proc. fisc. Referitor la condițiile „cazului bine justificat” și „pagubei iminente”, Înalta Curte constată că prima instanță a stabilit în mod corect că nu sunt îndeplinite în speță. Astfel „cazul bine justificat” reprezintă, potrivit art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității actului, care să creeze o îndoială serioasă în privința conformității acestuia cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat. În speță, Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurenta-reclamantă în ce privește indiciile de nelegalitate examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor cazului bine justificat.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de fond, motivat și argumentat a apreciat că nu există indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității actelor administrative contestate. Raportat la probele administrate în cauză, Înalta Curte constată că recurenta nu a adus niciun argument juridic aparent valabil care să susțină îndeplinirea condiției cazului bine justificat, raportat la motivele invocate, astfel că instanța de fond corect a apreciat, în limita competențelor sale, că motivele de fapt și de drept reținute în cuprinsul Raportului de inspecție și în cuprinsul Deciziei de impunere nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Recurenta nu și-a fundamentat juridic motivele care au stat la baza susținerilor potrivit cărora, organele fiscale de control au avut în vedere doar declarațiile din dosarul D.I.I.C.O.T. iar creanța fiscală reținută în sarcina sa, constând în obligații fiscale suplimentare nu se raportează la situația de fapt reală, aspect ce contravine prevederilor art. 5, 6 și 7 din O.G. nr. 92/2003 C. proc. fisc., și nici nu a indicat, în concret, care au fost documentele justificative ignorate de către organele de control cu ocazia controlului fiscal. În acest context, se constată că simplele susțineri ale reclamantei din cererea de chemare în judecată și reiterate, sub forma criticilor în recurs, referitoare la nelegalitatea actului administrativ contestat nu fac dovada îndeplinirii acestei condiții, în sensul dispozițiilor legale precitate.

Cât privește cea de-a doua condiție cerută cumulativ de dispozițiile art. 14 alin. (1) din lege, paguba iminentă, aceasta reprezintă potrivit definiției legale cuprinse în art. 2 lit. ș) din aceeași Lege nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public”. Simpla afirmație ca prin executarea actului administrativ contestat s-ar produce o pagubă iminentă nu reprezintă un argument suficient care să conducă la concluzia că cerința mai sus amintită este îndeplinită.

Recurenta-reclamantă nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței, în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Mai mult, în cazul actelor administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită și demonstrată prin simpla susținere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerință este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004. Prin urmare, pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc.

civ. și art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC „B.D.R.” SRL Geoagiu-Băi împotriva sentinței nr. 3368 din 20 octombrie 2009 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 iunie 2010.