ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2968/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2968/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 3368,

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a

respins excepția de inadmisibilitate și excepția autorității de lucru judecat,

respingând pe fond acțiunea formulată de reclamanta B.D.R. SRL Geoagiu-Băi în

contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara, prin care s-a solicitat

suspendarea executării:

- Deciziei nr. 118

din 08 aprilie 2009 privind soluționarea contestației formulată împotriva

Deciziei de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009;

- Deciziei de

impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009 privind obligațiile suplimentare de plată,

pentru

suma totală de 1.883.665 lei,

reprezentând: 441.815 lei impozit pe profit, 323.588 lei majorări de întârziere

aferente impozitului pe profit, 543.280 lei T.V.A

și 574.982 lei

majorări de întârziere aferente T.V.A;

- Dispoziției de

măsuri nr. 21 din 30 ianuarie 2009, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că p

ârâta

A.N.A.F - D.G.F.P.-Hunedoara a invocat excepția autorității de

lucru judecat pentru capetele de cerere prin care

reclamanta a solicitat suspendarea

executării Deciziei de impunere nr. 66

din 30 ianuarie 2009 privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de

inspecția fiscală

pentru suma totală de

1.883.665 lei, reprezentând: 441.815 lei impozit pe profit, 323.588 lei majorări

de întârziere al

impozitului pe profit, 543.280 lei T.V.A și 574.982 lei

majorări de întârziere

aferente T.V.A și

suspendarea executării Dispoziției

nr. 21 din 30 ianuarie 2009

privind măsurile stabilite de

organele de

inspecție fiscală, arătând că reclamanta a avut

calitatea de reclamant în dosarul nr. 260/57/2009 aflat pe rolul Curții

de Apel Alba

Iulia, care a avut ca obiect suspendarea acelorași acte

administrativ-fiscale, în

contradictoriu cu

D.G.F.P. Hunedoara, iar prin sentința civilă nr. 73/F/CA din 17 martie 2009

fost respinsă cererea ca neîntemeiată, împotriva căreia reclamanta a formulat

recurs, precum și excepția inadmisibilității acțiunii.

Excepția autorității

de lucru judecat a fost respinsă ca neîntemeiată, pe de-o parte, datorită

neîndeplinirii condiției identității de cauză, reținându-se din interpretarea

per a contrario a dispozițiilor art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, că

pot fi formulate mai multe cereri de suspendare, pentru motive diferite, iar în

cauza dedusă judecății, analizându-se sentința civilă nr. 73/F/CA din 17 martie

2009 a Curții de Apel Alba Iulia, irevocabilă prin decizia nr. 3835/2009 a

Înaltei Curți, față de care s-a invocat excepția analizată, s-a constatat că au

fost invocate motive suplimentare, care nu au fost invocate în cererea inițială,

iar pe de altă parte, datorită faptului că autoritatea de lucru judecat vizează

soluționarea litigiului pe fond, în sensul analizării legalității actelor

administrativ-fiscale contestate și nu analiza unei măsuri care privește o

situație provizorie cu privire la executarea acelorași acte.

În ceea ce privește

excepția de inadmisibilitate a cererii de suspendare formulate, instanța de

fond a reținut că decizia nr. 118 din 8 aprilie 2009 prin care s-a dispus

suspendarea soluționării contestației împotriva deciziei de impunere nr. 66 din

30 ianuarie 2009, poate fi atacată pe calea contenciosului administrativ, fiind

admisibilă cererea de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr.

554/2004.

Pe

fondul cauzei, s-a reținut că

prin Decizia

de impunere

nr. 66 din 30 ianuarie 2009 emisă de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Hunedoara în temeiul Raportului de inspecție fiscală

nr. 10023 din 30 ianuarie 2009, s-a stabilit în

sarcina reclamantei obligația plății sumei de

441.815 lei reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar, pentru

perioada 01 ianuarie 2004-30 septembrie 2008 și 323.588 lei reprezentând

majorări de întârziere aferente

impozitului

pe profit, pentru perioada 25 aprilie 2004-12 ianuarie 2009 respectiv diferențe

TVA, în sumă de 543.280 lei, pentru

perioada 01 mai 2003-30 septembrie 2009 și majorări

de întârziere aferente TVA, în sumă de 574.982

lei, pentru perioada 25 august 2003-

12

ianuarie 2009, titlu de creanță fiscală, în conformitate cu prevederile art. 110

din O.G.

nr. 92/2003.

De asemenea, prin Dispoziția

nr. 21 din 30 ianuarie 2009

privind măsurile stabilite de

organele de

inspecție fiscală s-a dispus ca reclamanta să

înregistreze în

evidența contabilă impozitul pe profit stabilit

suplimentar, precum și accesoriile

aferente și să storneze

din contul impozitului pe profit suma de 500 lei reprezentând

majorări

de întârziere și să înregistreze plăți ale impozitului pe profit în sumă de

3.063

lei ce se regăsesc în evidența fiscală și nu sunt operate în evidența

contabilă,

să înregistreze în evidența contabilă T.V.A. stabilită suplimentar, precum și accesoriile

aferente și să storneze din evidența contabilă suma de 373 lei reprezentând

plată T.V.A. înregistrată eronat.

Prin Decizia privind soluționarea contestației nr. 118

din 08 aprilie 2009 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor

s-a dispus suspendarea

soluționării

contestației împotriva Deciziei de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009, în

temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, reținându-se că s-a

formulat o

sesizare penală care a fost

înaintată Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, în vederea efectuării

de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de

art. 8

și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea

evaziunii fiscale, între actele administrativ-fiscale contestate și stabilirea

caracterului infracțional al faptelor săvârșite

existând o strânsă interdependență de

care depinde soluționarea cauzei

pe cale administrativă, în speță ridicându-se

problema

realității și legalității operațiunilor economice desfășurate de societate cu

consecința

diminuării bazei impozabile, în condițiile în care s-a constatat că aceasta a

înregistrat în contabilitate facturi care nu îndeplineau condiția de

document justificativ, prioritatea având organele

de cercetare penală, procedura administrativă urmând a fi reluată în

conformitate cu prevederile art. 214 alin. (3) C. proc. fisc.

Totodată, s-a constatat

îndeplinirea condițiilor de formă, respectiv dovada înregistrării la

autoritatea fiscală a recursului grațios împotriva actelor administrative care

formează obiectul cererii de suspendare și obligația consemnării unei cauțiuni

în cuantum de 1% din valoarea contestată, recipisa fiind depusă în copie xerox

la data de 20 octombrie 2009.

Analizând condițiile

impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, s-a constatat că cele două

condiții, cazul bine justificat și paguba iminentă nu sunt întrunite în cauză.

Astfel, cu privire la

condiția cazului bine justificat s-a constatat că nu pot fi reținute ca motive

de nelegalitate, susținerile reclamantei cu privire la nemotivarea deciziei

privind suspendarea soluționării contestației pe cale administrativă în condițiile

art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.

Măsura

suspendării procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă

este reglementată de dispozițiile art. 214

alin. (1) lit. a)

C.

proc. fisc. și în situația în care, ” organul care a efectuat activitatea de

control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor

săvârșirii unei infracțiuni a cărei

constatare

ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în

procedură administrativă”.

În

speță, organele de cercetare penală au fost sesizate în vederea efectuării de

cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 8 și art. 9 alin. (1) din

Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale,

în procesul

penal organele de cercetare penală urmând a stabili dacă

este vorba despre o stabilire cu rea-credință de către contribuabil a

impozitelor, taxelor sau

contribuțiilor,

având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu

de rambursări sau restituiri de la bugetul general

consolidat, ori compensări datorate

bugetului general consolidate, sau

dacă s-au săvârșit faptele prevăzute la lit. a)-g) de la art. 9 alin. (1) din

Legea nr. 241/2005.

În contextul în care,

potrivit dispozițiilor alin. (4) al art. 214 C. proc. fisc., hotărârea

definitivă a instanței penale prin care

se

soluționează

acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea

contestației cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte

civilă, iar din considerentele deciziei rezultă motivele pentru care organul de

soluționare a contestației, s-a apreciat că între stabilirea obligațiilor din

decizia de impunere

și stabilirea caracterului infracțional al faptelor

reprezentanților societăți reclamante există o strânsă interdependență

de

care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Nu s-au reținute ca

argumente juridice aparent valabile, cu privire la legalitatea actelor

administrativ-fiscal, susținerile reclamantei, întrucât motivele de fapt și de

drept menționate în cuprinsul Raportului de inspecție și în cuprinsul deciziei

de impunere nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

Cu privire la condiția

pagubei iminente, instanța de fond a constatat că valoarea sumei stabilită în

sarcina reclamantei este într-adevăr semnificativă, însă această simplă

susținere nu poate determina îndeplinirea condiției legale în absența

probatoriului în legătură cu posibilitatea intrării societății în incapacitate

de plată.

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de Apel București, reclamanta SC B.D.R. SRL-Geoagiu-Băi a

formulat recurs, criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul este

încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9) și art. 304

1

C.

proc. civ. iar criticile recurentei vizează exclusiv fondul cauzei.

În susținerea motivelor

de recurs formulate, recurenta a prezentat istoricul cauzei și a arătat că s-a

făcut dovada existenței unui caz bine justificat, de natură a conduce la

suspendarea executării actelor administrative atacate, conform dispozițiilor

legale.

În dovedirea

existenței cazului bine justificat de natură a conduce la suspendarea

executării actelor administrativ fiscale, a învederat împrejurări legate de

consecințele continuării executării actelor administrativ fiscale, precum și

motivele de nelegalitate ale acestora.

Astfel, a precizat că

actele administrative atacate, respectiv raportul de inspecție fiscală, decizia

de impunere și dispoziția de măsuri emise de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a județului Hunedoara sunt netemeinice și nelegale întrucât:

- creanța fiscală ce

constă în obligații fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală, nu

ține seama de situația de fapt reală, ceea ce contravine dispozițiilor art. 5, 6,

7 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală;

- determinarea

obligațiilor fiscale suplimentare s-a făcut cu ignorarea documentelor

justificative și a evidențelor financiar-contabile și fiscale prezentate de

contribuabil;

- constatările

inspecției fiscale nu s-au bazat în toate cazurile pe verificările necesare

determinării bazelor de impunere corespunzător prevederilor art. 94 din O.G. nr.

92/2003, ci numai pe declarațiile din dosarul DIICOT, fiind ignorată legătura

de cauzalitate dintre venituri și cheltuieli.

Recurenta a susținut

că deși în cauza penală menționată de organele fiscale, nu a fost finalizată

urmărirea penală, organele fiscale au procedat la determinarea impozitelor,

taxelor și accesoriilor ca și cum cauza penală ar fi fost soluționată cu

privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției

acesteia, prin emiterea actelor atacate.

Cu privire la

condiția pagubei iminente, recurenta a susținut faptul că au fost dovedite

concret prejudiciile produse de continuarea executării actelor administrativ

fiscale.

A precizat că scopul

unei cereri de suspendare este acela de a preveni paguba iminentă și nu de a

constata existența ei.

Recurenta a menționat

că executarea silită, mai înainte de a fi lămurite aspectele care privesc

temeinicia și legalitatea actelor administrative atacate, este de natură să

prejudicieze societatea, datorită cuantumului foarte mare al obligațiilor

fiscale.

Prin întâmpinare,

intimata-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara a solicitat

respingerea recursului ca nefondat și a arătat că recurenta-reclamantă nu a

dovedit în cauză îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute

de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (filele 14-17 dosar).

Examinând

sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă dar și sub toate

aspectele, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă

SC „B.D.R.” SRL Geoagiu-Băi a solicitat instanței de contencios administrativ

și fiscal suspendarea executării: Deciziei privind soluționarea contestației

emisă sub nr. 118 din 08 aprilie 2009 de către pârâta Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor, Deciziei de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009

privind obligațiile suplimentare de plată, pentru

suma totală de 1.883.665 lei, reprezentând: 441.815 lei impozit pe

profit, 323.588 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit,

543.280 lei T.V.A

și 574.982 lei majorări de întârziere aferente T.V.A și

Dispoziției de măsuri nr. 21 din 30 ianuarie 2009, până la pronunțarea

instanței de fond.

Prin Decizia nr. 118

din 08 aprilie 2009 s-a dispus, în temeiul art. 214 din O.G. nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, suspendarea soluționării contestației

formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009, procedura

urmând a fi reluată la încetarea cu caracter definitiv a motivului care a

determinat suspendarea.

Temeiul legal al cererii

de suspendare, indicat de recurentă îl constituie dispozițiile art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care:

„În cazuri bine

justificate si pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în

condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la

pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce

acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de

drept și fără nicio formalitate”.

Recurenta a făcut

dovada înregistrării contestației administrative la data de 27 martie 2009,

precum și plata cauțiunii în cuantum de 18.836,65 lei, stabilită în baza dispozițiilor

art. 215 C. proc. fisc.

Referitor la condițiile

„cazului bine justificat” și „pagubei iminente”, Înalta Curte constată că prima

instanță a stabilit în mod corect că nu sunt îndeplinite în speță.

Astfel „cazul bine

justificat” reprezintă, potrivit art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004

„împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să

creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”.

Îndoiala serioasă

asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma

unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii

suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii,

nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Scopul acestei

analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent

valabile în contestarea legalității actului, care să creeze o îndoială serioasă

în privința conformității acestuia cu legea în a cărui executare a fost

emis/adoptat.

În speță, Înalta

Curte constată nefondate criticile exprimate de recurenta-reclamantă în ce

privește indiciile de nelegalitate examinate de instanța de fond în conturarea

cerințelor cazului bine justificat.

Contrar susținerilor

recurentei, instanța de fond, motivat și argumentat a apreciat că nu există

indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin

aceasta să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și

legalității actelor administrative contestate.

Raportat la probele

administrate în cauză, Înalta Curte constată că recurenta nu a adus niciun

argument juridic aparent valabil care să susțină îndeplinirea condiției cazului

bine justificat, raportat la motivele invocate, astfel că instanța de fond

corect a apreciat, în limita competențelor sale, că motivele de fapt și de

drept reținute în cuprinsul Raportului de inspecție și în cuprinsul Deciziei de

impunere nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ.

Recurenta nu și-a

fundamentat juridic motivele care au stat la baza susținerilor potrivit cărora,

organele fiscale de control au avut în vedere doar declarațiile din dosarul

D.I.I.C.O.T. iar creanța fiscală reținută în sarcina sa, constând în obligații

fiscale suplimentare nu se raportează la situația de fapt reală, aspect ce

contravine prevederilor art. 5, 6 și 7 din O.G. nr. 92/2003 C. proc. fisc., și

nici nu a indicat, în concret, care au fost documentele justificative ignorate

de către organele de control cu ocazia controlului fiscal.

În acest context, se

constată că simplele susțineri ale reclamantei din cererea de chemare în

judecată și reiterate, sub forma criticilor în recurs, referitoare la

nelegalitatea actului administrativ contestat nu fac dovada îndeplinirii

acestei condiții, în sensul dispozițiilor legale precitate.

Cât privește cea de-a

doua condiție cerută cumulativ de dispozițiile art. 14 alin. (1) din lege,

paguba iminentă, aceasta reprezintă potrivit definiției legale cuprinse în art.

2 lit. ș) din aceeași Lege nr. 554/2004 a contenciosului administrativ

„prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public”.

Simpla afirmație ca

prin executarea actului administrativ contestat s-ar produce o pagubă iminentă

nu reprezintă un argument suficient care să conducă la concluzia că cerința mai

sus amintită este îndeplinită.

Recurenta-reclamantă

nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea

instanței, în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de

înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât

să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului

administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o

conferă acestei instituții juridice.

Mai mult, în cazul

actelor administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei

vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube

iminente nu este dovedită și demonstrată prin simpla susținere că plata sumei

respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia,

întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerință este presupusă în

majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni

caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor

administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.

Prin urmare, pentru

considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de fond a

apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C.

proc. civ. și art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul de

față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC „B.D.R.” SRL Geoagiu-Băi împotriva sentinței nr. 3368 din 20

octombrie 2009 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 04 iunie 2010.