ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 298/2015

Decizia nr. 298/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a înregistrat sub nr. x/57/2012 acțiunea în contencios administrativ fiscal formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele B. - C. și D. a județului Hunedoara solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună:

- anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 178 din 04 aprilie 2012 emisă de C. prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestațiilor formulate de reclamantă;

- anularea în totalitate a Raportului de inspecție fiscală parțială nr. 10631 din 18 mai 2011 încheiat de inspectorii fiscali din cadrul D. a județului Hunedoara și a Deciziei de impunere nr. 52 din 18 mai 2011 emisă de D. a județului Hunedoara cu consecința exonerării reclamantei de plata sumei de 4.440.423 lei cu titlu de T.V.A. și a sumei de 1.865.169 lei cu titlu de majorări de întârziere aferente T.V.A. impuse suplimentar prin decizia de imputare contestată;

- anularea în totalitate a Raportului de inspecție fiscală parțială nr. 10638 din 19 mai 2011 încheiat de inspectorii fiscali din cadrul D. a județului Hunedoara și a Deciziei de impunere nr. 53 din 19 mai 2011 emisă de D. a județului Hunedoara, cu consecința exonerării reclamantei de plata sumei de 2.836.977 lei cu titlu de impozit pe profit și a sumei de 1.235.6411 lei cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe profit impuse suplimentar prin decizia de imputare contestată.

În motivarea acțiunii s-a susținut că urmare a unui control efectuat la societatea reclamantă, inspectorii fiscali din cadrul D. a județului Hunedoara au întocmit Rapoartele fiscale nr. 10631 din 18 mai 2011 și nr. 10638 din 19 mai 2011, iar în baza acestora s-au emis Deciziile de impunere nr. 52 din 18 mai 2011 și nr. 53 din 19 mai 2011 prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații de plată suplimentare după cum urmează:

- 4.440.423 lei cu titlu de T.V.A.;

- 1.865.169 lei cu titlu de majorări de întârziere aferente T.V.A.;

- 2.836.977 lei cu titlu de impozit pe profit;

- 1.235.641 lei cu titlu de majorări de "întârziere aferente;

- impozitului pe profit.

În termenul legal reclamanta a formulat contestație la organul fiscal competent, care prin Decizia nr. 178 din 04 aprilie 2012 emisă de C. a dispus suspendarea soluționării contestației, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea cu caracter definitiv a motivului care a determinat suspendarea, respectiv soluționarea contestației în funcție de soluția adoptată pe latură penală.

S-a arătat că prin emiterea celor două decizii de impunere și nesoluționarea contestației s-au produs și adus grave prejudicii patrimoniului societății reclamantei, bunurilor comune și personale ale administratorilor societății, întrucât în temeiul acestora D. a județului Hunedoara a formulat cerere pentru deschiderea procedurii insolvenței, ce face obiectul Dosarului nr. x/97/2011 în curs de judecată pe rolul Tribunalului Hunedoara. De asemenea, organul fiscal a emis

Decizia nr. 64.719 din 28 decembrie 2011 de atragere a răspunderii solidare a administratorilor societății pentru sumele datorate de reclamantă bugetului de stat, iar în temeiul acestei decizii s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale administratorului societății.

Prin întâmpinările formulate pârâtele D. a județului Hunedoara în nume propriu cât și pentru B., precum și B. în nume propriu au solicitat respingerea cererii reclamantei de anulare a Deciziei nr. 178 din 04 aprilie 2012 ca neîntemeiată, iar a cererii de anulare a Rapoartelor fiscale nr. 10631 din 18 mai 2011, nr. 10638 din 19 mai 2011 și a Deciziilor de impunere nr. 52 din 18 mai 2011, nr. 53 din 19 mai 2011, ca inadmisibilă.

Prin Sentința nr. 90 din 4 martie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis acțiunea reclamantei SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. - C. și drept urmare a anulat Decizia nr. 178 din 04 aprilie 2012 privind soluționarea contestațiilor formulate de reclamantă împotriva Deciziilor de impunere nr. 52 din 18 mai 2011 și nr. 53 din 18 mai 2011 și în consecință a dispus soluționarea contestațiilor pe fond; a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei SC A. SRL în contradictoriu cu D. a Județului.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut referitor la Decizia nr. 178 din 04 aprilie 2012 emisă de C. din cadrul B., că, potrivit art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. „Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecției fiscale și care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracțiuni, în condițiile prevăzute de legea penală", în acest sens organele de inspecție având obligația de a întocmi proces-verbal trebuie semnat de organul de inspecție și de către contribuabilul supus inspecției, cu sau fără explicații ori obiecțiuni din partea acestuia.

Organul fiscal a făcut aplicarea acestor dispoziții întocmind procesul verbal din 19 mai 2011 ce a fost înaintat organelor de urmărire penală prin adresa din 20 iunie 2011 a D. a județului Hunedoara, constituind astfel sesizare penală pentru efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală de către administratorii societății reclamantei.

Potrivit art. 214 din același act normativ organul de soluționare a contestației administrative poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când „organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

În cauză, s-a reținut că între pretinsele infracțiuni de evaziune fiscală cu care au fost sesizate organele penale și starea de fapt reținută prin rapoartele de inspecție fiscală, care au stat la baza emiterii deciziilor, există o strânsă legătură, reproșându-se atât societății reclamante în raportul de drept fiscal, cât și administratorilor acesteia în raporturile de drept penal fictivitatea operațiunilor lor comerciale, ce au dus la prejudicierea bugetului de stat cu o sumă importantă de bani.

S-a menționat, că prin demersurile administrative și judiciare întreprinse de pârâte s-a încălcat fundamental dreptul de apărare al reclamantei, poziționând-o într-un cerc vicios, care fără a putea contesta deciziile de impunere emise de D. a județului Hunedoara, este ținută a suporta efectele acestora, pe când organele fiscale prin propria apreciere și decizie și-au rezervat posibilitatea de acționa nestingherite pentru executarea sumelor impuse suplimentar, fără a mai aștepta soluția din procesul penal pe care pretind reclamantei s-o aștepte.

Referitor la deciziile de impunere și rapoartele de inspecție fiscală, se constată că sunt acte administrativ fiscale și sunt supuse procedurii de contestare prevăzută în Titlul IX C. proc. fisc. Astfel, potrivit art. 205 raportat la art. 207 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație în termen de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ, sub sancțiunea decăderii. Conform art. 218 din același act normativ deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contesta tar la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.

S-a reținut că obiectul principal al acțiunii în contencios administrativ fiscal îl constituie anularea deciziei de soluționare a contestației, aceasta constituind actul administrativ ce se poate contesta în principal, iar accesoriu și actele administrativ fiscale ori operațiunile tehnico - administrative subsecvente, care sunt rapoartele de inspecție fiscală. În această ordine de idei, persoana nemulțumită de emiterea acestei decizii în opinia instanței, se poate prevala de vătămarea produsă prin acest act, corespunzător dispozițiilor acesteia.

În speță, prin Decizia nr. 178 din 04 aprilie 2012 emisă de C. din cadrul B. s-a dispus suspendarea soluționării contestațiilor formulate de reclamantă.

A precizat instanța că în raport de soluția dată, dacă instanța era legal învestită de reclamantă, analiza acesteia trebuia să se circumscrie numai analizării soluției date prin această decizie, pentru că numai în această măsură reclamanta se poate prevala de o vătămare în drepturile sale.

În concluzie, nesoluționarea contestațiilor pe fondul lor, împiedică analizarea acestor decizii de impunere și a actelor subsecvente acestora, astfel că cererea reclamantei de anulare a fost respinsă ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței nr. 90 din 4 martie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs E. Timișoara prin F. Hunedoara și B.

3.1. Recursul formulat de pârâta B., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă consideră că instanța de fond a dispus, în mod greșit anularea Deciziei nr. 178/ 8 aprilie 2012, avându-se în vedere că plângerea penală formulată de D. Hunedoara, prin care s-a solicitat să se constate existența sau inexistența elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute la art. 8 alin. (1) și (2), art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale nu este soluționată.

Potrivit dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., organul de soluționare a contestației poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

Or, acțiunea penală are întâietate față de acțiunea civilă, care este condiționată de soluționarea acțiunii penale în privința existenței faptei.

Recurenta invocă în susținerea recursului, Deciziile nr. 72/1996 și nr. 449/2004 ale Curții Constituționale a României.

În ceea ce privește contestația formulată împotriva Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 116 din 18 mai 2011, recurenta consideră că C. din cadrul B. nu are competența de soluționare a acesteia, deoarece conform art. 209 alin. (2) C. proc. fisc., competența aparține organelor fiscale emitente ale actului administrativ contestat.

3.2. Recursul formulat de pârâta E. Timișoara, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Soluția instanței de fond, prin care a dispus admiterea acțiunii și obligarea organului fiscal competent să soluționeze contestațiile formulate de reclamantă împotriva Deciziilor de impunere nr. 52 din 18 mai 2011 și nr. 53 din 18 mai 2011, este criticabilă în raport de obiectul acțiunii deduse judecății, acordându-se mai mult decât s-a cerut.

Prima instanță a reținut în mod greșit că reclamantei i-a fost încălcat dreptul la apărare, Dimpotrivă, deciziile organului fiscal au fost luate în temeiul dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. și în raport de prevederile art. 19 alin. (2) C. proc. pen., neexistând interdependență între procedura administrativ - fiscală și procedura insolvenței.

II. Considerentele Înaltei Curți - instanța competentă să soluționeze calea de atac extraordinară exercitată

Judecătorul fondului reține în mod categoric că între pretinsele infracțiuni de evaziune fiscală sesizate organelor de cercetare penală și starea de fapt descrisă în cuprinsul rapoartelor de inspecție fiscală care au stat la baza emiterii deciziilor, există o strânsă legătură, reproșându-se societății și administratorilor acesteia fictivitatea operațiunilor comerciale ce au condus la prejudicierea bugetului de stat cu o sumă importantă de bani.

Această stare de fapt apreciată corectă de prima instanță conduce la concluzia legalității măsurii suspendării, prin decizie motivată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., în cazul în care organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În mod firesc, reluarea procedurii administrative și soluționarea contestației, se va putea realiza numai după soluționarea sesizării penale, conform principiului penalul ține în loc civilul.

Instanța de fond, deși recunoaște legalitatea măsurii suspendării soluționării contestației și nesoluționarea laturii penale, își întemeiază hotărârea de anulare a Deciziei nr. 178 din 4 aprilie 2012 pe existența interdependenței dintre procedura insolvenței și procedura administrativă fiscală, considerând că declanșarea primei proceduri echivalează cu negarea de către organul fiscal a principiului mai sus-amintit.

În realitate, între cele două proceduri nu există relații de interdependență, fiecare derulându-se după regulile proprii.

Nu există nicio dispoziție legală care să împiedice declanșarea procedurii insolvenței atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de legea specială.

Mai mult, contestația administrativ-fiscală nu suspendă executarea deciziilor de impunere emise, iar organul fiscal a procedat legal când a solicitat executarea debitelor.

Recurentele-pârâte nu au încălcat dreptul la apărare al reclamantei prin demersurile administrative și judiciare întreprinse, deoarece acestea sunt permise de lege și au fost declanșate în conformitate cu legea aplicabilă.

Principiul egalității de arme, componentă a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este încălcat ca urmare a inițierii celor două proceduri, avându-se în vedere că au fost aplicate dispozițiile legale existente, iar partea a avut posibilitatea să-și expună cauza în justiție în condiții care nu o dezavantajează în raport cu partea adversă.

De altfel, din conținutul acțiunii introductive rezultă că reclamanta nici nu a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil și nu a expus drept motive de fapt pentru admiterea acțiunii, declanșarea procedurii insolvenței.

În raport de cele arătate nu se mai impune analizarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. și nici stabilirea admisibilității/inadmisibilității capătului de cerere prin care s-a solicitat anularea deciziilor de impunere și a raportului de inspecție fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de E. Timișoara prin F. Hunedoara și B. împotriva sentinței nr. 90 din 4 martie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și respinge acțiunea formulată de reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2015.