Decizia nr. 1930/2011 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Oradea, reclamanta S.C. „P." S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea parțială a Deciziei nr. 371 din 12 octombrie 2009, respectiv anularea dispozițiilor acestei decizii cu privire la menținerea Deciziei de impunere nr. 76 din 9 aprilie 2009; anularea parțială a Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 76 din 9 aprilie 2009 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 21742 din 9 aprilie 2009, respectiv cu privire la obligațiile de plată stabilite suplimentar în sumă totală de 3.428.739 RON reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere aferente; anularea obligațiilor fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 3.428.739 RON, din care 1.696.355 RON impozit pe profit stabilit suplimentar și 1.732.384 RON majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar; obligarea pârâtului la restituirea sumei de 233.990 RON încasată, prin compensare, în baza actelor administrative a căror anulare o solicită, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formulării cererii În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia de impunere nr. 76 din 9 aprilie 2009 organul de inspecție fiscală din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală a stabilit că pentru perioada verificată (1 octombrie 2003 - 30 iunie 2008), societatea datorează un impozit pe profit suplimentar în sumă de 1.696.355 RON, pentru care a calculat majorări de întârziere în sumă totală de 1.732.384 RON. Astfel, organul de control a stabilit că societatea reclamantă a încheiat două contracte de prestări servicii cu persoanele fizice nerezidente M.M. și A.P. (Italia), contracte de consultanță cu persoanele juridice nerezidente F.L. (Irlanda) și M. S.R.L. (Italia) și un contract de intermediere cu S.C. W.A. C.S.C. S.R.L., persoană juridică romană, contracte care, în opinia organului de inspecție fiscală, nu justifică prestarea serviciilor de consultanță și, respectiv, intermediere, fiind diminuată baza impozabilă privind impozitul pe profit cu suma totală de 1.696.355 RON, la care organul de control a calculat majorări de întârziere în sumă de 1.732.384 RON. Prin aceeași Decizie de impunere nr. 76 din 9 aprilie 2009 au fost stabilite și obligații suplimentare de plată reprezentând "Impozit pe veniturile obținute din România de nerezidenți - persoane fizice" și "Sume datorate privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap", precum și majorări de întârziere aferente, sume pe care nu le-a contestat. A mai arătat că la baza emiterii Deciziei de impunere a stat Raportul de inspecție fiscală nr. 21742 din 9 aprilie 2009. A mai arătat reclamanta că împotriva actelor administrative Decizia de impunere nr. 76 din 9 aprilie 2009 și Raportul de inspecție fiscală nr. 21742 din 9 aprilie 2009, reclamanta a formulat contestație, soluționată prin Decizia nr. 371 din 12 octombrie 2009 și respinsă ca neîntemeiată. În drept a invocat prevederile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum și celelalte dispoziții legale invocate în cuprinsul acțiunii.

Apărările formulate de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, a solicitat respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere prin care se solicită obligarea sa la restituirea sumelor achitate în baza deciziei de impunere, iar, pe fondul cauzei, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulată de reclamantă. Astfel, textul de lege reglementează o procedură administrativă specială, restituirea putând fi dispusă ca urmare a cererii formulate de către reclamantă la organul fiscal în raza căruia își are sediul, în condițiile în care prin hotărâri judecătorești sau prin hotărârea organelor administrative s-a constatat faptul că sumele stabilite în sarcina societății nu sunt datorate. Pe fondul cauzei, în ceea ce privește impozitul pe profit în sumă totală de 86.600 RON aferent cheltuielilor cu serviciile de consultanță, învederează că în mod corect, organele fiscale au constatat ca acestea nu sunt deductibile în condițiile în care reclamanta nu probează cu documente realitatea efectuării acestor servicii de consultanță.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 223/CA - P.I. din 30 iunie 2010 Curtea de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității, invocată de pârât. A admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. „P." S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și în consecință: A anulat în parte Decizia nr. 371 din 12 octombrie 2009, Decizia de impunere nr. 76 din 9 aprilie 2009 și Raportul de inspecție fiscală nr. 21742 din 9 aprilie 2009, emise de pârât, cu privire la obligațiile de plată stabilite suplimentar în sumă de 3.428.739 RON reprezentând impozit pe profit și accesorii aferente și anulează obligația de plată a acestei sume. A obligat pârâtul la restituirea către reclamantă a sumei de 233.990 RON încasată, prin compensare, în baza actelor administrative anulate în parte. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3.039,3 RON cheltuieli de judecată.

Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii primei instanțe 5.1. În ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în baza deciziei de impunere în litigiu, invocată de pârâtă, instanța de fond a constatat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere următoarele: - conform dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. f) din O.G. nr. 92/2003 se restituie la cerere sumele stabilite prin hotărâri judecătorești sau ale altor organe competente ca nefiind datorate de către contribuabili; - prin urmare, dacă instanța constată că sumele impuse nu sunt datorate, iar suma încasată deja trebuie restituită, nu sunt încălcate dispozițiile art. 117 C. proc. fisc.; - restituirea sumei încasate se face în temeiul dispozițiilor art. 117, respectiv la cererea contribuabilului și în condițiile prevăzute de Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1899/2004, instanța de judecată stabilind expres cuantumul sumei ce trebuie restituită și nu condițiile în care aceasta poate fi restituită. 5.2. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că prin actele administrative în litigiu s-a stabilit obligația de plată a reclamantei pentru suma de 1.696.355 RON reprezentând impozit pe profit și accesorii în sumă 1.732.384 RON, ca urmare a constatării ca fiind nedeductibile fiscal cheltuielile aferente unor activități de consultanță și de intermediere, perioada supusă verificării de către organul de control fiscal fiind 1 octombrie 2003 - 30 iunie 2008. 5.3. S-a mai reținut că pentru anul 2003 sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, respectiv H.G. nr. 859/2002 pentru aprobarea instrucțiunilor privind metodologia de calcul al impozitului pe profit, iar pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 30 iunie 2008 sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în Legea nr. 571/2003, respectiv H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003. 5.4. Cu privire la deductibilitatea cheltuielilor cu serviciile de consultanță și prestări servicii, s-a reținut că dispozițiile fiscale prevăd faptul că acestea sunt deductibile numai în situația în care sunt încheiate contracte în acest sens, iar beneficiarii acestor servicii pot justifica prestarea acestora pentru activitatea autorizată. 5.5. S-a constatat că în litigiu, cheltuielile considerate de reclamantă deductibile reprezintă contravaloarea facturilor pentru servicii de consultanță realizate de persoanele fizice M.M. și A.P., de persoanele juridice F.L. Irlanda și S.C. M. S.R.L., respectiv contravaloarea facturii pentru servicii de intermediere prestate de S.C. „W.A. C.S.C.” S.R.L., iar toate aceste cheltuieli au la bază contractele de consultanță și de prestări servicii încheiate de societatea reclamantă cu persoanele fizice și juridice menționate anterior. Totodată, s-a apreciat că aceste cheltuieli efectuate de reclamantă cu această consultanță și prestări de servicii au fost făcute în scopul desfășurării activității autorizate și pentru obținerea de venituri impozabile, fiind îndeplinite astfel condițiile prevăzute de dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 414/2002 și de dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, pentru deductibilitatea acestor cheltuieli. Față de aceste aspecte, instanța de fond a constatat că acțiunea formulată de reclamantă este întemeiată și, întrucât în baza actelor administrativ fiscale organul fiscal a încasat de la reclamantă prin compensare suma de 233.990 RON, în baza dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, în vederea reparării prejudiciului cauzat prin încasarea acestei sume nedatorate de către reclamantă, a dispus obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală la restituirea acestei sume.

Recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr. 223/CA-PI din 30 iunie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ. și art. 304 1 C. proc. civ. 6.1. Hotărârea pronunțată s-a dat cu încălcarea/aplicarea greșită a legii. 6.1.1. În ceea ce privește soluția instanței de fond de respingere a excepției inadmisibilității capătului de cerere prin care intimata-reclamantă a solicitat restituirea sumelor reținute de organele fiscale se arată că s-au încălcat prevederile art. 117 C. proc. civ. Potrivit art. 117 alin. (1) lit. f) din O.G. nr. 92/2003 „se restituie, la cerere, sumele stabilite prin hotărâri judecătorești sau ale altor organe competente, ca nefiind datorate de către contribuabili”. Soluția pe care instanța de judecată poate s-o pronunțe este aceea de a stabili dacă sumele menționate în actele administrativ-fiscale sunt sau nu datorate de către contribuabili. În caz contrar, organele fiscale vor fi ținute de hotărârea instanței prin care se dispune restituirea, sumele nemaiputând fi compensate, iar întreaga procedură prevăzută de art. 117 din O.G. nr. 92/2003 și Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1899/2004 rămâne fără finalitate. 6.1.2. În ceea ce privește legalitatea actelor administrative contestate, recurenta critică aplicarea greșită a legii de către instanța fondului. Cât privește impozitul pe profit în sumă totală de 86.600 RON, aferent cheltuielilor cu serviciile de consultanță, s-a reținut în mod greșit că acestea sunt deductibile, în condițiile în care intimata nu a probat cu documente realitatea efectuării acestor servicii de consultanță, în ce au constat acestea și termenele de execuție. Organele fiscale au avut în vedere dispozițiile art. 9 alin. (7) lit. s) din Legea nr. 414/2002, pct. 9.14 din H.G. nr. 859/2002 pentru perioada 1 octombrie 2003 – 31 decembrie 2003. Pentru perioada anului 2004 au fost avute în vedere prevederile art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003, pct. 48 din H.G. nr. 44/2004. Organul fiscal a solicitat reclamantei prezentarea contractelor de consultanță în baza cărora au înregistrat cheltuielile cu serviciile de consultanță în contabilitate, însă acestea nu au fost depuse. Contractele depuse în fața instanței de judecată nu cuprind elementele cerute de legislația în vigoare, deși instanța de fond a reținut contrariul. Organul fiscal consideră că facturile prezentate nu sunt de natură a proba prestarea efectivă a serviciilor de consultanță, cât timp acestea nu sunt însoțite de documente justificative: situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare. Nu s-a depus niciun document prin care să se stabilească implicarea celor două persoane rezidente ale statului italian în activitatea de consultanță. Nici în ceea ce privește contractul de consultanță încheiat cu societatea F.L. nu se aduce, în susținerea contestației, dovada consultațiilor tehnice, corespondența avută cu specialiștii în cauză, analize, rețete de coloranți, alte documente. În ceea ce privește impozitul pe profit în cuantum de 1.609.755 RON aferent cheltuielilor cu serviciile de intermediere, în mod greșit instanța de fond a reținut că aceste cheltuieli sunt deductibile, deoarece reclamanta nu a justificat cu documente prestarea efectivă a serviciilor. Instanța de fond a reținut în mod greșit că prestatorul serviciului nu avea obligația întocmirii de documente din care să reiasă demersurile profesionale uzuale efectuate de intermediar. Dovada implicării prestatorului putea fi făcută chiar și prin actele pe care acesta le-a întreprins în temeiul contractului de intermediere, acte ce urmau să fie comunicate intimatei împreună cu o informare cu privire la fiecare demers efectuat. Din analiza contractelor încheiate de intimată rezultă că societatea a încheiat în mod direct contractele de vânzare-cumpărare a acțiunilor și nu prin intermediul S.C. W.A. C.S.C. S.R.L. În anumite cazuri, convențiile și contractele au fost încheiate de intimată anterior contractului de intermediere. Instanța de fond a omis un element semnificativ, faptul că S.C. W.A. C.S.C. S.R.L. s-a înființat din data de 15 august 2005, iar acceptantul ofertei a fost identificat la 30 iulie 2005, înainte de data înființării societății. Instanța de fond nu a avut în vedere că pentru verificarea realității și utilității serviciilor prestate, organele de inspecție fiscală au efectuat un control încrucișat la societatea prestatoare, când nu s-au putut prezenta alte documente în afara celor deja depuse. 6.2. Hotărârea instanței de fond a fost dată cu depășirea atribuțiilor judecătorești. Prin soluția de obligare a recurentei la restituirea sumei, instanța s-a substituit organelor fiscale și a încălcat dreptul acestora de a dispune o compensare a sumei cu eventualele obligații fiscale neachitate de societate către bugetul de stat. 6.3. În ceea ce privește obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, recurenta solicită respingerea cererii sau reducerea cuantumului potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. fisc. În susținerea primei ipoteze se arată că actele administrativ-fiscale sunt legale și nu este îndeplinită condiția culpei procesuale pentru plata cheltuielilor de judecată. Pentru cea de-a doua ipoteză, se solicită diminuarea cuantumului onorariului de avocat în raport cu munca depusă de acesta.

Apărările formulate de intimata-reclamantă S.C. „P.” S.A. împotriva Sentinței nr. 223/CA din 30 iunie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal Prin întâmpinare intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 7.1. Intimata susține că organul fiscal este în eroare, deoarece s-a efectuat compensarea sumei de 233.990 RON cu suma datorată de recurent în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, investită cu formulă executorie. 7.2. În ceea ce privește impozitul pe profit în sumă de 86.600 RON, aferent cheltuielilor cu servicii de consultanță, se invocă faptul că instanța de fond a constatat în mod corect că toatele cheltuielile cu serviciile de consultanță realizate de persoanele fizice și de persoana juridică au la bază contractele de consultanță și de prestări servicii și a analizat corespondența fax depusă la dosar. Recurenta nu a motivat neluarea în considerare ca document justificativ a studiului de piață. 7.3. În ceea ce privește impozitul de profit de 1.609.755 RON aferent cheltuielilor cu serviciile de intermediere, intimata arată că toate documentele justificative au fost depuse la dosar, iar contractul de intermediere a fost încheiat la 1 septembrie 2005, în timp ce contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni a fost încheiat la 5 octombrie 2005. Faptul că a fost identificat cumpărătorul acțiunilor înainte de încheierea contractului de intermediere nu echivalează cu neîndeplinirea obligației contractuale de către intermediar. Prestarea efectivă a serviciului de intermediere rezultă din încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, din nota contabilă și din înscrisul intitulat „Protocol”. Obiectul contractului de intermediere nu constă numai în identificarea, exclusiv de către intermediar, a cumpărătorului, importantă este determinarea de către intermediar ca acesta să accepte oferta de preț a beneficiarului. Datorită negocierilor repetate ale intermediarului, s-a putut perfecta vânzarea, care a obținut prețul cel mai apropiat de valoarea inițială. În contractul de intermediere nu s-a prevăzut obligația unei informări scrise din parte intermediarului și nici obligația întocmirii de documente din care să reiasă demersurile profesionale uzuale efectuate de intermediar, așa cum a reținut instanța de fond. 7.4. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța solicită aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. II. Considerentele instanței de recurs. 1. Recursul este fondat pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce privesc fondul cauzei. 1.1. Cu privire la impozitul pe profit în sumă de 86.600 RON aferent cheltuielilor cu serviciile de consultanță. 1.1.1. Se reține că intimata-reclamantă a încheiat la 1 aprilie 2003 cu două persoane fizice, rezidente ale statului italian, M.M. și A.P., contracte de consultanță, pentru o perioadă de 12 luni. Obiectul contractelor îl reprezintă consultanța comercială ce urma să fie prestată de cele două persoane fizice prin vizite personale la societatea română sau prin intermediul telefonului, faxului, e-mailului. Plata consultantului era lunară, stabilită în sumă fixă. Societatea intimată a înregistrat în contabilitate, în perioada octombrie 2003 – februarie 2004, cheltuieli în baza acestor două contracte. În vederea deductibilității acestor cheltuieli, intimata avea obligația, conform dispozițiilor art. 21 alin. (1) C. fisc., să dovedească realitatea prestației, necesitatea efectuării cheltuielilor în scopul desfășurării activității autorizate și pentru obținerea de venituri impozabile. Dovada realității efectuării prestațiilor poate fi făcută, conform art. 9 alin. (7) lit. d) din Legea nr. 414/2002 și pct. 9.14 din H.G. nr. 859/2002. Intimata-reclamantă a susținut că în noțiunea de „orice alte materiale corespunzătoare” intră corespondența prin fax și e-mail cu cei doi consultanți persoane fizice. De remarcat că la dosar nu se regăsește corespondența prin e-mail invocată. În ceea ce privește corespondența prin fax, se reține că la dosar au fost depuse copii ale următoarelor fax-uri: 15 octombrie 2003 – M.M.; 23 mai 2003 – M.M.; 12 martie 2003 – A.P. și 25 august 2003 – A.P. Cele două persoane dădeau, în mențiunile specificate în fax, anumite indicații pentru vopsirea unor materiale. Facturile ce reprezintă plata serviciilor consultanților conțin următoarele date calendaristice: 28 noiembrie 2003; 31 decembrie 2003; 29 ianuarie 2004; 27 februarie 2004 – pentru plata către M.M. și 31 octombrie 2003, 31 decembrie 2003, 29 ianuarie 2004, 27 februarie 2004 – pentru plata către A.P. Potrivit contractelor fără număr încheiate cu cele două persoane, plata urma să se acorde lunar, potrivit prestației. Consultanții, conform faxurilor invocate de intimată, nu au prestat nicio activitate în luna în care au fost plătiți, faxurile datând din luni ce nu au corespondent cu munca prestată. Din actele dosarului, rezultă că plata înscrisă în facturile emise pentru cei doi consultanți persoane fizice, nu are legătură cu prestarea serviciilor conform contractelor încheiate. Instanța de fond era datoare să analizeze în detaliu documentele prezentate și nu să constate, de principiu, că înscrisurile prezentate reprezintă și documente justificative, conform legii. 1.1.2. Se mai reține că între intimata-reclamantă și societatea F.L. s-a încheiat un contract de consultanță la data de 31 martie 2004, cu valabilitate 9 luni, în urma căruia consultantul se obliga să presteze următoarele servicii: consultații tehnice, studii, analize, rețete, asistență tehnică. Și în privința îndeplinirii obligațiilor din acest contract și implicit a dovedirii realității prestațiilor, s-au depus la dosar fax-urile transmise de consultant; având următoarele date: 24 aprilie 2004; 17 mai 2004 și 1 noiembrie 2004. Plata a fost făcută în avans, pentru întreaga sumă de 63.000 euro, deși contractul presupunea o plată lunară fixă, urmare a îndeplinirii efective a obiectului contractului. Întrucât intimata avea obligația să depună documente care să justifice plata sumei de 63.000 euro, urmează a se constata că cele trei fax-uri nu pot constitui astfel de documente, deoarece nu rezultă că s-au prestat servicii în cantitatea, de calitatea și la termenele asumate. 1.2. În ceea ce privește impozitul pe profit în cuantum de 1.609.755 RON aferent cheltuielilor cu serviciile de intermediere. Prin Contractul de intermediere nr. 2 din 1 septembrie 2005, S.C. W.A. C.S.C. S.R.L. s-a obligat, conform art. IV din contract: - să facă demersurile necesare pentru identificarea acceptantului ofertei; - să-l informeze de îndată pe beneficiar asupra acceptării ofertei; - să faciliteze stabilirea contactului între beneficiar și acceptantul ofertei; - să efectueze demersurile profesionale uzuale necesare pentru a determina părțile să încheie operațiunea comercială. Obiectul contractului de intermediere l-a constituit obligația intermediarului să identifice parteneri pentru beneficiar și să mijlocească acceptarea ofertei de vânzare în condițiile de preț stabilite de beneficiar (intimata-reclamantă). La rândul său, beneficiarul se obliga, conform art. IV din contract: - să predea intermediarului oferta fermă, completă și precisă; - să se prezinte la tratative; - să încheie cu acceptantul contractul, dacă oferta a fost acceptată; - să plătească intermediarului remunerația stabilită, dacă oferta a fost acceptată de partenerul indicat de intermediar. Din conținutul contractului rezultă că intermediarul se obliga atât să identifice acceptantul ofertei, cât și să negocieze pentru beneficiar. La rândul său, beneficiarul avea obligația să predea intermediarului oferta (care nu se regăsește la dosar) și să plătească intermediarului remunerația numai dacă oferta a fost acceptată de partenerul indicat de intermediar (art. IV pct. 4). În realitate, oferta de vânzare nu există, însă s-a depus la dosar oferta de cumpărare a acțiunilor de către C.R.F. S.p.A. (C.E. din Florența S.p.A), adresată atât intimatei, cât și altor unsprezece societăți. La rândul său, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu toate aceste persoane juridice, asociate ale Băncii D. Prețul acțiunilor a fost stabilit identic pentru toți vânzătorii, neexistând dovada vreunei negocieri aparte cu societatea intimată din prezenta cauză. Mai mult, convenția cu Banca Firenze a fost încheiată la 30 iulie 2005, anterior încheierii contractului de intermediere. Intimata are obligația să demonstreze că intermediarul a prestat efectiv serviciul, conform contractului încheiat. Dovada se poate face cu orice document ce poate dovedi îndeplinirea prestației, astfel încât apare ca fiind greșită susținerea instanței de fond în sensul că prestatorul nu avea obligația întocmirii de documente din care să reiasă demersurile profesionale uzuale efectuate de intermediar. Intimatul, în calitate de beneficiar avea obligația să solicite aceste documente de la intermediar, dovadă a prestării serviciului, așa cum cer dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc. Un element semnificativ în sensul stabilirii nedeductibilității cheltuielilor cu serviciile de intermediere este acela că societatea intermediară s-a înființat la 15 august 2005 și avea la acea dată un singur angajat, conform notei explicative a administratorului acesteia. Același administrator declară că a identificat cumpărătorul printr-un studiu de piață pe care nu-l poate prezenta și care a fost realizat de asociatul unic R. A.G. și cu singura angajată, care a contribuit la realizarea studiului prin telefoane, traduceri, informări. Nu s-a depus niciun document în acest sens la dosar. Față de acestea, se reține că instanța de fond, fără a analiza înscrisurile depuse, a stabilit în mod eronat că serviciul de intermediere a fost efectiv prestat. Cum deja s-a afirmat, intermediarul nu a identificat cumpărătorul, deși avea această obligație, nu a întocmit niciun document justificativ al serviciului prestat, iar beneficiarul nu a cerut întocmirea de documente justificative, iar prețul acțiunilor a fost stabilit în funcție de valoarea patrimoniului net contabil al Băncii D., potrivit convenției semnate la 9 august 2005, când intermediarul nu era înființat. 2. Față de acestea, în drept, în temeiul art. 312 alin. (1), teza I C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, constatându-se întrunirea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a se admite recursul formulat, a se casa sentința recurată, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată. 3. Instanța de recurs urmează să constate că față de soluția deja pronunțată nu mai este necesar a se pronunța și asupra motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. și art. 304 1 C. proc. civ., cu privire la cheltuielile de judecată acordate de prima instanță.