ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1930/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1930/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel

Oradea, reclamanta S.C. „P." S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea parțială a Deciziei

nr. 371 din 12 octombrie 2009, respectiv anularea dispozițiilor acestei decizii

cu privire la menținerea Deciziei de impunere nr. 76 din 9 aprilie 2009;

anularea parțială a Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de

plată stabilite de inspecția fiscală nr. 76 din 9 aprilie 2009 și a Raportului

de inspecție fiscală nr. 21742 din 9 aprilie 2009, respectiv cu privire la

obligațiile de plată stabilite suplimentar în sumă totală de 3.428.739 RON

reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere aferente; anularea

obligațiilor fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 3.428.739 RON, din

care 1.696.355 RON impozit pe profit stabilit suplimentar și 1.732.384 RON

majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar; obligarea

pârâtului la restituirea sumei de 233.990 RON încasată, prin compensare, în

baza actelor administrative a căror anulare o solicită, cu cheltuieli de

judecată.

și de drept care au stat la baza formulării cererii

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că prin Decizia de impunere nr. 76 din 9 aprilie 2009

organul de inspecție fiscală din cadrul Agenției Naționale de Administrare

Fiscală a stabilit că pentru perioada verificată (1 octombrie 2003 - 30 iunie

2008), societatea datorează un impozit pe profit suplimentar în sumă de

1.696.355 RON, pentru care a calculat majorări de întârziere în sumă totală de

1.732.384 RON. Astfel, organul de control a stabilit că societatea reclamantă a

încheiat două contracte de prestări servicii cu persoanele fizice nerezidente

M.M. și A.P. (Italia), contracte de consultanță cu persoanele juridice

nerezidente F.L. (Irlanda) și M. S.R.L. (Italia) și un contract de intermediere

cu S.C. W.A. C.S.C. S.R.L., persoană juridică romană, contracte care, în opinia

organului de inspecție fiscală, nu justifică prestarea serviciilor de

consultanță și, respectiv, intermediere, fiind diminuată baza impozabilă

privind impozitul pe profit cu suma totală de 1.696.355 RON, la care organul de

control a calculat majorări de întârziere în sumă de 1.732.384 RON. Prin

aceeași Decizie de impunere nr. 76 din 9 aprilie 2009 au fost stabilite și

obligații suplimentare de plată reprezentând "Impozit pe veniturile

obținute din România de nerezidenți - persoane fizice" și "Sume

datorate privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu

handicap", precum și majorări de întârziere aferente, sume pe care nu le-a

contestat. A mai arătat că la baza emiterii Deciziei de impunere a stat

Raportul de inspecție fiscală nr. 21742 din 9 aprilie 2009.

A mai arătat

reclamanta că împotriva actelor administrative Decizia de impunere nr. 76 din 9

aprilie 2009 și Raportul de inspecție fiscală nr. 21742 din 9 aprilie 2009,

reclamanta a formulat contestație, soluționată prin Decizia nr. 371 din 12

octombrie 2009 și respinsă ca neîntemeiată.

În drept a invocat

prevederile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, precum și celelalte dispoziții legale invocate în

cuprinsul acțiunii.

de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, a solicitat

respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere prin care se solicită

obligarea sa la restituirea sumelor achitate în baza deciziei de impunere, iar,

pe fondul cauzei, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulată de

reclamantă.

Astfel, textul de

lege reglementează o procedură administrativă specială, restituirea putând fi

dispusă ca urmare a cererii formulate de către reclamantă la organul fiscal în

raza căruia își are sediul, în condițiile în care prin hotărâri judecătorești

sau prin hotărârea organelor administrative s-a constatat faptul că sumele

stabilite în sarcina societății nu sunt datorate.

Pe fondul cauzei, în

ceea ce privește impozitul pe profit în sumă totală de 86.600 RON aferent

cheltuielilor cu serviciile de consultanță, învederează că în mod corect,

organele fiscale au constatat ca acestea nu sunt deductibile în condițiile în

care reclamanta nu probează cu documente realitatea efectuării acestor servicii

de consultanță.

instanței de fond

Prin Sentința nr.

223/CA - P.I. din 30 iunie 2010 Curtea de Apel Oradea, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția

inadmisibilității, invocată de pârât.

A admis acțiunea

formulată de reclamanta S.C. „P." S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și în

consecință:

A anulat în parte

Decizia nr. 371 din 12 octombrie 2009, Decizia de impunere nr. 76 din 9 aprilie

2009 și Raportul de inspecție fiscală nr. 21742 din 9 aprilie 2009, emise de

pârât, cu privire la obligațiile de plată stabilite suplimentar în sumă de

3.428.739 RON reprezentând impozit pe profit și accesorii aferente și anulează

obligația de plată a acestei sume.

A obligat pârâtul la

restituirea către reclamantă a sumei de 233.990 RON încasată, prin compensare,

în baza actelor administrative anulate în parte.

A obligat pârâtul la

plata către reclamantă a sumei de 3.039,3 RON cheltuieli de judecată.

și de drept care au stat la baza formării convingerii primei instanțe

5.1. În ceea ce

privește excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care se solicită

obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în baza deciziei de impunere

în litigiu, invocată de pârâtă, instanța de fond a constatat că aceasta este

neîntemeiată, având în vedere următoarele:

- conform

dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. f) din O.G. nr. 92/2003 se restituie la

cerere sumele stabilite prin hotărâri judecătorești sau ale altor organe

competente ca nefiind datorate de către contribuabili;

- prin urmare, dacă

instanța constată că sumele impuse nu sunt datorate, iar suma încasată deja

trebuie restituită, nu sunt încălcate dispozițiile art. 117 C. proc. fisc.;

- restituirea sumei

încasate se face în temeiul dispozițiilor art. 117, respectiv la cererea

contribuabilului și în condițiile prevăzute de Ordinul Ministerului Finanțelor

Publice nr. 1899/2004, instanța de judecată stabilind expres cuantumul sumei ce

trebuie restituită și nu condițiile în care aceasta poate fi restituită.

5.2. Pe fondul

cauzei, prima instanță a reținut că prin actele administrative în litigiu s-a

stabilit obligația de plată a reclamantei pentru suma de 1.696.355 RON

reprezentând impozit pe profit și accesorii în sumă 1.732.384 RON, ca urmare a

constatării ca fiind nedeductibile fiscal cheltuielile aferente unor activități

de consultanță și de intermediere, perioada supusă verificării de către organul

de control fiscal fiind 1 octombrie 2003 - 30 iunie 2008.

5.3. S-a mai reținut

că pentru anul 2003 sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în Legea nr. 414/2002

privind impozitul pe profit, respectiv H.G. nr. 859/2002 pentru aprobarea

instrucțiunilor privind metodologia de calcul al impozitului pe profit, iar

pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 30 iunie 2008 sunt aplicabile dispozițiile

cuprinse în Legea nr. 571/2003, respectiv H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.

5.4. Cu privire la

deductibilitatea cheltuielilor cu serviciile de consultanță și prestări

servicii, s-a reținut că dispozițiile fiscale prevăd faptul că acestea sunt

deductibile numai în situația în care sunt încheiate contracte în acest sens,

iar beneficiarii acestor servicii pot justifica prestarea acestora pentru

activitatea autorizată.

5.5. S-a constatat că

în litigiu, cheltuielile considerate de reclamantă deductibile reprezintă

contravaloarea facturilor pentru servicii de consultanță realizate de

persoanele fizice M.M. și A.P., de persoanele juridice F.L. Irlanda și S.C. M.

S.R.L., respectiv contravaloarea facturii pentru servicii de intermediere

prestate de S.C. „W.A. C.S.C.” S.R.L., iar toate aceste cheltuieli au la bază

contractele de consultanță și de prestări servicii încheiate de societatea

reclamantă cu persoanele fizice și juridice menționate anterior. Totodată, s-a

apreciat că aceste cheltuieli efectuate de reclamantă cu această consultanță și

prestări de servicii au fost făcute în scopul desfășurării activității

autorizate și pentru obținerea de venituri impozabile, fiind îndeplinite astfel

condițiile prevăzute de dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 414/2002 și

de dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, pentru

deductibilitatea acestor cheltuieli.

Față de aceste

aspecte, instanța de fond a constatat că acțiunea formulată de reclamantă este

întemeiată și, întrucât în baza actelor administrativ fiscale organul fiscal a

încasat de la reclamantă prin compensare suma de 233.990 RON, în baza

dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, în vederea reparării

prejudiciului cauzat prin încasarea acestei sume nedatorate de către

reclamantă, a dispus obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice -

Agenția Națională de Administrare Fiscală la restituirea acestei sume.

de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr.

223/CA-PI din 30 iunie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal

Motivele de recurs

sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ. și art. 304

1

C. proc. civ.

6.1. Hotărârea

pronunțată s-a dat cu încălcarea/aplicarea greșită a legii.

6.1.1. În ceea ce

privește soluția instanței de fond de respingere a excepției inadmisibilității

capătului de cerere prin care intimata-reclamantă a solicitat restituirea

sumelor reținute de organele fiscale se arată că s-au încălcat prevederile art.

117 C. proc. civ.

Potrivit art. 117 alin.

(1) lit. f) din O.G. nr. 92/2003 „se restituie, la cerere, sumele stabilite

prin hotărâri judecătorești sau ale altor organe competente, ca nefiind

datorate de către contribuabili”.

Soluția pe care

instanța de judecată poate s-o pronunțe este aceea de a stabili dacă sumele

menționate în actele administrativ-fiscale sunt sau nu datorate de către

contribuabili.

În caz contrar,

organele fiscale vor fi ținute de hotărârea instanței prin care se dispune

restituirea, sumele nemaiputând fi compensate, iar întreaga procedură prevăzută

de art. 117 din O.G. nr. 92/2003 și Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr.

1899/2004 rămâne fără finalitate.

6.1.2. În ceea ce

privește legalitatea actelor administrative contestate, recurenta critică

aplicarea greșită a legii de către instanța fondului.

Cât privește

impozitul pe profit în sumă totală de 86.600 RON, aferent cheltuielilor cu

serviciile de consultanță, s-a reținut în mod greșit că acestea sunt

deductibile, în condițiile în care intimata nu a probat cu documente realitatea

efectuării acestor servicii de consultanță, în ce au constat acestea și

termenele de execuție.

Organele fiscale au

avut în vedere dispozițiile art. 9 alin. (7) lit. s) din Legea nr. 414/2002,

pct. 9.14 din H.G. nr. 859/2002 pentru perioada 1 octombrie 2003 – 31 decembrie

2003.

Pentru perioada

anului 2004 au fost avute în vedere prevederile art. 21 alin. (4) lit. m) din

Legea nr. 571/2003, pct. 48 din H.G. nr. 44/2004.

Organul fiscal a

solicitat reclamantei prezentarea contractelor de consultanță în baza cărora au

înregistrat cheltuielile cu serviciile de consultanță în contabilitate, însă

acestea nu au fost depuse.

Contractele depuse în

fața instanței de judecată nu cuprind elementele cerute de legislația în

vigoare, deși instanța de fond a reținut contrariul.

Organul fiscal

consideră că facturile prezentate nu sunt de natură a proba prestarea efectivă

a serviciilor de consultanță, cât timp acestea nu sunt însoțite de documente

justificative: situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de

lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale

corespunzătoare.

Nu s-a depus niciun

document prin care să se stabilească implicarea celor două persoane rezidente

ale statului italian în activitatea de consultanță.

Nici în ceea ce privește

contractul de consultanță încheiat cu societatea F.L. nu se aduce, în

susținerea contestației, dovada consultațiilor tehnice, corespondența avută cu

specialiștii în cauză, analize, rețete de coloranți, alte documente.

În ceea ce privește

impozitul pe profit în cuantum de 1.609.755 RON aferent cheltuielilor cu

serviciile de intermediere, în mod greșit instanța de fond a reținut că aceste

cheltuieli sunt deductibile, deoarece reclamanta nu a justificat cu documente

prestarea efectivă a serviciilor.

Instanța de fond a

reținut în mod greșit că prestatorul serviciului nu avea obligația întocmirii

de documente din care să reiasă demersurile profesionale uzuale efectuate de

intermediar.

Dovada implicării

prestatorului putea fi făcută chiar și prin actele pe care acesta le-a

întreprins în temeiul contractului de intermediere, acte ce urmau să fie

comunicate intimatei împreună cu o informare cu privire la fiecare demers

efectuat.

Din analiza

contractelor încheiate de intimată rezultă că societatea a încheiat în mod

direct contractele de vânzare-cumpărare a acțiunilor și nu prin intermediul

S.C. W.A. C.S.C. S.R.L.

În anumite cazuri,

convențiile și contractele au fost încheiate de intimată anterior contractului

de intermediere.

Instanța de fond a

omis un element semnificativ, faptul că S.C. W.A. C.S.C. S.R.L. s-a înființat

din data de 15 august 2005, iar acceptantul ofertei a fost identificat la 30

iulie 2005, înainte de data înființării societății.

Instanța de fond nu a

avut în vedere că pentru verificarea realității și utilității serviciilor

prestate, organele de inspecție fiscală au efectuat un control încrucișat la

societatea prestatoare, când nu s-au putut prezenta alte documente în afara

celor deja depuse.

6.2. Hotărârea

instanței de fond a fost dată cu depășirea atribuțiilor judecătorești.

Prin soluția de

obligare a recurentei la restituirea sumei, instanța s-a substituit organelor

fiscale și a încălcat dreptul acestora de a dispune o compensare a sumei cu

eventualele obligații fiscale neachitate de societate către bugetul de stat.

6.3. În ceea ce

privește obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, recurenta

solicită respingerea cererii sau reducerea cuantumului potrivit art. 274 alin.

(3) C. proc. fisc.

În susținerea primei

ipoteze se arată că actele administrativ-fiscale sunt legale și nu este

îndeplinită condiția culpei procesuale pentru plata cheltuielilor de judecată.

Pentru cea de-a doua

ipoteză, se solicită diminuarea cuantumului onorariului de avocat în raport cu

munca depusă de acesta.

formulate de intimata-reclamantă S.C. „P.” S.A. împotriva Sentinței nr. 223/CA

din 30 iunie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și

fiscal

Prin întâmpinare

intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

7.1. Intimata susține

că organul fiscal este în eroare, deoarece s-a efectuat compensarea sumei de

233.990 RON cu suma datorată de recurent în baza unei hotărâri judecătorești

irevocabile, investită cu formulă executorie.

7.2. În ceea ce

privește impozitul pe profit în sumă de 86.600 RON, aferent cheltuielilor cu

servicii de consultanță, se invocă faptul că instanța de fond a constatat în

mod corect că toatele cheltuielile cu serviciile de consultanță realizate de

persoanele fizice și de persoana juridică au la bază contractele de consultanță

și de prestări servicii și a analizat corespondența fax depusă la dosar.

Recurenta nu a

motivat neluarea în considerare ca document justificativ a studiului de piață.

7.3. În ceea ce

privește impozitul de profit de 1.609.755 RON aferent cheltuielilor cu

serviciile de intermediere, intimata arată că toate documentele justificative

au fost depuse la dosar, iar contractul de intermediere a fost încheiat la 1

septembrie 2005, în timp ce contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni a fost

încheiat la 5 octombrie 2005.

Faptul că a fost

identificat cumpărătorul acțiunilor înainte de încheierea contractului de

intermediere nu echivalează cu neîndeplinirea obligației contractuale de către

intermediar.

Prestarea efectivă a

serviciului de intermediere rezultă din încheierea contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni, din nota contabilă și din înscrisul intitulat

„Protocol”.

Obiectul contractului

de intermediere nu constă numai în identificarea, exclusiv de către

intermediar, a cumpărătorului, importantă este determinarea de către

intermediar ca acesta să accepte oferta de preț a beneficiarului.

Datorită negocierilor

repetate ale intermediarului, s-a putut perfecta vânzarea, care a obținut

prețul cel mai apropiat de valoarea inițială.

În contractul de

intermediere nu s-a prevăzut obligația unei informări scrise din parte

intermediarului și nici obligația întocmirii de documente din care să reiasă

demersurile profesionale uzuale efectuate de intermediar, așa cum a reținut

instanța de fond.

7.4. În ceea ce

privește cheltuielile de judecată, instanța solicită aplicarea dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

II. Considerentele

instanței de recurs.

fondat pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce privesc

fondul cauzei.

1.1. Cu privire la

impozitul pe profit în sumă de 86.600 RON aferent cheltuielilor cu serviciile

de consultanță.

1.1.1. Se reține că

intimata-reclamantă a încheiat la 1 aprilie 2003 cu două persoane fizice,

rezidente ale statului italian, M.M. și A.P., contracte de consultanță, pentru

o perioadă de 12 luni.

Obiectul contractelor

îl reprezintă consultanța comercială ce urma să fie prestată de cele două

persoane fizice prin vizite personale la societatea română sau prin intermediul

telefonului, faxului, e-mailului. Plata consultantului era lunară, stabilită în

sumă fixă.

Societatea intimată a

înregistrat în contabilitate, în perioada octombrie 2003 – februarie 2004,

cheltuieli în baza acestor două contracte.

În vederea

deductibilității acestor cheltuieli, intimata avea obligația, conform

dispozițiilor art. 21 alin. (1) C. fisc., să dovedească realitatea prestației,

necesitatea efectuării cheltuielilor în scopul desfășurării activității

autorizate și pentru obținerea de venituri impozabile.

Dovada realității

efectuării prestațiilor poate fi făcută, conform art. 9 alin. (7) lit. d) din

Legea nr. 414/2002 și pct. 9.14 din H.G. nr. 859/2002.

Intimata-reclamantă a

susținut că în noțiunea de „orice alte materiale corespunzătoare” intră

corespondența prin fax și e-mail cu cei doi consultanți persoane fizice.

De remarcat că la

dosar nu se regăsește corespondența prin e-mail invocată.

În ceea ce privește

corespondența prin fax, se reține că la dosar au fost depuse copii ale

următoarelor fax-uri: 15 octombrie 2003 – M.M.; 23 mai 2003 – M.M.; 12 martie

2003 – A.P. și 25 august 2003 – A.P.

Cele două persoane

dădeau, în mențiunile specificate în fax, anumite indicații pentru vopsirea

unor materiale.

Facturile ce

reprezintă plata serviciilor consultanților conțin următoarele date

calendaristice: 28 noiembrie 2003; 31 decembrie 2003; 29 ianuarie 2004; 27

februarie 2004 – pentru plata către M.M. și 31 octombrie 2003, 31 decembrie

2003, 29 ianuarie 2004, 27 februarie 2004 – pentru plata către A.P.

Potrivit contractelor

fără număr încheiate cu cele două persoane, plata urma să se acorde lunar,

potrivit prestației.

Consultanții, conform

faxurilor invocate de intimată, nu au prestat nicio activitate în luna în care

au fost plătiți, faxurile datând din luni ce nu au corespondent cu munca

prestată.

Din actele dosarului,

rezultă că plata înscrisă în facturile emise pentru cei doi consultanți

persoane fizice, nu are legătură cu prestarea serviciilor conform contractelor

încheiate.

Instanța de fond era

datoare să analizeze în detaliu documentele prezentate și nu să constate, de

principiu, că înscrisurile prezentate reprezintă și documente justificative,

conform legii.

1.1.2. Se mai reține

că între intimata-reclamantă și societatea F.L. s-a încheiat un contract de

consultanță la data de 31 martie 2004, cu valabilitate 9 luni, în urma căruia

consultantul se obliga să presteze următoarele servicii: consultații tehnice,

studii, analize, rețete, asistență tehnică.

Și în privința

îndeplinirii obligațiilor din acest contract și implicit a dovedirii realității

prestațiilor, s-au depus la dosar fax-urile transmise de consultant; având

următoarele date: 24 aprilie 2004; 17 mai 2004 și 1 noiembrie 2004.

Plata a fost făcută

în avans, pentru întreaga sumă de 63.000 euro, deși contractul presupunea o

plată lunară fixă, urmare a îndeplinirii efective a obiectului contractului.

Întrucât intimata

avea obligația să depună documente care să justifice plata sumei de 63.000

euro, urmează a se constata că cele trei fax-uri nu pot constitui astfel de documente,

deoarece nu rezultă că s-au prestat servicii în cantitatea, de calitatea și la

termenele asumate.

1.2. În ceea ce

privește impozitul pe profit în cuantum de 1.609.755 RON aferent cheltuielilor

cu serviciile de intermediere.

Prin Contractul de

intermediere nr. 2 din 1 septembrie 2005, S.C. W.A. C.S.C. S.R.L. s-a obligat,

conform art. IV din contract:

- să facă demersurile

necesare pentru identificarea acceptantului ofertei;

- să-l informeze de

îndată pe beneficiar asupra acceptării ofertei;

- să faciliteze

stabilirea contactului între beneficiar și acceptantul ofertei;

- să efectueze

demersurile profesionale uzuale necesare pentru a determina părțile să încheie

operațiunea comercială.

Obiectul contractului

de intermediere l-a constituit obligația intermediarului să identifice

parteneri pentru beneficiar și să mijlocească acceptarea ofertei de vânzare în

condițiile de preț stabilite de beneficiar (intimata-reclamantă).

La rândul său,

beneficiarul se obliga, conform art. IV din contract:

- să predea intermediarului

oferta fermă, completă și precisă;

- să se prezinte la

tratative;

- să încheie cu

acceptantul contractul, dacă oferta a fost acceptată;

- să plătească

intermediarului remunerația stabilită, dacă oferta a fost acceptată de

partenerul indicat de intermediar.

Din conținutul

contractului rezultă că intermediarul se obliga atât să identifice acceptantul

ofertei, cât și să negocieze pentru beneficiar.

La rândul său,

beneficiarul avea obligația să predea intermediarului oferta (care nu se

regăsește la dosar) și să plătească intermediarului remunerația numai dacă

oferta a fost acceptată de partenerul indicat de intermediar (art. IV pct. 4).

În realitate, oferta

de vânzare nu există, însă s-a depus la dosar oferta de cumpărare a acțiunilor

de către C.R.F. S.p.A. (C.E. din Florența S.p.A), adresată atât intimatei, cât

și altor unsprezece societăți. La rândul său, contractul de vânzare-cumpărare a

fost încheiat cu toate aceste persoane juridice, asociate ale Băncii D.

Prețul acțiunilor a

fost stabilit identic pentru toți vânzătorii, neexistând dovada vreunei

negocieri aparte cu societatea intimată din prezenta cauză.

Mai mult, convenția

cu Banca Firenze a fost încheiată la 30 iulie 2005, anterior încheierii

contractului de intermediere.

Intimata are obligația

să demonstreze că intermediarul a prestat efectiv serviciul, conform

contractului încheiat.

Dovada se poate face

cu orice document ce poate dovedi îndeplinirea prestației, astfel încât apare

ca fiind greșită susținerea instanței de fond în sensul că prestatorul nu avea

obligația întocmirii de documente din care să reiasă demersurile profesionale

uzuale efectuate de intermediar.

Intimatul, în

calitate de beneficiar avea obligația să solicite aceste documente de la

intermediar, dovadă a prestării serviciului, așa cum cer dispozițiile art. 21

alin. (4) lit. m) C. fisc.

Un element

semnificativ în sensul stabilirii nedeductibilității cheltuielilor cu

serviciile de intermediere este acela că societatea intermediară s-a înființat

la 15 august 2005 și avea la acea dată un singur angajat, conform notei

explicative a administratorului acesteia.

Același administrator

declară că a identificat cumpărătorul printr-un studiu de piață pe care nu-l

poate prezenta și care a fost realizat de asociatul unic R. A.G. și cu singura

angajată, care a contribuit la realizarea studiului prin telefoane, traduceri,

informări.

Nu s-a depus niciun

document în acest sens la dosar.

Față de acestea, se

reține că instanța de fond, fără a analiza înscrisurile depuse, a stabilit în

mod eronat că serviciul de intermediere a fost efectiv prestat.

Cum deja s-a afirmat,

intermediarul nu a identificat cumpărătorul, deși avea această obligație, nu a

întocmit niciun document justificativ al serviciului prestat, iar beneficiarul

nu a cerut întocmirea de documente justificative, iar prețul acțiunilor a fost

stabilit în funcție de valoarea patrimoniului net contabil al Băncii D.,

potrivit convenției semnate la 9 august 2005, când intermediarul nu era

înființat.

în drept, în temeiul art. 312 alin. (1), teza I C. proc. civ. și art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, constatându-se întrunirea

motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a se

admite recursul formulat, a se casa sentința recurată, cu consecința

respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

urmează să constate că față de soluția deja pronunțată nu mai este necesar a se

pronunța și asupra motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 C. proc.

civ. și art. 304

1

C. proc. civ., cu privire la cheltuielile de

judecată acordate de prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr.

223/CA-PI din 30 iunie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată și respinge acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 martie 2011.