ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1470/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1470/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

în judecată

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC A.T.C.

S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele M.F.P. - A.N.A.F.

și D.G.F.P. Mureș, următoarele:

a Deciziei nr. 381 din 15 octombrie 2009 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală

de Soluționare a Contestațiilor și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. 520

din 21 mai 2009 ale D.G.F.P. Mureș, și, pe cale de consecință, exonerarea

societății de la plata următoarelor obligații bugetare:

a) impozit pe profit

suplimentar în sumă de 97.021 lei, cu accesorii aferente de 142.500 lei

(136.899 lei majorări de întârziere și 5.601 lei penalități de întârziere);

b) impozit pe profit

suplimentar în sumă de 476.741 lei, cu accesorii aferente de 374.913 lei

(374.746 lei majorări de întârziere și 167 lei penalități de întârziere), din

care 367.021 lei, aferente impozitului de 455.257 lei pentru perioada 2005 - 2007

și 7.439 lei, aferente impozitului de 21.524 lei pentru anul 2008;

c) taxa pe valoare

adăugată suplimentară de 1.273.862 lei, cu accesoriile aferente de 715.843 lei

(715.622 lei majorări de întârziere și 221 lei penalități de întârziere).

Deciziei de impunere nr. 1127 din 27 noiembrie 2009 și anularea în parte a

Raportului de inspecție fiscală nr. 31 din 26 noiembrie  2009, referitor la

majorările de întârziere de 6.793 lei aferente impozitului pe profit de 21.524

lei, calculate pentru perioada 25 aprilie 2008 – 15 aprilie 2009.

pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a susținut că actele atacate sunt nelegale, întrucât

organele de control și cele de soluționare a contestației nu au avut în vedere,

cu ocazia desfășurării controlului, respectiv a soluționării contestației, și

clauzele contractelor de distribuție și de parteneriat-service încheiate de

reclamantă și că societatea, în virtutea obligației de garanție, a contribuit

provizoriu în acest sens, respectând așadar dispozițiile legale în materie, art.

22 pct. 1 lit. b) C. fisc. și respectiv pct. 52 din Normele de aplicare ale C.

fisc. și pct. 4120 din O.M.F.P. nr. 306/2002.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâta D.G.F.P. Mureș a invocat excepția prematurității și

a inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește Decizia de impunere nr. 1127

din 27 noiembrie 2009, susținând că dreptul reclamantei la acțiune nu era

născut la data sesizării instanței, întrucât reclamanta nu a așteptat

finalizarea procedurii prealabile, și, mai mult, petitul vizând anularea

acestei decizii este inadmisibil, întrucât reclamanta nu a uzat de procedura

prevăzută de art. 218 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003.

În ceea ce privește

fondul cauzei, pârâta a susținut netemeinicia acțiunii introductive.

de fond

Prin sentința nr. 135

din 24 mai 2011 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția

inadmisibilității petitului nr. 2, invocată de pârâta D.G.F.P. Mureș, privind

anularea în tot a Deciziei de Impunere nr. 1127 din 27 noiembrie 2009 și în

parte a Raportului de Inspecție Fiscală nr. 31 din 26 noiembrie 2009, emise de

pârâta D.G.F.P. Mureș și, pe cale de consecință a respins ca atare acest petit;

- a respins excepția

prematurității formulării acestui petit, nr. 2, invocată de aceeași pârâtă;

- a admis în parte

acțiunea precizată, formulată de reclamanta SC A.T.C. SRL, în contradictoriu cu

pârâtele A.N.A.F. București și D.G.F.P. Mureș, și în consecință: a anulat în

parte Decizia nr. 381 din 15 octombrie 2009 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C.,

precum și Decizia de Impunere nr. 258 din 22 mai 2009 și Raportul de Inspecție

Fiscală nr. 520 din 21 mai 2009, emise de D.G.F.P. Mureș și a exonerat

reclamanta de la plata următoarelor sume:

- impozit pe profit

suplimentar, în sumă de 97.021 lei, cu accesoriile aferente de 142.500 lei;

- impozit pe profit

suplimentar, în sumă de 455.217 lei, cu accesoriile aferente de 367.021 lei;

- TVA suplimentar în

sumă de 1.273.862 lei, cu accesoriile aferente de 715.843 lei.

- a menținut

celelalte dispoziții din Decizia nr. 381 din 15 octombrie 2009, vizând restul

obligațiilor și măsura reverificării;

- a respins, în

parte, petitul nr. 1 lit. b), referitor la exonerarea reclamantei de la plata impozitului

pe profit suplimentar de 21.524 lei și accesoriile aferente de 7.439 lei;

- a obligat pârâtele,

în solidar, la plata sumei de 10.522 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată

către reclamantă.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la

excepțiile invocate de pârâta D.G.F.P. Mureș în cuprinsul întâmpinării,

respectiv excepția prematurității și a inadmisibilității acțiunii în ceea ce

privește Decizia de impunere nr. 1127 din 27 noiembrie 2009, instanța a reținut

că reclamanta a recunoscut că, în speță, contestația formulată împotriva

acestei decizii a fost soluționată în cursul prezentei judecăți prin Decizia nr.

361 din 19 martie 2010.

Or, în aceste

condiții, întrucât reclamanta nu a înțeles să atace în prezenta cauză sau

separat, Decizia nr. 361 din 19 martie 2010 a D.G.F.P. Mureș, instanța a

apreciat că solicitarea reclamantei pentru anularea Deciziei nr. 1127/2009 nu

poate fi primită, dat fiind faptul că reclamanta nu a promovat acțiunea în contencios

administrativ și împotriva Deciziei nr. 361/2010, act administrativ principal,

în opinia Curții, pentru că acesta este emis în cadrul procedurii

jurisdicționale de organele fiscale de specialitate din cadrul instituției

pârâte.

A mai reținut instanța

că reclamanta a optat pentru atacarea Deciziei nr. 1127/2009, potrivit art. 205

C. proc. fisc., uzând de acest drept conferit de legiuitor și, în aceste

condiții, se impunea să respecte și prevederile art. 218 C. proc. fisc.,

atacând Decizia nr. 361/2010 la instanța de judecată competentă.

Or, neprocedând

astfel, soluția care se impune în cauză cu privire la acest aspect, este

admiterea excepției inadmisibilității petitului acțiunii introductive referitor

la anularea Deciziei nr. 1127/2009 pentru argumentele anterior expuse, această

soluție impunându-se în dauna celeilalte excepții – a prematurității petitului

- întrucât nu se poate susține că dreptul reclamantei nu s-a născut încă (dată

fiind finalizarea procedurii reglementată de Titlul IX al C. proc. fisc.), ci

că reclamantei nu îi este permis accesul la justiție sub acest aspect, ca

urmare a neatacării actului principal, Decizia nr. 361/2010, emis pentru

soluționarea contestației reclamantei.

În ceea ce privește

fondul cauzei, prima instanță a reținut următoarele:

deductibilitatea cheltuielilor cu constituire de provizionare pentru garanții

acordate clienților în perioada 2004-2005, pentru autovehiculele achiziționate

de aceștia, instanța a fost chemată să se pronunțe asupra legalității acestei

operațiuni de constituire, atât prin prisma dispozițiilor legale în materie,

cât și prin raportare la contractele încheiate de reclamantă cu importatorul

(contract de distribuție și contract de parteneriat service), respectiv cu

clienții (contract de vânzare D.D.P.).

În acest sens,

instanța a cercetat legalitatea constituirii provizioanelor pentru garanțiile

acordate clienților, pentru că doar în acest caz, societatea reclamantă putea

să procedeze la deductibilitatea acestor cheltuieli.

S-a apreciat că

relevante în speța dedusă judecății sunt dispozițiile alin. 1 al art. 9 din

H.G. nr. 394/1995, potrivit cărora, scopul încheierii de către producători

(importatori) a contractelor cu unitățile service este și acela cuprins în teza

a II-a, respectiv, pentru stabilirea modalităților de decontare a

cheltuielilor.

Or, în prezenta

cauză, acest aspect a fost pe deplin stabilit, ca urmare a încheierii

Contractului de parteneriat service, potrivit căruia toate pretențiile

clienților urmau a fi îndeplinite de reclamantă, ca urmare a preluării în

integralitate, prin acest contract, a obligației de garanție.

Instanța a constatat

că, dată fiind legalitatea operațiunii de plasare a obligației de garanție

pentru produsele importatorului în sfera obligațiilor reclamantei, și implicit

în pasivul patrimonial al acesteia, singurul aspect care se impunea a fi

lămurit era acela al modului de constituire al provizioanelor, pentru că,

dreptul de deducere a provizioanelor este reglementat clar în cuprinsul art. 22

alin. (2) lit. b) din C. fisc.

S-a reținut că, în

acest sens, concluziile raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză au

stabilit că reclamanta nu a încălcat dispozițiile de ordin fiscal prin

constituirea garanțiilor de bună execuție în baza contractelor de distribuție

și de parteneriat service, și că în mod legal a procedat la deducerea

provizioanelor, ca urmare a înregistrării acestora pe cheltuieli deductibile.

Pentru aceste

considerente, instanța a apreciat că în mod just reclamanta a procedat la

înregistrarea ca cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit, a

provizioanelor constituite pentru garanțiile acordate clienților pentru

bunurile cumpărate de aceștia, astfel că stabilirea în cuprinsul actelor

administrative fiscale atacate a impozitului suplimentar de 92.021 lei, cu

accesoriile aferente de 142.500 lei – majorări de întârziere și 5.601 lei,

penalități de întârziere, este nelegală și, în consecință, sub acest aspect

Decizia nr. 381/2005 a A.N.A.F. – D.G.S.C. și R.I.F. nr. 520/2009 și Decizia de

Impunere nr. 258/2009 emise de D.G.F.P. Mureș au fost anulate în parte.

impozitul calculat pentru baza impozabilă de 2.979.672 lei, care în opinia

organelor fiscale reprezintă o cheltuială nedeductibilă la determinarea

profitului impozabil, instanța a apreciat că organele fiscale nu au acordat

dreptul de deducere a acestor cheltuieli întrucât nu ar fi fost justificată

realitatea și necesitatea acestor cheltuieli cu prestările de servicii, ca

urmare a nerespectării prevederilor art. 21 alin. (4) lit. m) din C. fisc. și

ale pct. 48 din H.G. nr. 44/2004.

În ceea ce privește

aceste aspecte, instanța a apreciat că, dată fiind natura raporturilor

comerciale, după cum este cazul și în speța de față, preconstituirea de

înscrisuri de către părțile contractante este nerelevantă, având în vedere că

acestea au un rol redus ca mijloc de probă, față de cazul dreptului comun.

Referitor la

realitatea și necesitatea prestațiilor serviciilor contractuale de către

reclamantă, instanța a constatat că atât reclamanta, cât și cele patru

societăți prestatoare de servicii au procedat la înscrierea în evidențele

contabile a veniturilor și a TVA-ului înscris în facturile emise, reprezentând

contravaloarea serviciilor prestate către reclamantă.

Mai mult, instanța a

apreciat că prin stabilirea de către organele fiscale a obligațiilor de plată

determinate de aceste operațiuni comerciale în sarcina reclamantei, concomitent

cu achitarea de către prestatorii de servicii a propriilor obligații fiscale,

generate de aceleași operațiuni comerciale, s-ar ajunge la o dublă impunere.

S-a reținut în

considerentele hotărârii atacate, că nu se poate susține cu suficient temei că

deducerea cheltuielilor aferente acestor servicii de către reclamantă ar

reprezenta o sustragere a acesteia de la plata obligațiilor bugetare proprii,

aceasta întrucât, ceea ce reprezintă o cheltuială deductibilă din impozitul pe

profit pentru reclamantă, reprezintă în același timp un venit supus impozitării

pentru partenerul comercial; și mai mult, în situația de față, prestarea

acestor servicii a determinat creșterea profitului reclamantei și implicit

impozitul aferent acestuia.

Concluzionând,

instanța a apreciat că realitatea și necesitatea acestor servicii externalizate

a fost justificată de cerința rentabilizării și eficienței activității

reclamantei, ambii indicatori înregistrând creșteri în perioada supusă

controlului.

În aceste condiții,

instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinite cerințele impuse de normele

fiscale aplicabile în materie – art. 21 alin. (1) și (4) lit. m) C. fisc. și

ale pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 iar stabilirea în sarcina reclamantei a

impozitului pe profit suplimentar în cuantum de 455.217 lei, cu accesoriile

aferente este nelegală, astfel că acțiunea reclamantei este întemeiată, în

parte, dispunând exonerarea acesteia de la plata sumei de 455.217 lei, impozit

pe profit suplimentar și a accesoriilor de 367.021 lei.

Pentru suma de 21.542

lei (diferența dintre suma solicitată a fi restituită 476.741 lei și 455.217

lei), instanța nu s-a pronunțat, având în vedere că organele fiscale, prin

Decizia nr. 381/2009 au dispus desființarea Deciziei de impunere nr. 258/2009

și efectuarea unei verificări.

TVA-ul nerecuperat reclamantei la deducere, în cuantum de 1.273.862 lei,

instanța a constatat că acesta se compune din TVA-ul aferent perioadei 1

septembrie 2005 – 31 decembrie 2007, în cuantum de 563.666 lei și respectiv

TVA-ul aferent perioadei 2007 – 2008, în cuantum de 710.169 lei.

Instanța a apreciat

că în cauză sunt îndeplinite cerințele legale impuse de art. 145 alin. (1), (2)

lit. a) și alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003, respectiv pct. 45 alin. (4)

din H.G. nr. 44/2004, astfel că petitul acțiunii introductive referitor la

această sumă a fost admis, iar reclamanta a fost exonerată de la plata acestor

sume - TVA în sumă de 1.273.862 lei și a accesoriilor aferente.

S-a considerat că la

stabilirea acestui TVA de plată a fost avută în vedere aceeași bază

contractuală ca și cea în raport de care organele fiscale au stabilit impozitul

pe profit suplimentar analizat la punctul precedent, fiind justificată așadar

atât necesitatea, cât și realitatea operațiunilor comerciale ale reclamantei.

Văzând și

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., ca urmare a admiterii acțiunii introductive

și culpei procesuale a pârâtelor, instanța de fond a dispus obligarea acestor

din urmă părți, căzute în pretenții, la suportarea spezelor judecății, cauzate

reclamantei.

II. Instanța de

recurs

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs toate părțile, atât reclamanta SC A.T.C. SRL

Corunca, prin lichidator judiciar C.H. I.P.U.R.L., cât și pârâta D.G.F.P.

Mureș, în nume propriu și în numele M.F.P. – A.N.A.F.

1.Criticile

reclamantei

Reclamanta SC A.T.C.

SRL a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele

motive:

1.1. În mod greșit

s-a respins ca inadmisibil capătul de cerere din acțiunea introductivă privind

anularea Deciziei de impunere nr. 1127/2009 pe motivul că nu s-a atacat și

Decizia nr. 361 din 19 martie 2010 a D.G.F.P. Mureș prin care s-a soluționat

contestația administrativă, deoarece actul administrativ producător de efecte

juridice este decizia de impunere și oricum, rezultă că recurenta a înțeles să

conteste și soluția de respingere a contestației administrative.

1.2. – hotărârea s-a

dat cu aplicarea greșită a legii în privința respingerii solicitării recurentei

reclamante de a fi exonerată de plata accesoriilor de 6793 lei aferente

impozitului pe profit suplimentar, pentru motivele expuse în cererea introductivă,

în drept invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

D.G.F.P. Mureș în

nume propriu și pentru pârâta A.N.A.F. București a criticat la rândul său

sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

2.1. - în mod greșit

s-au considerat deductibile cheltuielile cu provizioanele pentru garanția de

bună execuție, deoarece potrivit art. 2 și 21 din H.G. nr. 394/95 obligația de

garanție pentru bunurile de folosință îndelungată și piesele de schimb aferente

revine producătorilor și importatorilor, împrejurare confirmată și de

mențiunile din cuprinsul certificatului de garanție, în care este stipulat

importatorul P.R., ca fiind răspunzător de acordarea garanției pentru

autovehiculele vândute.

Recurenta a susținut

că în argumentarea soluției cu privire la acest capăt de cerere, prima instanță

a confundat garanția de bună execuție ce incumbă producătorului sau

importatorului, conform legii, cu obligația asigurării service-ului pe perioada

de garanție, prin contractul de parteneriat la care s-a făcut trimitere în

considerentele sentinței atacate, neavând loc cesionarea dreptului importatorului

de a acorda garanții de bună execuție, către recurenta – reclamantă, pentru

care ar fi trebuit să se încheie un contract separat de cesiune, ceea ce nu s-a

întâmplat.

S-a concluzionat că

reclamanta nu avea obligația de a acorda garanții de bună execuție, așa încât

nu putea constitui cheltuieli cu provizioane.

2.2. – În mod eronat

s-a apreciat că cheltuielile cu servicii de consultanță, comision de agenție

comercială, consultanță de afaceri și servicii de management erau deductibile

fiscal și impozitul pe profit suplimentar stabilit de organele fiscale n-ar fi

fost datorat, deoarece nu erau îndeplinite cerințele prevăzute de art. 21, alin.

(4), lit. m) din C. fisc. și ale pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele

metodologice de aplicare a acestuia, întrucât nu s-a dovedit că respectivele

servicii s-au efectuat în scopul realizării de venituri impozabile, iar

justificarea necesității prestării acestora nu s-a probat, nedovedindu-se modul

efectiv în care respectivele cheltuieli au contribuit la realizarea veniturilor.

Recurentele au

susținut că personalul angajat la societățile de consultanță și agenții

comerciale cu contract de muncă cu timp parțial era reprezentat de salariații

reclamantei, fără a exista o delimitare între atribuțiile de serviciu

exercitate în cadrul recurentei – reclamante, în raport cu cele îndeplinite la

societățile de consultanță sau agențiile comerciale .

2.3. Recurentele au

arătat că în mod greșit reclamanta a fost exonerată de plata TVA în valoare de

1273862 lei și a accesoriilor aferente, deoarece aceasta nu a făcut dovada cu

documente că cheltuielile cu serviciile au fost efectiv prestate și utilizate

în scopul operațiunilor taxabile, conform art. 145 alin. (3) din Legea nr. 571/2003

privind C. fisc., respectiv art. 145, alin. (1) și (2) lit. a) în vigoare după

1 ianuarie 2007 și pct. 45 alin. (4) lit. a) din H.G. nr. 44/2004 pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare a C. fiscal.

Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând sentința criticată

prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului,

precum și de dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 3041 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu este afectată legalitatea și temeinicia

acesteia, după cum se va arăta în continuare:

3.1. Cu privire la

recursul reclamantei

3.1.1. Prima critică

formulată de reclamantă care vizează respingerea ca inadmisibilă a capătului de

cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. 1127 din 27 noiembrie 2009 și

parțial a Raportului de inspecție fiscală nr. 31 din 26 noiembrie 2009

referitor la majorările de întârziere în valoare de 6793 lei, aferente impozitului

pe profit de 21524 lei, calculate pentru perioada 25 aprilie 2008 – 15 aprilie 2009

este nefondată.

Acest capăt de cerere

a fost formulat de recurenta – reclamantă în Dosarul nr. 569/43/2009, conexat dosarului

mai vechi al Curții de Apel Târgu Mureș cu nr. 423/43/2009.

Pe parcursul judecării

cauzei la instanța de fond s-a soluționat și contestația administrativă

formulată de recurenta – reclamantă împotriva deciziei menționată anterior,

prin Decizia nr. 361 din 19 martie 2010 a Direcția Generală a Finanțelor

Publice Mureș, pe care recurenta – reclamantă nu a contestat-o.

Susținerile

recurentei cum că în mod implicit a atacat și decizia pronunțată de organul

administrativ în soluționarea contestației formulată în temeiul art. 205 C.

proc. fisc. împotriva deciziei de impunere, care este actul administrativ

producător de efecte juridice, nu pot fi reținute, față de dispozițiile clare

și imperative ale art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., care prevăd posibilitatea atacării

în instanța de contencios a deciziilor emise în soluționarea contestațiilor de

către organele fiscale.

Recurenta –

reclamantă nu și-a completat acțiunea în acest sens, nimeni neputându-și invoca

propria culpă în valorificarea unui drept.

Prin urmare,

judecătorul fondului în mod corect a respins capătul de cerere privind anularea

Deciziei de impunere nr. 1127/2009 ca inadmisibil, în condițiile în care nu s-a

atacat și Decizia nr. 361/2010 a D.G.F.P. Mureș, prin care s-a respins contestația

administrativă a reclamantei, instanța pronunțându-se numai asupra a ceea ce

s-a cerut, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., aplicându-se corect legea la

soluționarea cauzei.

3.1.2. În aceste

condiții nici critica privind majorările de întârziere în valoare de 6793 lei

ce formează obiectul Deciziei de impunere nr. 1227/2009 și a Deciziei de

soluționare nr. 381/2009 emise de D.G.F.P. Mureș nu mai poate forma obiectul

cercetării judecătorești în recurs, astfel că, nefiind incidente dispozițiile

art. 304(9) C. proc. civ. invocate de recurenta – reclamantă, în temeiul art. 312(1)

și art. 20(1) și (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul

reclamantei ca nefondat.

3.2. Cu privire la

recursul pârâtelor

3.2.1. Prima critică

a recurentelor privește deductibilitatea cheltuielilor cu constituirea

provizioanelor pentru garanția de bună execuție acordată clienților, despre

care recurentele au susținut că nu putea fi acordată decât de producător sau

importator, conform art. 2 și 21 din H.G. nr. 394/1995, iar instanța a

confundat-o cu obligația asigurării service-ului pe perioada de garanție,

nefiind încheiat un contract de cesiune a garanției de bună execuție între

importatorul Porche România și recurenta – reclamantă.

Este adevărat că prin

art. 2 și art. 21 din H.G. nr. 384/2005 legiuitorul a impus în sarcina

producătorilor și importatorilor bunurilor de folosință îndelungată și a

pieselor de schimb aferente obligația de a acorda termene minime de garanție,

pe grupe de produse, obligație recunoscută generic ca fiind garanția de bună execuție.

Nimic însă nu oprește

producătorul sau importatorul să transfere această obligație și asupra

dealerilor autorizați, a distribuitorilor, în scopul responsabilizării acestora

și în beneficiul clientului, ale cărui pretenții rezultate din necorespunderea

unui produs sau a pieselor de schimb originale pot fi mai rapid rezolvate.

În acest sens, în

speță, recurenta – reclamantă a încheiat două contracte cu P.R., un contract de

distribuție cu 6 anexe (f. 392 vol. II dosar fond) și un contract de

parteneriat service cu 6 anexe, intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2006, pentru

o perioadă nedeterminată, conform art. 17 (f. 452 – 482 vol III dosar fond).

Contractul de

garanție încheiat de reclamantă cu P. SRL prevede:

Art. 5 - „Garanție

obligația de a asigura pentru produsele contractuale vândute îndeplinirea obligațiilor

aferente garanției și, după caz efectuarea de service gratuit și de acțiuni

gratuite de rechemare în service.

îndeplini obligațiile sale prevăzute la alin. (1) și prin subcontractarea unuia

sau mai multor parteneri service autorizați al mărcii V.

pentru produsele contractuale garanția cu privire la absența viciilor în materialul

de construcție și în manoperă.

Distribuitorul este

obligat să includă în contractele sale de vânzare – cumpărare pentru produsele contractuale

cel puțin condițiile de garanție prevăzute în Anexa 6 în vigoare ale

Furnizorului.

Anexa 6 - Condiții de

garanție

se garantează lipsa defecțiunilor în material și manoperă.

Pentru piesele

originale Volkswagen perioada de garanție este 24 de luni”.

Contractul de

parteneriat service încheiat de recurenta – reclamantă cu SC P.R. reia la art. 5

alin. (1), obligația prevăzută la art. 4 din contractul de distribuție, ca

partenerul service să îndeplinească „toate pretențiile justificate de garanție

exercitate asupra sa și de a include în cadrul vânzării de piese originale V. cel

puțin condițiile de garanție ale Furnizorului în varianta în vigoare, ca parte

integrantă a contractelor de vânzare – cumpărare”, obligându-se ca „toate lucrările

în garanție să fie executate exclusiv cu piesele originale V.” alin. (4) al art.

5”.

Prin urmare, nu este

vorba de nici o confuzie a instanței de fond în privința garanției de bună

execuție, cu cea privind service-ul autoturismelor vândute de recurentă pentru

importatorul P.R., cum greșit susțin recurentele – pârâte, întrucât din

clauzele contractelor de distribuție și parteneriat service încheiate de cei

doi operatori economici citate anterior rezultă în mod neîndoielnic că

recurenta - reclamantă a convenit să preia, alături de importator, garanția de

bună execuție pentru autoturismele și piesele de schimb originare

comercializate de acesta.

Potrivit art. 969 C.

civ., în vigoare la data încheierii contractelor, aplicabil și în materie

comercială, conform art. 1 C. com. „Convențiile legal făcute au putere de lege

între părți”, astfel încât recurenta – reclamantă, ca titulară a garanției de

bună execuție, preluată de la importatorul Porche România, rămas însă obligat

față de clienți, conform art. 2 și 20 din H.G. nr. 394/1995, era îndreptățită să

constituie provizioane și să deducă cheltuielile efectuate în acest scop,

conform art. 22 (1) lit. b) C. fisc., criticile recurentelor – pârâte fiind nefondate

sub acest aspect.

3.2.2. În privința

impozitului pe profit suplimentar aferent cheltuielilor reprezentând servicii de

consultanță, comision de agenție comercială, consultanță de afaceri și servicii

de management, se constată în mod corect prima instanță a stabilit că erau

îndeplinite atât condițiile generale de deductibilitate prevăzute de art. 21(1)

C. fisc., în sensul că serviciile s-au făcut în scopul realizării de venituri

impozabile, dar și condițiile specifice de deductibilitate a unor asemenea cheltuieli,

reglementate de art. 21 lit. m) din C. fisc., respectiv justificarea necesității

prestării acestora, în scopul propriei activități, pe baza unor documente probatorii

enumerate cu titlu exemplificativ la pct. 48 din H.G. 44/2004 pentru aplicarea

Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.

În fapt, recurenta –

reclamantă a externalizat serviciile de consultanță, vânzare, management,

marketing către alte patru societăți cu care a încheiat contracte de prestări

servicii sau de agenție, pe bază de comision cu valoare mai mică de 10% din

vânzări, contractele fiind completate cu acte adiționale.

Din raportul de

expertiză întocmit de expert B.D. (filele 524 – 530, vol III fond) care a

răspuns și obiecțiunilor formulate de pârâți (f. 552 – 556 același dosar)

rezultă că prestarea serviciilor s-a dovedit cu contracte și acte adiționale

legal încheiate, cu rapoarte de activitate și minute semnate de părțile

contractante, facturile emise de prestatori, fiind înregistrate în

contabilitatea acestora, toate acestea reprezentând documente justificative a

serviciilor real prestate în beneficiul activității reclamantei.

Această modalitate de

lucru, care ține de managementul societății, a determinat o scădere a

cheltuielilor de personal și o dublare a cifrei de afaceri în perioada 2005 –

2008, pentru care s-au calculat și achitat obligații bugetare mai mari (TVA,

impozit pe profit, pe dividende, etc).

Împrejurarea că

personalul recurentei a fost angajat și în societățile prestatoare de servicii,

cu contract de muncă cu timp parțial, nu are relevanță, legiuitorul permițând cumulul

de funcții, așa încât în mod corect prima instanță a apreciat că cheltuielile cu

serviciile de consultanță, comision de agenție comercială, consultanță de

afaceri și management sunt deductibile fiscal, conform art. 21(4) lit. m) C.

fisc.

3.2.3. În privința

TVA înscrisă în contractele de prestări servicii și a accesoriilor aferente,

recurentele au citat taxtele legale cu aplicabilitatea generală privind

deductibilitatea TVA, fără a formula vreo critică concretă a sentinței

recurate, sub acest aspect.

Prin prisma dispozițiilor

art. 3041 C. proc. civ., ca urmare a argumentelor expuse anterior, se contată

că în mod judicios prima instanță a apreciat că erau îndeplinite cerințele de

deductibilitate a TVA-ului aferent prestării serviciilor enumerate anterior, în

valoare de 563666 lei pentru perioada 1 septembrie 2005 - 31 decembrie 2007 și

710.169 lei pentru perioada 2007 - 2008, respectiv de art. 145 alin. (1), (2) lit.

a) și alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003 coroborate cu pct. 45 alin. (4)

din H.G. nr. 44/2004, serviciile fiind efectiv prestate și utilizate în scopul

operațiunilor taxabile.

Constatând că în

cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 invocate de

recurentele – pârâte, în temeiul art. 312(1) C. proc. civ. și art. 20(1) și (2)

din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile pârâtelor ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de SC A.T.C. SRL Corunca, prin lichidator judiciar C.H. I.P.U.R.L. și

de D.G.F.P. Mureș, în nume propriu și în numele M.F.P. - A.N.A.F., împotriva

sentinței civile nr. 135 din 24 mai 2011 a Curții de Apel Mureș, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 martie 2012.