ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5558/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5558/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel Cluj,

secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC „F.” SA Cluj Napoca a

solicitat anularea în tot a Deciziei de impunere nr. 695 din 31 octombrie 2009

și a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. 696 din 31 octombrie

2008 bazei de impunere nr. 696 din 31 octombrie 2008, emise de D.G.F.P. -

Administrația Finanțelor Publice Tîrgu Mureș în baza Raportului de inspecție

fiscală încheiat la data de 31 octombrie 2008 și înregistrat sub nr. 1107 din

31 octombrie 2008, în sensul că, pe lângă exonerarea societății reclamante de

obligația achitării sumei de 96.017 RON, măsură dispusă prin Decizia nr. 72 din

31 martie 2009 (pct. 1), să se dispună și exonerarea reclamantei de obligația

achitării sumei totale de 618.544 RON, și obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată constând în taxe de timbru și onorariu avocațial.

În motivare s-a

arătat că prin Decizia nr. 72 din 31 martie 2009, D.G.F.P. Cluj a admis în

parte contestația promovată de reclamanta SC F. SA împotriva Deciziei de

impunere nr. 695 din 31 octombrie 2008 și a Deciziei privind nemodificarea

bazei de impunere nr. 696 din 31 octombrie 2008, pentru suma de 96.017 RON,

respingând contestația SC F. SA pentru suma totală de 618.544 RON.

În susținerea cererii

de chemare în judecată reclamanta a susținut că Decizia nr. 72 din 31 martie

2009 este nelegală și netemeinică prin prisma următoarelor argumente:

În ce privește

constituirea rezervei legale, contrar susținerilor organului fiscal, reclamanta

SC F. SA s-a referit, în contestația sa, în mod clar, la lunile pentru care a

constituit rezerva legală, conform actelor puse la dispoziția organului de

control. Totodată, reclamanta a indicat și modalitatea concretă de calcul -

pentru luna decembrie 2004, suma de 2.690.254.631 ROL și pentru luna martie

2005, suma de 337.962.711 ROL. Organul de control a reținut în mod eronat că SC

F. SA ar fi constituit o rezervă legală mai mare cu 102.391.614 ROL decât cota legală

admisă, ajungând la concluzia eronată că impozitul pe profit ar fi fost

diminuat cu 2.560 RON. Rezerva legală deductibilă pe care reclamanta era

îndrituită să o constituie pentru luna decembrie 2004 se ridică la suma de

2.695.469.351,03 ROL, iar reclamanta a constituit o rezervă legală de

2.690.254.631 ROL, rezultând, o diferență de numai 5.214.720 ROL, față de

limita deductibilă admisă. Deci, impozitul pe profit datorat pentru trimestrul

IV al anului 2004 nu a fost diminuat cu suma de 2.560 RON, așa cum în mod

greșit a reținut organul de control (modul de calcul al rezervei este expus în

anexa 1 a Contestației). Pentru luna martie 2005, reclamanta putea constitui o

rezervă de 340.064.191,20 ROL, dar a constituit o rezervă legală de 337.962.711

ROL, rezultând, o diferență de numai 2.101.480,20 ROL, față de limita

deductibilă admisă. Ca urmare, impozitul pe profit datorat pentru trimestrul I

al anului 2005 nu a fost diminuat cu suma de 206 RON.

În ce privește

cheltuielile de sponsorizare, organul fiscal a considerat în mod eronat că

sumele cu acest titlu nu sunt deductibile fiscal pentru motivul neperfectării

contractelor de sponsorizare, ignorând argumentele pertinente expuse de

reclamantă prin contestație. În concret, s-au nesocotit prevederile legii speciale

(art. 1 alin. (2) din Legea nr. 32/1994), - specialia generalibus derogant,

dându-se eficiență exclusiv dispozițiilor generale în materie, cuprinse în

Codul fiscal (art. 31 alin. (4) din Legea nr. 571/2003). Pe cale de consecință,

organul fiscal a menținut concluzia eronată a organului de control, nesocotind

dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 32/1994 și omițând să constate că

prin rezoluția de aprobare a cererii de sponsorizare, între sponsor și

beneficiar s-a realizat acordul de voință - condiție cerută pentru încheierea

unui act juridic sinalagmatic. Mai mult, actul normativ evocat nu prevede nicio

sancțiune - privind validitatea contractului astfel încheiat - în situația

neredactării unui contract scris. Această interpretare se impune cu atât mai

mult cu cât Legea nr. 32/1994 face o distincție clară între contractul scris în

cazul sponsorizării și contractul autentificat, în cazul mecenatului. În prima

situație, contractul scris este cerut numai ad probationem, pe când numai în

cea de-a doua situație cerința este ad validitatem. Pretinsul viciu de formă

reținut de organul de control rămâne subsecvent îndeplinirii condițiilor de

fond ale sponsorizării, neputându-se considera că SC F. SA și-ar fi diminuat

impozitul pe profit ca efect al acestor sponsorizări, cu suma de 3.004 RON pe

anul 2004, cu 7.643 RON pe anul 2005 și cu suma de 2.399 RON pe anul 2006.

În ce privește

gratuitățile acordate clienților Decizia nr. 72/2009 conține dispoziții

referitoare la gratuități acordate clienților și la cheltuieli de publicitate,

reclamă, protocol, considerând, fără temei, că înregistrarea acestora în

contabilitate pe baza avizelor de însoțire a mărfii, fără emiterea de facturi,

contravine dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003, raportat

la art. 21 din aceeași Lege. Organul fiscal ajunge la această concluzie, în

condițiile în care chiar în Decizie se precizează în mod expres că

înregistrările în contabilitate, respectiv exercitarea dreptului de deducere la

stabilirea impozitului pe profit, a unor cheltuieli, pot fi realizate numai pe

baza unor documente justificative (avize de însoțire a mărfii, facturi fiscale,

chitanțe fiscale, etc.). În condițiile în care reclamanta a emis avize de

însoțire, dispunând, așadar, de "documente justificative" în

accepțiunea legii, reținerea organului fiscal, în sensul că nu rezultă scopul

pentru care au fost acordate gratuitățile, nefiind menționate contractele în

care sunt stipulate clauzele cu privire la acordarea de gratuități, este una

neavenită. La aceeași filă figurează o altă concluzie eronată a organului

fiscal, potrivit căreia din documentele prezentate nu rezultă că s-au efectuat

acțiuni de publicitate. Or, astfel de acțiuni țin de esența funcționării

eficiente a unei societăți de anvergura reclamantei, fiind de notorietate

numeroasele acțiuni publicitare, de popularizare succesivă și constantă, în

mass-media, a noilor produse cosmetice și uz casnic (posturi TV, diverse

publicații și reviste de specialitate).

Pe de altă parte, mai

susține reclamanta că este total eronată și o altă susținere a organului

fiscal, potrivit căreia nu există nicio prevedere care să acorde instanțelor

dreptul de apreciere a lipsei anumitor mențiuni din documentele justificative.

În mod surprinzător se neagă însuși imperium-ul magistratului, afirmat prin

competența generală a instanțelor judecătorești și prin dispozițiile speciale

exprese - art. 129 alin. (4) C. proc. civ. În conformitate cu această ultimă

normă juridică, magistratul este îndreptățit să pună în dezbaterea părților și

să aprecieze orice împrejurări de fapt ori de drept, nefiind îngrădit în

demersurile sale legale, întreprinse pentru justa soluționare a cauzei.

În ce privește TVA

pentru gratuitățile acordate clienților, inclusiv cheltuieli de publicitate, reclamă,

protocol, organul fiscal a asimilat aceste cheltuieli unor „livrări",

considerând, ca fiind incidente dispozițiile art. 128 alin. (4) lit. b) din

Legea nr. 571/2003 (preluarea de către o persoană impozabilă a bunurilor

produse de către aceasta, pentru a fi puse la dispoziția altor persoane în mod

gratuit, este asimilată livrării, dacă taxa aferentă bunurilor respective sau

părților lor componente a fost dedusă total sau parțial). Aserțiunea de mai sus

este greșită, întrucât potrivit dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr.

571/2003, obligația emiterii facturilor există în situația în care se livrează

bunuri către beneficiar, iar gratuitățile de mai sus nu au avut ca obiect

livrarea de mărfuri, ci au vizat, în mod exclusiv: acordarea de mostre în

cadrul campaniilor publicitare, cu scopul de încercare a acestor produse,

pentru stimularea vânzărilor.

Prevederile art. 128

alin. (8) lit. e) din Legea invocată menționează că nu constituie livrare de

bunuri acordarea în mod gratuit de bunuri ca mostre în cadrul campaniilor

promoționale, pentru încercarea produselor sau pentru demonstrații la punctele

de vânzare, alte bunuri acordate în scopul stimulării vânzărilor. De asemenea,

în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. (2) lit. d) și i) din Legea nr.

571/2003, cheltuielile de reclamă și publicitate efectuate în scopul

popularizării firmei, produselor sau serviciilor, precum și cheltuielile pentru

marketing, studiul pieței, promovarea pe piețele existente sau noi,

participarea la târguri și expoziții, la misiuni de afaceri, editarea de

materiale informative proprii sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de

venituri. Așadar, toate aceste cheltuieli sunt deductibile, în condițiile în

care legea nu prevede obligativitatea emiterii facturii - nefiind în prezența

unei livrări de bunuri - cu atât mai mult cu cât fiecare aviz de însoțire a

mărfii avea anexat un referat ce cuprindea menționarea scopului pentru care

produsele evidențiate în avize au fost acordate.

În ce privește

cheltuielile de deplasare organul fiscal a apreciat că aceste cheltuieli nu au

la bază documente justificative, deși s-a pus la dispoziția acestuia o

multitudine de acte întocmite cu ocazia acestor deplasări, dar majoritatea

documentelor au fost ignorate pentru faptul că nu au fost traduse în limba

română. Însă, dispozițiile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, rep. și

modif., la care face trimitere organul constatator se referă la petițiile și

documentele justificative depuse la organul fiscal, nu la cele aflate în

posesia contribuabilului supus controlului. În atari condiții, simpla

împrejurare a neînțelegerii conținutului unor înscrisuri prezentate de

reclamanta nu este de natură să le înlăture forța probantă pentru un criteriu

pur formal. Faptul că organul fiscal nu a înțeles destinația reprezentanților

contestatoarei (trecută pe ordinul de deplasare), nu îl exonera pe acesta de

obligația de a depune toate diligențele pentru obținerea informațiilor

necesare. Organul fiscal era obligat să-și exercite rolul activ, conform dispozițiilor

art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 care stipulează în mod expres că organul

fiscal este îndreptățit să examineze din oficiu starea de fapt, să obțină și să

utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea

corectă a situației fiscale a contribuabilului.

Organul fiscal a

ignorat, fără temei, caracterul de "document justificativ" al unor

înscrisuri edificatoare, de pildă ordinul de deplasare nr. 370/24 martie 2004

și Raportul de delegație întocmit la data de 7 aprilie 2004. Din acest Raport,

organul fiscal s-a mărginit să rețină doar un fapt izolat, pe care l-a

prezentat în mod negativ, ca fiind definitoriu, și anume că partenerul japonez

nu este în domeniul vânzării produselor cosmetice. Or, în condițiile în care

acesta are calitatea de comerciant și beneficiază de o rețea de distribuție

formată, faptul că dorește să intre și pe piața comercializării produselor

cosmetice nu constituie niciun impediment pentru inițierea unei relații de

parteneriat cu reclamanta, în scopul desfacerii produselor acesteia în

străinătate. S-au ignorat, însă, activitățile concrete desfășurate cu ocazia

deplasării, în scopul manifest al promovării produselor specifice obiectului de

activitate al contestatoarei: deschiderea oficială a Salonului AslaVital,

instruirea personalului Salonului cu privire la caracteristicile produselor,

întrevederea cu atașatul comercial al ambasadei României la Tokyo, lansarea pe

piața japoneză a produselor AslaVital, în prezența atașatului comercial al

ambasadei, a reprezentanților diferitelor rețele de distribuție, etc. Tot

astfel, deplasarea în Elveția (aprilie 2006) a fost determinată de testarea, în

vederea achiziționării, a unui utilaj de imprimare și etichetare automată a

tuburilor. Pentru această deplasare există mandatul aprobat de Consiliul de

administrație, nota de avans din 17 aprilie 2006, semnată de directorul general

și directorul economic, raport de delegație cu ocazia deplasării, ordin de

deplasare nr. 621/17 aprilie 2006, conținând ștampila și semnătura persoanei

juridice elvețiene la care a avut loc testarea utilajului.

În condițiile

existenței aprobării prealabile a deplasărilor, a unui scop vădit profesional -

interesul îmbunătățirii activității reclamantei -, și a faptului că persoanele

care au efectuat deplasările sunt cele de specialitate, cu putere de decizie în

domeniul tehnic sau al relațiilor de promovare a produselor (iar nu persoane

care exercită cu preponderență conducerea administrativă a societății),

simplele erori de redactare a unora dintre actele de deplasare sunt inapte de a

lipsi de efecte aceste înscrisuri.

În ce privește

cheltuielile cu amortizarea pentru imobilul "clădire producție corp vechi

cosmetice" organul fiscal a reținut în mod greșit că perioada de

amortizare este de 12 ani, față de 9 luni, cât a considerat reclamanta,

afirmația organului fiscal pornind de la aprecierea că imobilul a fost pus în

funcțiune în anul 1969. Din înscrisurile prezentate de reclamantă rezultă că

durata rămasă pentru amortizarea clădirii era de 9 luni, această perioadă fiind

calculată în mod corect, pornindu-se de la dispozițiile legale speciale în

materie, conform cărora reclamanta era abilitată să procedeze la reevaluarea

imobilului, prin stabilirea gradului de uzură și, în consecință, calcularea

valorii de înlocuire rămasă. Conform dispozițiilor Capitolului 2 pct. 5 lit. d)

alin. ultim din Normele metodologice privind inventarierea și evaluarea, emise

în aplicarea H.G. nr. 945/1990, în cazurile în care gradul de uzură fizică

reală a unor fonduri fixe diferă cu mai mult de +(-) 15% față de gradul de

uzură scriptică, consiliul de administrație al întreprinderii va analiza aceste

diferențe și va stabili gradul de uzură pe baza căruia se va calcula valoarea

de înlocuire rămasă a fondurilor fixe respective.

Respectarea întocmai,

de către reclamantă, a dispozițiilor legale evocate este pe deplin dovedită

prin Procesul-verbal din 29 iunie 1991 privind reevaluarea mijloacelor fixe

inventariate la 30 iunie 1990 și prin Procesul-verbal din 31 octombrie 1980. În

consecință, trecerea la noul catalog privind clasificarea și duratele normale

de funcționare a mijloacelor fixe - de la vechiul catalog prevăzut de H.G. nr.

964/1998 - s-a făcut cu observarea normelor cuprinse în Capitolul II pct. 3 din

H.G. nr. 2139/2004, ținându-se seama de diferența mare între gradul de uzură

fizică și scriptică al imobilului (24% - 39%) și de modalitatea legală de

calcul a cheltuielilor cu amortizarea, astfel cum este prevăzută de H.G. nr.

2139/2004.

În ce privește

provizioanele pentru deprecierea debitorilor organul fiscal a analizat în mod

subiectiv operațiunile realizate de SC F. SA referitoare la provizioanele

pentru deprecierea debitorilor, ajungând la o concluzie eronată. În acest sens,

relevăm faptul că reclamanta a constituit, în trimestrul IV 2005, provizioane

în sumă de 83.178,69 RON, iar în trimestrul IV 2006 a constituit astfel de

provizioane în sumă de 54.661,25 RON - considerându-le deductibile -

provizioanele totalizând suma de 137.839,94 RON. Ulterior, pentru remedierea

inadvertenței, la 31 decembrie 2007 a anulat provizioanele, înregistrându-le în

categoria veniturilor impozabile, în contul 7814.01, iar la momentul anulării

provizioanelor, reclamanta a înregistrat în categoria veniturilor impozabile

suma totală de 202.656,17 RON, față de 137.839,94 RON, cât au reprezentat

provizioanele respective, rezultând, practic, o diferență în plus de 64.816,23

RON pentru care reclamanta a plătit un impozit pe profit adițional, nedatorat.

Diferența de 64.816,23 RON a provenit din înregistrarea în categoria

veniturilor impozabile și a provizioanelor care în anii anteriori au fost

considerate nedeductibile fiscal. Pentru diferența menționată a plătit în plus

cu titlu de impozit pe profit suma de 10.371 RON. De vreme ce reclamanta a

dobândit calitatea de creditor în raport cu organul fiscal - ca efect al

achitării unei sume suplimentare nedatorate acestuia, ce se impune a fi

restituită -, având, însă, și obligații fiscale, deci calitatea de debitor,

operațiunea de compensare este legală și oportună.

În ce privește

cheltuielile aferente serviciilor de consultanță furnizate de SC A. SRL, în

temeiul Contractului de consultanță din 25 martie 2002 organul fiscal a reținut

că deoarece prin documentele prezentate nu se fac niciun fel de precizări

referitoare la activitățile prestate de SC A. SRL, acestea nu sunt de natură a

confirma realitatea efectuării serviciilor ce fac obiectul Contractului de

consultanță. Dimpotrivă, realitatea serviciilor derivând din Contractul de

consultanță din 25 martie 2002 rezultă din scopul încheierii convenției și din

clauzele acesteia, respectiv prestarea de către SC A. SRL a activităților de

consultare pentru afaceri și management în domeniul preparării produselor

obținute din minereuri nemetalifere .., a produselor medicamentoase, cosmetice

și alimentare pe bază de argilă și bentonită, activități de studiere a pieței

și de sondaj.

Realitatea

serviciilor prestate rezultă cu forța evidenței și din: 1) situațiile lunare

privind livrările produselor din argilă, pe piața internă și internațională,

care probează producția de cosmetice care încorporează ca materie primă argila;

2) studiile de piață privind urmărirea comportamentului produselor cu argilă la

consumator; 3) testele microbiologice de laborator la clinicile de specialitate

din Cluj și din țară; 4) analize fizico-chimice, mineralogice, la solicitarea

și sub îndrumarea constantă a consultantului; 5) promovarea noilor produse la

diverse organisme și instituții de specialitate 6) participarea la numeroase

simpozioane și întâlniri cu medici în diverse județe ale țării, aceștia

obținând puncte suplimentare la salarizare, în urma participării la manifestări

profesionale și a promovării - la rândul lor - a produselor la pacienții cu

diverse maladii; 7) brevetarea tuturor sortimente lor de argilă care au

proprietăți curative în cosmetică și medicină alternativă. Utilitate a

serviciilor mai sus enumerate s-a concretizat în promovarea unor produse noi,

care au format un segment nou pe piața produselor cosmetice, fiind de

notorietate faptul că marca AslaVital cuprinde o întreagă gamă de produse pe

bază de argilă. Așadar, implementarea, brevetarea și comercializarea produselor

cercetate, propuse și supravegheate de consultant au contribuit în mod direct

la vânzarea unui număr mare de produse noi.

1.8. În ce privește

impozitul pe venituri de natură salarială, CASS și TVA pentru contractul cu SC

C. SRL organul fiscal a reținut că d-lui P.P.I. i-a fost achitată indemnizația

de administrator în contul SC C. SRL - pentru care nu a fost plătită CAS -, în

condițiile în care între aceasta societate și reclamantă nu se derulau relații

contractuale. Sumele de bani plătite pentru serviciile prestate în folosul

reclamantei - și achitate în contul SC C. SRL, au avut ca temei contractul

încheiat între SC F. SA și SC C. SRL, potrivit acordului de voință al părților,

serviciile fiind concretizate în activități ușor identificabile, îndeplinite de

dl. P.P.I. care a acționat în calitate de reprezentant legal al SC C. SRL.

Raporturile comerciale, soldate cu prestarea serviciilor în favoarea

reclamantei au fost concretizate în facturile emise, astfel încât, în

îndeplinirea propriilor obligații contractuale, SC F. SA nu avea la dispoziție

decât alternativa plății acestor facturi, făcând aplicarea dispozițiilor art.

46 C. com. Sumele au fost achitate în contul persoanei juridice, pentru

activități efectiv prestate, astfel că nu pot fi considerate a reprezenta

"venituri salariale". Situația este similară contractului încheiat de

SC F. SA cu SC E. SRL, organul de control utilizând același argument referitor

la dl. I.P., care a acționat în temeiul Contractului de audit financiar

încheiat în 13 martie 2002. De asemenea, motivele invocate în Contestație cu

privire la derularea raporturilor contractuale între SC F. SA, pe de o parte,

și SC C. SRL, respectiv SC E. SRL, pe de altă parte, au fost identice. În acest

context, relevăm faptul că în mod inexplicabil, organul fiscal a admis petitul

din Contestație referitor la SC E. SRL și a respins capătul de cerere privitor

la SC C. SRL, deși pentru identitate de rațiune se impunea aceeași soluție în

cazul ambelor raporturi contractuale.

În ce privește sumele

facturate către SC C.A.F. SA organul fiscal a reținut că în perioada aprilie

2006 - decembrie 2006, .. lună de lună petenta a facturat către SC C.A.F. SRL

contravaloarea unor servicii sub formă de "dobândă", potrivit

cadrului legislativ invocat .. acestea constituie o contrapartidă obținută sau

care urmează a fi obținută de petentă din prestarea serviciilor efectuate și se

cuprind în baza de impozitare a TVA. Organul fiscal a ajuns la o concluzie

greșită deoarece a pornit de la o premisă greșită, omițând a constatata că nu

se poate pune problema unei "contrapartide", dobânda facturată de

reclamantă nefiind asimilabilă unei atare noțiuni. Această realitate se impune

în mod obiectiv prin prisma faptului că SC F. SA și SC C.A.F. SRL sunt persoane

juridice afiliate, fiind legalmente controlate de același acționariat.

Concluzia corectă, emisă de reclamantă, este lesne de observat și corespunde

intenției legiuitorului, atâta vreme cât una dintre cele două societăți

implicate în operațiunea financiar-contabilă este - ținută să colecteze TVA

pentru aceste sume, iar cealaltă este îndrituită să deducă TVA, tot pentru

aceste sume. Or, dat fiind faptul că TVA nici nu s-a colectat, dar nici nu s-a

dedus, efectul fiscal este nul, iar pretinsul prejudiciu este cu totul

inexistent.

Pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj, a formulat întâmpinare

solicitând respingerea ca neîntemeiată a acțiunii ce face obiectul dosarului de

față.

În fapt, pârâta a

arătat că prin acțiunea ce face obiectul dosarului de față, reclamanta

reiterează aproape identic criticile aduse Deciziei de impunere nr. 695 din 31

octombrie 2008 privind obligațiile fiscale suplimentare și a Deciziei de

impunere nr. 696 din 31 octombrie 2008 stabilite pe baza Raportului de

inspecție fiscală încheiat la data de 31 octombrie 2008 prin contestația

formulată cu ocazia îndeplinirii procedurii prealabile în fața organului

fiscal, la care, s-a răspuns amănunțit prin Decizia nr. 72 din 31 martie 2009,

emisă de Serviciul Soluționare Contestații din cadrul Direcției Generale a

Finanțelor Publice a județului Cluj. Plecând de la această constatare, solicită

instanței să observe că prin Decizia cu numărul 72 din 31 martie 2009,

Serviciul Soluționare Contestații a răspuns amănunțit la fiecare critica adusă

actului de inspecție fiscală.

Plecând de la

constatarea de mai sus, prin întâmpinarea de față, pârâta a răspuns în esență

tot prin raportare la decizia atacată cu numărul 72/2009, la aspectele cu

caracter de noutate ridicate de reclamantă pe calea prezentei acțiuni.

Referitor la

constituirea rezervei legale, pentru care s-a stabilit impozit pe profit

suplimentar în sumă de 922 RON susținerea reclamantei este contrazisă de

Decizia nr. 72 din 31 martie 2009 atacată, la pagina 13 - 14, unde, organul de

soluționare a contestației reține foarte clar, în ce constă cauza supusă

soluționării și anume: dacă cheltuielile cu provizioanele nedeductibile fiscal

intră în formula de constituire a rezervelor legale pe trimestrul IV 2004 și

trimestrul I 2005, în condițiile în care înregistrarea la venituri a

provizioanelor nu s-a efectuat în perioada fiscală de referință respectiv

trimestrul IV 2004 și trimestrul I 2005. Deci, cauza pentru care organul de

soluționare a contestațiilor a menținut actul de control fiscal este aceea că,

în speță, înregistrarea la venituri a provizioanelor nu s-a efectuat în

perioada fiscală de referință, respectiv trimestrul IV 2004 și trimestrul I

legale, a fost aceea că, atâta vreme cât respectivele cheltuieli cu

provizioanele nedeductibile fiscal nu au fost trecute pe venituri cu suma de 215.213

RON în trimestrul IV 2004 și suma de 29.912 RON în trimestrul I 2005, acestea

nu pot fi considerate cheltuieli aferente veniturilor neimpozabile, și ca

atare, nu pot fi cuprinse în formula de constituire a rezervelor legale pe

trimestrul IV 2004 și trimestrul I 2005.

Referitor la

cheltuielile de sponsorizare, în suma de 13.046 RON aferent anilor 2004 - 2005

și 2.399 RON pentru 2006, este adevărat că, în cazul sponsorizării contractul

scris este necesar pentru a proba inclusiv față de terți (deci, și față de

organele fiscale) în ce constă obiectul transferului dreptului de proprietate

de la sponsor la beneficiar, valoarea transferului și durata sponsorizării,

aspecte esențiale în funcție de care, organul fiscal verifică dacă cheltuielile

cu sponsorizarea sunt sau nu deductibile fiscal.

Referitor la

gratuitățile acordate clienților, așa cum precizează și reclamanta, la pagina

21 - 25 din Decizia nr. 72/2009, se expun pe larg argumentele pentru care

organul de inspecție fiscală a apreciat ca nedeductibile fiscal acele

cheltuieli înregistrate în contabilitate care nu au la bază un document

justificativ potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii

sau intrării în gestiune, după caz, potrivit H.G. nr. 44/2004. Este de observat

că susținerile reclamantei nu au la bază toate prevederile legale, atâta vreme

cât, H.G. nr. 831/1997 atribuie avizului de însoțire a mărfii, rolul de

formular cu regim intern de tipărire și numerotare care servește ca document

care, printre altele, stă la baza întocmirii facturii, însoțire a mărfii,

transfer și primire în gestiune.

Raportând prevederile

actului normativ mai sus menționat la prevederile pct. 126 alin. (2) lit c) din

OMFP nr. 1750/2005 cu aplicabilitate de la 01 ianuarie 2006, potrivit cărora,

"bunurile livrate, dar nefacturate, se înregistrează ca ieșiri din

gestiune atât la locurile de depozitare, cât și în contabilitate, pe baza

documentelor care confirmă ieșirea din gestiune potrivit legii" se trage

concluzia că, doar în cazul transferului de bunuri între gestiunile aceleiași

unități patrimoniale dispersate teritorial, avizul de însoțire a mărfii va

purta mențiunea "fără factură", în celelalte situații decât cele

arătate mai sus, se face mențiunea cauzei pentru care s-a întocmit avizul de

însoțire a mărfii și nu factură. De asemenea, tot în temeiul prevederilor

legale mai sus arătate, bunurile livrate, dar nefacturate, se înregistrează ca

ieșiri din gestiune atât la locurile de depozitare, cât și în contabilitate, pe

baza documentelor care confirmă ieșirea din gestiune potrivit legii. O altă

deficiență a avizelor în cauză, este aceea că, cuprind consemnări cu un grad

mare de generalitate.

Referitor la

cheltuielile cu deplasarea în opinia pârâtei, în perioada 2004 - 2006, pentru

motivele detaliate în decizia atacată la paginile 27 - 34, reclamanta a

considerat deductibile fiscal cheltuieli efectuate cu ocazia mai multor

deplasări în străinătate deși acestea în opinia organului fiscal nu au

calitatea de documente justificative, deoarece nu conțin toate informațiile

prevăzute de normele legale în vigoare și ca atare au considerat cheltuielile

în cauză ca fiind nedeductibile fiscal, iar pe cale de consecință fiscală au

stabilit suplimentar impozit pe profit. Deci, nu motivul netraducerii

documentelor fiscale a stat la baza aprecierii ca nedeductibile a unor

cheltuieli cu deplasarea cum afirmă reclamanta. Dispozițiile legale care au

stat la baza actului de control fiscal referitoare la acest aspect, le

reprezintă art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003, conform cărora,

sunt considerate cheltuieli deductibile, numai cheltuielile efectuate în scopul

realizării de venituri impozabile.

de fond

Prin Sentința civilă

nr. 487/2010 a Curții de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal a

fost admisă în parte acțiunea reclamantei, a fost anulată în parte Decizia nr.

72 din 31 martie 2009 emisă de către Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Județului Cluj - Serviciul de Soluționare a Contestațiilor și în consecință, a

anulat în parte Decizia de impunere nr. 695 din 31 ianuarie 2008 și Decizia

privind nemodificarea bazei de impunere nr. 696 din 31 ianuarie 2008 emisă de

către Direcția Generală a Finanțelor Publice - Administrația Finanțelor Publice

a Municipiului Târgu Mureș în baza Raportului de inspecție fiscală încheiat la

data de 31 octombrie 2008 și înregistrat sub nr. 1107/31 octombrie 2008.

Totodată, a fost

exonerată reclamanta de la plata sumei de 409.504 Ron, pe lângă suma de 96.017

RON dispusă prin Decizia nr. 72 din 31 martie 2009 și obligată pârâta la plata

sumei de 13.000 RON cheltuieli de judecată avansate reprezentând o parte din

onorariul expertului.

În motivarea

soluției, instanța de fond a reținut că proba esențială administrată a fost

proba cu expertiza, iar reclamanta a achiesat la concluziile acesteia și chiar

a solicitat admiterea numai în parte a cererii de chemare în judecată pentru că

o parte din sumele contestate sunt datorate, respectiv a solicitat exonerarea

de la plata sumei de 438.752 RON față de 618.544 RON, cum se solicitase

inițial.

Instanța de fond a

apreciat că diferența de 178.792 RON este datorată și se compune din:

- suma de 112.708 Ron

reprezentând valoarea greșită a amortizării care a fost majorată nelegal;

- suma de 10.371 RON;

- suma de 3.300 RON,

cheltuieli de sponsorizare;

- suma de 52.412 RON,

reprezentând TVA dedus greșit pentru suma plătită către SC „C.” SRL.

Pe lângă această sumă

ce a fost recunoscută de către reclamantă, instanța de fond a apreciat că sunt

legale actele fiscale și pentru următoarele sume:

- sumele datorate

pentru deducerea greșită a cheltuielilor de sponsorizare deoarece acordul de

voință nu a fost materializat într-un contract scris și nu au fost îndeplinite

prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea (3.004

RON pentru anul 2004, 7.643 RON - 2005 și 2.399 RON - 2006);

- sumele datorate

pentru deducerea greșită a cheltuielilor de deplasare (2.283 RON pentru vizita

din Japonia și 2.950 RON pentru vizita din Elveția), deoarece în cazul primei

vizite, deplasarea s-a făcut în baza unui mandat care nu poartă semnătură și

nici ștampilă, iar cheltuielile de deplasare erau suportate de partenerul

extern, iar pentru vizita din Elveția, deplasarea s-a făcut pentru

achiziționarea unei mașini automate ale unei alte societăți;

- suma de 4.386 RON

stabilită drept impozit pe profit suplimentar întrucât cheltuielile nu pot fi

considerate deductibile, cheltuieli referitoare la serviciile de consultanță

furnizate de SC A. SRL în condițiile în care nu au fost dovedite astfel cum

prevăd dispozițiile pct. 48 din Titlul al II-lea al H.G. nr. 44/2004 (situații

de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de

fezabilitate) și nici necesitatea lor;

- suma de 7.583 RON

stabilită cu titlu de TVA la sumele facturate către SC „C.A.F.” SRL pentru că

în intervalul aprilie 2006 - decembrie 2006 societatea a facturat sub formă de

dobândă contravaloarea unor prestări servicii pentru investițiile unei baze

sportive care este închiriată.

Totalul acestor sume

este de 209.040 RON și pentru acestea cererea de chemare în judecată a fost

respinsă de instanța de fond, însă a fost admisă pentru suma de 409.544 RON.

S-a apreciat de către

instanța de fond că în mod nelegal organele fiscale au stabilit că:

- nu s-au respectat

cotele legale admise și, de aceea, impozitul pe profit datorat pentru

trimestrul IV al anului 2004 nu a fost diminuat cu suma de 2.560 RON și nu se

datorează;

- reclamanta nu a

prezentat „documente justificative”, având în vedere că chiar dacă nu au emis facturi,

totuși s-au întocmit avize de însoțire a mărfii pentru produsele folosite în

publicitate, reclamă, protocol și suma de 219.481 RON, se impune a fi dedusă

din calculul profitului impozabil;

- reclamanta

datorează impozit pe profit și nu sunt deductibile cheltuielile efectuate cu

deplasările în străinătate deoarece respingerea înscrisurilor prezentate numai

pentru că nu erau traduse are un caracter strict formal.

exercitată

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs D.G.F.P. Cluj în nume propriu și în numele DGAMC

București, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței

atacate cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei.

În motivele de recurs

se critică soluția instanței de fond pentru următoarele considerente:

- sub aspectul

conținutului dispozitivului sentinței recurate se arată că instanța de fond a

dispus „exonerarea reclamantei de la plata sumei de 409.504 RON, pe lângă suma

de 96.017 RON dispusă prin Decizia nr. 72 din 31 martie 2009, iar această

precizare este inutilă pentru că prin această decizie s-a admis contestația

pentru suma de 96.017 RON și nu a făcut obiectul acțiunii în contencios

administrativ, instanța pronunțându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut;

- instanța de fond nu

a explicitat ce reprezintă sumele pentru care a respins sau admis acțiunea,

respectiv cât dintre acestea sunt debite și cât accesorii.

Astfel, instanța de

fond deși a respins acțiunea reclamantei pentru suma de 209.040 RON, nu a

precizat accesoriile acestei sume. Accesoriile pentru suma de 209.040 RON sunt

de 138.111 RON și se impune ca acțiunea să fie respinsă pentru suma de 328.327

RON și analiza se impunea fi făcută numai pentru suma de 290.217 RON.

- în suma totală

contestată de 618.544 RON a fost respinsă și suma de 50.289 RON dar instanța de

fond nu a observat că nici în contestația administrativă și nici în acțiunea

depusă la instanță nu a fost motivată în nici un fel această sumă și, de aceea,

în Decizia nr. 72/2009 contestația ce viza această sumă a fost respinsă ca

nemotivată;

- dacă din suma

rămasă de 290.217 RON se scade suma de 50.289 RON se impune a fi analizată

legalitatea și temeinicia actelor numai pentru suma de 239.928 RON din care:

59.333 RON impozit pe profit; 50.388 RON majorări aferente; 61.122 RON TVA;

69.085 RON majorări aferente TVA.

Referitor la aceste

sume se critică soluția instanței de fond cu privire la:

a) rezervele legale

constituite la 31 decembrie 2004 și 31 martie 2005 pentru că nu au respectat

cotele legale admise deoarece înregistrarea la venituri a provizioanelor nu s-a

efectuat în perioada fiscală de referință, respectiv trimestrul IV 2004 și

trimestrul I 2005;

b) gratuitățile

acordate clienților. Soluția instanței de fond este apreciată ca nelegală

pentru că avizele de însoțire a mării pentru produsele finite nu au calitatea

de document justificativ care să ateste scopul și realitatea operațiunilor

economice, operațiunile de descărcare de gestiune a produselor finite au fost

asimilate cu livrare de bunuri efectuate cu plată.

Hotărârea de Guvern

nr. 931/1997 arată că avizul de însoțire a mărfii este un document care,

printre altele, stă la baza întocmirii facturii de însoțire a mărfii, transfer

și primire în gestiune și, de aceea, cheltuielile consemnate și înregistrate în

baza avizelor de însoțire a mărfii nu pot fi deductibile.

TVA-ul pentru

pretinsele gratuități acordate clienților se impune a fi plătit pentru că nu

s-au respectat dispozițiile legale ca transferurile de marfă făcute de

reclamantă să poată fi apreciate gratuități;

- cheltuielile de

deplasare nu au fost considerate de către organele fiscale ca fiind deductibile

pentru că nu au la bază documente justificative.

Aceste documente au

fost înlăturate nu pentru că nu ar fi traduse, așa cum susține instanța de

fiind, ci pentru că nu conțin informațiile prevăzute de normele legale în

vigoare, respectiv să dovedească faptul că au fost efectuate în scopul

realizării de venituri impozabile.

A fost criticată

soluția instanței de fond și pentru că s-a dispus obligarea la plata sumei de

13.000 RON cheltuieli de judecată, deși suplimentarea onorariului de expert s-a

datorat culpei acestuia care nu a răspuns, de la început, obiecțiunilor

stabilite.

Intimata SC F. SA

Cluj Napoca a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

de recurs

După examinarea

motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va

admite recursul declarat dar pentru următoarele considerente:

În urma controlului

efectuat de Administrația Finanțelor Publice Târgu Mureș la sediul reclamantei

SC F. SA a fost întocmit Raportul de inspecție fiscală nr. 1107 din 31

octombrie 2008, Decizia de impunere nr. 695 din 31 octombrie 2008 și Decizia de

modificare a bazei de impunere nr. 696 din 31 octombrie 2008 emise de

Administrația Finanțelor Publice Târgu Mureș pentru suma de 714.561 RON.

Prin Decizia nr. 72

din 31 martie 2009 emisă de D.G.F.P. Cluj a fost admisă contestația pentru suma

de 96.017 RON, respinsă ca neîntemeiată pentru suma de 568.255 RON și ca

nemotivată pentru suma de 50.289 RON.

În fața instanței de

fond reclamanta a contestat parțial Decizia nr. 72 din 31 martie 2009 și în

totalitate celelalte acte fiscale și a solicitat exonerarea de la plata sumei

de 618.544 RON, dar nu a indicat nici de această dată de ce solicită anularea

actelor fiscale pentru suma de 50.289 RON, sumă pentru care contestația în

procedură administrativă a fost respinsă ca nemotivată.

Prin urmare, instanța

de fond a fost învestită să analizeze legalitatea și temeinicia obligațiilor

fiscale în sumă de 568.255 RON pentru că pentru suma de 50.289 RON, deși a

insera-o în acțiune, nu au fost prezentate motivele de nelegalitate a Deciziei

nr. 72 din 31 martie 2009 emisă de D.G.F.P. Cluj.

Instanța de fond a

reținut că o parte din obligațiile fiscale stabilite prin actele contestate au

fost recunoscute de intimata-reclamantă și acestea se ridică la 178.792 RON,

iar sumele care au fost apreciate ca fiind legal stabilite de instanța de fond

(în sumă de 30.248 RON) nu au fost contestate de reclamantă pentru că nu a

declarat recurs împotriva hotărârii instanței de fond.

Totalul sumelor

pentru care actele de control au fost legal stabilite și necriticate în

motivele de recurs se ridică la 209.040 RON reprezentând debite principale.

Deși în motivele de

recurs se critică soluția instanței de fond pentru că nu s-au indicat și

majorările pentru aceste sume, se constată că aceste critici sunt nefondate

pentru că ele nu au putut fi individualizate de instanța de fond în condițiile

în care nici în raportul de inspecție fiscală și nici în decizie nu sunt

calculate distinct majorările pentru fiecare sumă datorată (de exemplu pentru

impozitul pe profit în sumă de 233.055 RON s-au calculat accesorii în sumă de

223.396 RON).

Oricum, indiferent de

cuantumul sumelor considerate stabilite în mod legal, pentru că s-a declarat

recurs numai de către D.G.F.P. Cluj și D.G.A.M.C. București, instanța de recurs

urmează să analizeze legalitatea și temeinicia actelor fiscale contestate cu

privire la trei aspecte, celelalte fiind deja soluționate de instanța de fond

și necontestate de părți:

- rezervele legale

constituite;

- gratuitățile

acordate clienților și cheltuielile de publicitate;

- cheltuielile de

deplasare.

constituite

Pentru că organele

fiscale au apreciat că rezervele legale nu au fost constituite în mod legal a

fost calculat un impozit pe profit de 922 RON și majorări de întârziere de 206

RON.

Art. 22 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 571/2003 prevede că „rezerva legală este deductibilă în

limita unei cote de 5% aplicată asupra profitului contabil, înainte de

determinarea impozitului pe profit din care se scad veniturile neimpozabile și

se adaugă cheltuielile aferente acestor venituri până ce acesta va atinge a

cincea parte din capitalul social subscris și vărsat sau din patrimoniu, după

caz, potrivit legilor de organizare și funcționare”.

Reclamanta nu a

respectat aceste dispoziții pentru că în luna decembrie 2004 a constituit

rezervele legale prin aplicarea cotei de 5% asupra veniturilor totale

înregistrate fără să scadă veniturile impozabile, la fel procedând și în luna

martie 2005.

De aceea, în privința

acestor sume actele fiscale sunt legale și temeinice și acțiunea reclamantei va

fi respinsă pentru acestea.

privește gratuitățile acordate clienților și cheltuielile de publicitate,

actele fiscale prevăd că reclamanta datorează 47.293 RON impozit pe profit

pentru avize de însoțire a mărfii ce nu au fost facturate și 49.335 RON TVA

pentru aceleași avize, precum și TVA în sumă de 7.756 RON pentru gratuitățile

acordate clienților.

Organele fiscale au

stabilit plata acestor obligații pentru că au apreciat că avizele de însoțire

nu constituie document justificativ pentru a considera aceste cheltuieli ca

fiind aferente veniturilor, în sensul art. 21 alin. (4) lit. f) din C. fisc.

Este adevărat că

Anexa 1A din H.G. nr. 831/1997 avizul de însoțire a mărfii este un document

care se emite pe măsura livrării, de către compartimentul desfacere, dar tot în

aceeași anexă se prevede că el poate fi emis și fără să fie emisă factură, caz

în care va putea menționa „fără factură”.

Avizele de însoțire a

mărfii întocmite de reclamantă poartă această mențiune și, de aceea, ele pot fi

considerate documente justificative.

Este greu de stabilit

cum ar fi putut să întocmească altceva decât un aviz de însoțire a mărfii

reclamata pentru produsele folosite în cadrul campaniilor publicitare pentru că

livrarea este gratuită.

În legătură cu TVA în

sumă de 49.335 RON calculată pentru aceleași livrări de produse trebuie

precizat că art. 128 alin. (8) C. fisc. prevede că: „nu constituie livrarea de

mărfuri, în sensul alin. (1) lit. e) acordarea în mod gratuit de bunuri ca

monstre în cadrul campaniilor promoționale pentru încercarea produselor sau

pentru demonstrații la punctele de vânzare, alte bunuri acordate în scopul

stimulării vânzărilor”.

Or, în cauză, este

evident că este incident acest text și, de aceea, pentru că nu suntem în

prezența unei „livrări de mărfuri”, nu se poate susține nici obligarea la plata

TVA-ului.

Pentru că art. 126

alin. (1) lit. o) C. fisc. stabilește că TVA se plătește în cazul livrării de

mărfuri sau a unei prestări de servicii efectuate cu plată, în cauză nu suntem

nici în prezența unei prestări de servicii efectuate cu plată și deci, nu se

impune obligarea plata TVA.

Trebuie amintit și

art. 21 alin. (2) lit. d) C. fisc. care prevede că „sunt cheltuieli efectuate

în scopul realizării de venituri: cheltuielile de reclamă și publicitate

efectuate în scopul popularizării firmei, produselor sau serviciilor, în baza

unui contract scris, precum și costurile asociate producerii materialelor

necesare pentru difuzarea mesajelor publicitare se includ în categoria

cheltuielilor de reclamă și publicitate și bunurile care se acordă în cadrul

unor campanii publicitare ca mostre pentru încercarea produselor și

demonstrații la punctele de vânzare, precum și alte bunuri și servicii acordate

cu scopul stimulării vânzărilor”.

Pentru că avizele de

însoțire a mărfii sunt documente justificative, cheltuielile sunt deductibile

din impozitul pe profit dar nu se poate aprecia că descărcarea de gestiune a

produselor finite pe bază de avize ar fi o livrare de bunuri efectuată cu plată

pentru că chiar Codul fiscal subliniază că acestea nu constituie livrare de mărfuri

și, de aceea, nici nu se poate stabili TVA de plată.

Pentru aceleași

considerente nu poate fi apreciată ca legală și obligarea la plata sumei de

7.756 RON TVA pentru gratuități acordate clienților.

Cum au fost apreciate

ca fiind întocmite nelegale actele fiscale pentru sumele de 47.293 RON impozit

pe profit; 49.335 RON TVA pentru avizele nefacturate și 7.756 RON TVA pentru

gratuitate clienți, se va dispune anularea actelor fiscale pentru aceste sume

dar și pentru majorările aferente lor, astfel cum au fost calculate de organele

fiscale, dar neindividualizate pentru că nici în actele fiscale nu au fost

individualizate pentru fiecare sumă.

cheltuielile de deplasare se constată că criticile formulate în motivele de

recurs sunt fondate.

Deși instanța de fond

a apreciat că sunt nedeductibile numai cheltuielile efectuate cu deplasările în

Elveția și Japonia iar pentru celelalte s-ar fi prezentat documente

justificative, totuși din analiza înscrisurilor se poate considera că acestea

nu au putut justifica aceste deplasări.

Așa cum s-a reținute,

pe larg, în actele fiscale contestate, au existat multe nereguli legate de

documentele prezentate care pot conduce la concluzia că acestea nu pot

constitui documente justificative pentru a considera cheltuielile deductibile

fiscal.

De altfel, chiar

reclamanta, în acțiunea formulată în fața instanței de fond, nu a încercat să

înlăture cele reținute de organele fiscale ci a făcut referire la deplasarea

din Elveția, dar pentru aceste cheltuieli s-a pronunțat instanța de fond prin

respingerea acțiunii, iar sentința nu a fost recurată de reclamantă.

De aceea, în baza

art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 va fi admis

recursul, va fi modificată în parte sentința atacată, în sensul că va fi admisă

în parte acțiunea reclamantei, vor fi anulate în parte Decizia de impunere nr.

695 din 31 octombrie 2008, Decizia privind nemodificarea bazei de impunere nr.

696 din 31 octombrie 2008 emise de D.G.F.P. Mureș - Administrația Finanțelor

Publice Târgu Mureș, în baza Raportului de inspecție fiscală nr. 1107 din 31

octombrie 2009 și Decizia nr. 72 din 31 martie 2009 emisă de D.G.F.P. Cluj, în

sensul exonerării societății reclamante de la plata următoarelor sume:

- 47.293 RON, impozit

pe profit aferent cheltuielilor cu produse finite înregistrate pe bază de avize

nefacturate și a majorărilor de întârziere aferente;

- 49.335 RON TVA

aferentă bazei impozabile în sumă de 259.644 RON reprezentând valoarea

cheltuielilor cu produse finite înregistrate pe bază de avize și a majorărilor

de întârziere aferente;

- 7.756 RON TVA

aferentă gratuităților acordate clienților și a majorărilor aferente.

În raport de faptul

că reclamanta nu a declarat recurs în ceea ce privește sumele pentru care și

instanța de fond a menținut actele fiscale contestate, vor fi menținute

celelalte dispoziții ale sentinței pentru celelalte sume pentru care acțiunea

reclamantei a fost respinsă.

Referitor la

cuantumul cheltuielilor de judecată, se constată că față de sumele pentru care

s-a apreciat că actele fiscale sunt nelegale, se impune obligarea D.G.F.P. Cluj

și D.G.A.M.C. București la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată

către reclamantă, restul cheltuielilor urmând a fi suportate de aceasta pentru

că acțiunea a fost admisă numai în parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul

declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj și Direcția Generală de

Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinței civile nr. 487 din 14

decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția contencios administrativ și

fiscal.

Modifică, în parte,

sentința atacată în sensul că admite, în parte, acțiunea reclamantei SC „F.” SA

Cluj Napoca.

Anulează, în parte,

Decizia de impunere nr. 695 din 31 octombrie 2008, Decizia privind

nemodificarea bazei de impunere nr. 696 din 31 octombrie 2008 emise de D.G.F.P.

Mureș - Administrația Finanțelor Publice Târgu Mureș, în baza Raportului de

inspecție fiscală nr. 1107 din 31 octombrie 2009 și Decizia nr. 72 din 31

martie 2009 emisă de D.G.F.P. Cluj, în sensul exonerării societății reclamante

de la plata următoarelor sume:

- 47.293 RON, impozit

pe profit aferent cheltuielilor cu produse finite înregistrate pe bază de avize

nefacturate și a majorărilor de întârziere aferente;

- 49.335 RON TVA

aferentă bazei impozabile în sumă de 259.644 RON reprezentând valoarea

cheltuielilor cu produse finite înregistrate pe bază de avize și a majorărilor

de întârziere aferente;

- 7.756 RON TVA

aferentă gratuităților acordate clienților și a majorărilor aferente.

Menține actele

fiscale pentru celelalte sume.

Obligă pârâta

A.N.A.F. - DGFP Cluj la plata sumei de 5.000 RON, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 noiembrie 2011.