ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 221/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 221/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 31 din 25 ianuarie

2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, a a

dmis, în parte, acțiunea formulată de

reclamanta SC I.T.R.S. SRL Turda în contradictoriu cu

Direcția Generală

a Finanțelor Publice Cluj (

D.G.F.P. Cluj)

și a dispus anularea, în parte, a deciziei nr. 362 din 30

iunie 2008 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de

pârâtă în sarcina reclamantei și a deciziei nr. 142 din 30 septembrie 2008

emisă de aceeași pârâtă, în sensul omiterii din anexa nr. 13 a Deciziei nr. 362 din 30 iunie 2008 a facturii emise de S.C.F.D.F.E.E. E.T.N. SA în valoare de

62..432.244 lei vechi, a facturii emise de SC T.S. SRL în valoare de 30.817.004

lei vechi, a facturii emise de R.A.T.A.C.F.L. Turda în valoare de 4.601.587

lei, a facturii nr. 5623333 din 15 martie 2003 emisă de R.T. în valoare de

11.953.325,09 lei vechi și recalcularea sumelor datorate în consecință.

Au fost respinse

celelalte capete de cerere formulate și a fost încuviințat onorariul

expertului.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond, a reținut, în esență următoarele:

Prin Decizia de impunere nr. 362 din

30 iunie 2008 emisă de Activitatea de Inspecție Fiscala Cluj, au fost stabilite

în sarcina reclamantei SC I.T.S. SRL Turda obligații fiscale suplimentare în

sumă totală de 743.486 lei, reprezentând debit suplimentar și majorări de

întârziere la sursele impozit pe profit și taxa pe valoarea adăugată, obligații

reținute ca datorate bugetului de stat în baza constatărilor din Raportul de

inspecție fiscală parțială întocmit la data de 27 iunie 2008 și înregistrat la

organul fiscal sub nr. 3.139 din 30 iunie 2008.

Perioada supusa inspecției fiscale a

fost: 01 ianuarie 2003-31 decembrie 2007 - pentru impozit pe profit; și 01

ianuarie 2003-31 martie 2008 pentru TVA.

În urma verificării efectuate,

organele de inspecție fiscală au constatat, în esență următoarele: societatea a

procedat la stornarea unor venituri din închirierea de utilaje către SC

I.P.E.E. SA Curtea de Argeș, nu a calculat corect diferențele de curs "

valutar aferente creanțelor în valută, încălcând prevederile Ordinului M.F. nr.

306/2002 și ale Ordinului nr. 1752/2005, a înregistrat în evidența contabilă

documente care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ, a înregistrat

cheltuieli cu amortizarea aferentă mijloacelor fixe care nu erau folosite

datorită reducerii activității de producție și a încasat avansuri de la SC

M.T.K. SRL pentru care nu au fost emise facturi fiscale, motiv pentru care au

fost stabilite în sarcina agentului economic obligațiile fiscale suplimentare

în suma totala de 743.487 lei așa cum sunt menționate la Cap. VI "Sinteza constatărilor inspecției fiscale" din Raportul de inspecție

fiscală.

Împotriva deciziei de impunere nr. 362

din 30 iunie 2008 și a raportului de inspecție fiscală, reclamanta a formulat

contestație administrativă, soluționată prin decizia nr. 142 din 30 septembrie 2008

emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, în sensul respingerii ca

neîntemeiată.

Reclamanta a solicitat anularea

deciziei de impunere nr. 362 din 30 iunie 2008 și a deciziei nr. 142 din 30

septembrie 2008 privind soluționarea contestației, apreciind că sunt nelegale.

Analizând probele dosarului și

concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, instanța de fond a

reținut cu privire la excepția invocată de reclamantă privind prescripția

dreptului organelor fiscale de a stabili obligații fiscale pentru anii

2003-2004, în

baza

dispozițiilor art. 91 coroborat cu art. 98 C. proc. fisc., cu modificările și

completările ulterioare, că este nefondată.

În acest sens, a reținut că

dispozițiile care reglementează aplicarea în timp a noilor norme de procedură

din cuprinsul art. 231 din O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2008 privind Codul de

procedura fiscala, statuează că termenele în curs la data intrării în vigoare a

codului se calculează după normele legale în vigoare la data când au început să

curgă, conform principiului

tempus regit actum

, deci potrivit normelor

legale aplicabile în momentul nașterii fiecărui raport juridic, în același sens

fiind și considerentele Deciziei nr. V din 15 ianuarie 2007 pronunțată de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație si Justiție, publicată în M.Of. al

României, partea 1, nr. 730 din 30 octombrie 2007.

Pentru perioada ianuarie

2003-decembrie 2003, instanța a reținut că norma legală în vigoare la data la

care a început să curgă prescripția extinctivă a dreptului organului de

inspecție fiscala de a stabili obligații suplimentare, este O.G. nr. 70/1997

privind controlul fiscal.

Cu alte cuvinte, termenul de

prescripție a dreptului organelor de inspecție fiscala de a stabili obligații

fiscale suplimentare pentru perioada ianuarie 2003-decembrie 2004 este de 5

ani, de la data la care a expirat termenul de depunere a deconturilor de TVA și

a declarației de impozit pe profit pentru perioada verificată, iar inspecția

fiscală finalizată la 27 iunie 2008 apare ca fiind realizată din această

perspectivă în interiorul termenul stabilit de legiuitor la momentul la care a

început să curgă acest termen .

ale cauzei, respectiv la suma de 249.461 lei stornată de societatea reclamantă

în luna martie 2003 și care nu a fost acceptată de organul de control în

vederea diminuării veniturilor, în opinia reclamantei nelegal calculată,

instanța de fond a reținut că documentul justificativ care a stat la baza

înregistrărilor în contabilitate în intervalul 01 noiembrie 2002 - 31 martie 2003,

a fost Contractul nr. 4252 din 01 noiembrie 2002 încheiat între SC I.T.R.S. SRL

si SC I.P.E.E. SRL Curtea de Argeș, contract de închiriere utilaje, unicul

document în raport de care organele fiscale puteau verifica legalitate

operațiunilor contabile realizate.

A reținut instanța că actul

adițional nr. 1442 din 16 aprilie 2003 la contractul de închiriere prin care a

fost modificat prețul contractului, în sensul diminuării de la 15.000Euro/luna

la 100.000.000ROL+TVA, produce efecte în mod valabil doar de la momentul încheierii

sale, respectiv 16 aprilie 2003 și nu de la un moment anterior stabilit în mod

arbitrar, chiar dacă au convenit ambele părți, clauzele contractuale neputând

avea efecte retroactive .

Susținerea reclamantei, potrivit

căreia, prețul contractului de închiriere utilaje s-a modificat pentru lunile

noiembrie 2002 - martie 2003 inclusiv, potrivit notei nr. 127 din 31 martie 2003

prin care au fost modificate clauzele contractului, nu a fost primită de

instanță, întrucât până la momentul modificării convenției cu noile clauze

contractuale, contractul a fost în vigoare, primind efectele asigurate de art. 969 C civ., astfel că modificarea retroactivă a dispozițiilor contractuale invocată de reclamantă nu

poate opera.

Au fost înlăturate astfel apărările

reclamantei potrivit cărora, organele fiscale au încălcat flagrant voința

părților contractante întrucât nu au făcut diferența dintre

negotium iuris

și instrumentum probationes

atunci când au reținut că actul adițional la

contractul de închiriere nu se aplică perioadei anterioare semnării sale, respectiv

noiembrie 2002-martie 2003, instanța apreciind că distincția dintre cele două

se realizează în ipoteza în care se pune în discuție regimul valorii

probatorii, ceea ce nu este cazul în speță .

În acest context, instanța a

constatat că operațiunea de stornare nu a fost realizată cu respectarea

dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 82/1991, astfel că, în mod corect a fost

respinsă diminuarea retroactivă a veniturilor cu suma de 249.461 lei și nu a

fost acceptat la deducere nici TVA în sumă de 47.397 RON, aferent sumelor

stornate.

reclamantei vizând nelegalitatea actelor de control încheiate de organele de

control prin aplicarea unui curs valutar eronat și calcularea eronată a

diferențelor de curs valutar, instanța a constatat că sunt infirmate de probatoriul

administrat în cauză, din care rezultă că s-a utilizat un curs valutar corect,

comunicat de BNR pentru data de 31 decembrie 2003 de 40.994 lei pentru 1 Euro,

iar cursul de 41.117 lei menționat de reclamantă a fost stabilit pentru data de

03 ianuarie 2004, împrejurare care nu este conformă prevederilor art. 1 alin.

(2) din H. G. nr. 155/1997 privind efectuarea și reflectarea în contabilitate a

operațiunilor în valută, publicată în M.Of. al României nr. 77/1997, situația

fiind similară și în ceea ce privește reevaluarea datoriilor la închiderea

exercițiului financiar 2004, respectiv la evaluarea tranzacțiilor efectuate în

perioada verificată.

condiției privind calitatea de document justificativ a facturilor evidențiate

și analizate de organele fiscale, instanța de fond a apreciat concluzia

raportului de expertiză ca fiind conformă cu dispozițiile legale, reținând că

termenul de document justificativ astfel cum este acesta reflectat de Legea

contabilității nr. 82/1991, OMFP nr. 414/2002, H.G. 831/1997 și Codul fiscal a

fost interpretat în mod corect.

Instanța a constatat că au fost

respectate prevederile art. 9 alin. (7) din Legea nr. 414/2002 potrivit cu

care, cheltuielile nedeductibile sunt, între altele, cheltuielile înregistrate

în contabilitate care nu au la baza un document justificativ, potrivit Legii

contabilității nr. 82/1991, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii.

Facturile emise după data de 01

ianuarie 2004 trebuie însă analizate prin raportare la prevederile art. 155

alin. (8) din Legea nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal, iar

lipsa anumitor elemente sau înscrierea lor greșită poate fi corectată potrivit

dispozițiilor art. 159 din Legea nr. 571/2003 în condițiile și termenele astfel

stabilite, fără ca acestea să piardă valoarea de document justificativ astfel

cum au reținut organele de control fiscal.

În raport de aceste prevederi

legale, instanța apreciat că se încadrează în categoria documentelor

justificative: facturile emise de SC F.D.F.E.E. E.T.N. SA - în valoare de

62.432.244 lei vechi din care: valoare fără TVA 52.595.329 lei vechi și TVA

9.836.3 I 5 lei vechi; factura emisă de SC T.S. SRL în valoare de 30.817.004

lei vechi, din care 4.920.362 lei vechi TVA, iar baza TVA 25.896.642 lei vechi;

facturile emise de R.A.T.A.C.F.L. Turda în valoare de 4.601.587 lei vechi din

care 3.866.880 lei vechi valoare fără TVA și 734.707 lei vechi valoare TVA;

factura 562333311 din 5 mai 2003 emisă de R.T. în valoare totală de

11.953.325,09 lei vechi, din care valoare fără TVA de 10.044.810,84 lei vechi

si valoare TV A de 1.908.5 14.25 lei vechi, facturile emise de M.T.C. Impex SRL

- în valoare totală de 702.433.142 lei vechi, din care 590.279.952 lei vechi

valoare fără TV A și 112. 153. 190 lei valoare TVA.

În ce privește facturile emise de M.T.C.

IMPEX SRL, așa cum rezultă din raportul de expertiză, acestea au înscris la

codul fiscal al cumpărătorului alte coduri fiscale decât ale filialei sau

sediului social al SC I.T.R.S. SA, iar denumirea cumpărătorului este

incompletă.

Având în vedere că bunurile înscrise

pe facturi reprezintă materie primă pentru desfășurarea procesului de producție

- respectiv obținerea de venituri - și contravaloarea acestora fiind achitate

furnizorului prin virament bancar, rezultă că operațiunea economică reprezintă

operațiune economică reală.

S-a reținut, așadar, că aceste

facturi puteau fi corectate in timpul controlului, conform prevederilor H.G.

nr. 1579 din 28 decembrie 2007 și astfel să întrunească condițiile necesare

pentru a fi considerate documente justificative în sensul dat de actele

normative aplicabile.

Pentru aceleași argumente și

dispoziții legale, instanța a reținut că nu se încadrează în categoria

documentelor justificative: facturile emise de A.G.R.S. SRL - în valoare totală

de 15.275.000 lei vechi din care 12.836.134,45 lei vechi valoare fără TVA și

2.438.865,58 lei valoare TVA; facturile emise de SC L.G. ROMÂNIA SRL - în

valoare totală de 23.660.031 lei vechi, din care 19.882.378 lei vechi valoare

fără TVA și 3.777.653 valoare TV A, iar impozitul pe profit calculat exclusiv

pentru facturile prezentate în anexa la obiectivele expertizei și care nu

îndeplinesc calitatea de document justificativ este în valoare totală de 817,96

RON.

la SC M.K. SRL în perioada 2005-2006 și, respectiv, încadrarea acestor

operațiuni ca avansuri, în condițiile în care reclamanta susține că sumele în

cauza reprezentau împrumuturi acordate de o persoană afiliată, instanța a reținut

că aserțiunile reclamantei în acest sens nu sunt confirmate de reflectarea în

documentele contabile a operațiunilor care confirmă reținerile organelor de

control fiscal.

În concret, a constatat că la data

de 16 iunie 2005 s-a încheiat un contract de împrumut, fără număr, între SC

I.T.R.S. SA si SC M.K. SRL - persoane juridice afiliate, suma împrumutată de

500.000 EUR urmând a fi transferată in contul RO20RZBROOOO060002625629, deschis

la RAIFEISSEN BANK SUC.TURDA, în trim. III+IV suma în cuantum de 300.000 EUR,

împrumutul fiind liber de dobândă iar termenul limită de rambursare,30 iunie 2006.

Expertiza a

relevat că în lunile iunie și iulie 2005, I.T.R.S. SRL a încasat de la M.K. suma

de 1.111.109 lei (516.850 lei+594.259Iei) echivalentul a 308.643 EURO, în

contul indicat în contractul de împrumut.

Sumele cu

care M.K. a creditat SC I.T.R.S. SA proveneau din credit asociat, M.A. și T.C. și

au fost transferate în mod eronat, cu explicația "avans marfa" și

contabilizate ca atare la SC I.T.R.S. SA.

La sfârșitul

lunii septembrie 2005, soldul datoriei SC I.T.R.S. SA către M.K. era de 885.934

lei, și la aceeași data, M.K. înregistrează stingerea unei datorii către

asociatul M.A., prin cesionarea creanței deținută de acesta asupra SC I.T.R.S.

SA - la valoarea de 898.959,30 lei.

Instanța

mai reține că potrivit raportului de expertiză, operațiunea nu a fost adusă la

cunoștința debitorului cedat, la data de 30 septembrie 2005, ci la închiderea

exercițiului, când s-a și înregistrat în contabilitate.

Prin

urmare, la data de 31 decembrie 2005, SC I.T.R.S. SA, stinge datoria în suma de

742.152,25 lei (aflată în sold la 31 decembrie 2005) prin creditarea contului

4551.001- „ Asociați conturi curente M.A.”, astfel încât la data de 01 ianuarie

2006, soldul datoriei către M.K. era zero.

Din

extrasele de cont anexate la nota de constatare întocmită de către Garda

Financiară, rezultă faptul că sumele încasate de la SC M.T.K. SRL, reprezintă

avansuri contravaloare marfă și au fost înregistrate în evidența contabilă SC

I.T.R.S. SA în creditul contului 419.4 - "Clienți creditori M.K.".

Organele de

inspecție fiscală au prezentat operațiunile derulate prin contul 419.4 -

"Clienți creditori M.K." , încasare avansuri marfă, facturi emise și

restituire avansuri în anexa 12 la Raportul de inspecție fiscala, pe perioada

mai 2005-martie 2006, rezultând la sfârșitul lunii martie 2006 un avans încasat

de la SC M.T.K. SRL și nerevendicat de către aceasta în sumă de 344.759 lei din

care T.V.A. în suma de 55.046 lei, astfel încât suma de 289.713 lei

(344.759-55.046 lei) a fost considerată ca venit și impozitată la SC I.T.S. SRL.

Prin

urmare, instanța a apreciat că o convenție nu poate fi calificată și realizată

doar în raport de denumirea acesteia, ci în raport de clauzele din cuprinsul

acesteia și valențele pe care părțile înțeleg să la acorde, privind modalitatea

în care respectivele operațiuni sunt reflectate în contabilitate .

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal au formulat recurs atât reclamanta SC I.T.S.

SRL. cât și pârâta Direcția Finanțelor Publice a județului Cluj.

În

motivarea recursului declarat de reclamantă, se critică hotărârea instanței de

fond ca fiind nelegală și netemeinică, invocându-se dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Astfel,

recurenta-reclamantă apreciază că instanța de fond a aplicat greșit

dispozițiile art. 231 C. proc. fisc. privind calculul termenului de prescripție

al dreptului de a stabili obligații fiscale și dispozițiile art. 98 C. proc.

fisc., reținând în mod eronat că termenul de prescripție se calculează raportat

la momentul nașterii fiecărui raport juridic și nu prin raportare la data

efectuării inspecției fiscale.

În ceea ce

privește decizia organelor fiscale de reîntregire a veniturilor aferente anului

2003 cu suma de 249.461 lei stornată de societate în luna martie 2003 recurenta

consideră că, în mod greșit instanța de fond a reținut ca fiind corectă și

legală această decizie, întrucât modificarea condițiilor contractuale cu

acordul părților implicate în derularea unor contracte este posibilă, însă

aceasta nu poate avea efecte retroactive.

Consideră

recurenta că în mod neîntemeiat instanța de fond a considerat că modificarea

retroactivă a dispozițiilor contractuale nu poate opera și că actul adițional

nr. 1442 din 16 aprilie 2003 produce efecte doar de la momentul încheierii

sale.

Un alt

aspect de nelegalitate al deciziilor atacate soluționat greșit de către

instanța de fond, constă în aplicarea unui curs valutar eronat și implicit

calcularea eronată a diferențelor de curs valutar.

Astfel,

susține recurenta că, în mod netemeinic, instanța de fond a reținut că pentru

anul 2004 au fost înregistrate cheltuieli cu diferențe de curs valutar în sumă

de 268.956, fără a avea la bază documente legale, apreciind ca fiind corect

cuantumul cheltuielilor deductibile în sumă de 167338 lei stabilit de organele

fiscale.

Apreciază

recurenta că organele fiscale au calculat pentru anii 2004 și 2005 în mod

greșit, întrucât s-au utilizat cursuri de schimb leu/Euro diferite de cele

comunicate de BNR.

În ceea ce

privește calitatea de document justificativ a unor facturi, recurenta apreciază

că din dispozitivul sentinței atacate a fost omisă factura emisă de S.C. „M.T.C.

Impex” SRL, în valoare de 702.433.142 lei vechi, solicitând îndreptarea acestei

erori.

Se critică

sentința atacată de către recurenta reclamantă și pentru faptul că împrumutul

acordat de S.C. „M.K.” SRL a fost considerat fără niciun temei legal „încasare

avansuri marfă”, ceea ce a condus la calificarea ca venit a sumei de 289.713

lei și la colectarea TVA în sumă de 55.046 și calcularea de accesorii, deși

sumele în cauză reprezentau împrumuturi acordate de o persoană afiliată,

permise de lege și care nu intră sub incidența dispozițiilor referitoare la

TVA.

În ceea ce

privește onorariul expertului încuviințat de instanța de fond,

recurenta-reclamantă solicită diminuarea acestuia.

În

motivarea recursului formulat de recurenta-pârâtă Direcția Finanțelor Publice a

județului Cluj se critică hotărârea pronunțată de prima instanță sub aspectul

prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că în mod greșit

instanța de fond a dispus anularea în parte a deciziei nr. 362 din 30 iunie 208

privind obligații fiscale suplimentare de plată, în sensul omiterii din anexa

nr. 13 a deciziei a facturilor emise de S.C. „F.D.F.E.E. E.T.N.” SA în valoare

de 62.432.244 lei Vechi, de S.C. „T.S.” SRL în valoare de 30.817.004 lei vechi,

de R.A.T.A.C.F.L. Turda în valoare de 4.601.587 lei și a facturii emise de R.T.

în valoare de 11.953.325,09 lei vechi și recalcularea sumelor datorate în

consecință.

Considera

recurenta că în mod greșit instanța de fond și-a însușit concluziile raportului

de expertiză în sensul că a apreciat ca fiind documente justificative legale

facturile din anul 2003, deși acestea nu îndeplineau condițiile prevăzute de

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 82/1991, art. 1 alin. (1) din H.G. nr.

831/1997, coroborate cu prevederile art. 29, B lit. a) din Legea nr. 345/2002.

Înalta

Curte de Casație și Justiție analizând motivele de recurs formulate în raport

cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în

cauză, va respinge recursurile formulate, ca nefondate, având în vedere

următoarele considerente:

În fapt,

prin sentința atacată, instanța de fond a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta SC I.T.R.S. SA în contradictoriu cu Direcția Generală a Finanțelor

Publice, dispunând anularea în parte a Deciziei nr. 362 din 30 iunie 2008

privind obligații fiscale suplimentare de plată stabilite de Direcția Generală

a Finanțelor Publice Cluj și a deciziei nr. 142 din 30 septembrie 2008 privind

soluționarea contestației formulată de reclamantă împotriva Deciziei de

impunere privind obligații fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția

finală nr. 362 din 30 iunie 2008 prin care au fost reținute în sarcina

contestatoarei obligații fiscale suplimentare în sumă totală de 743.487 lei,

reprezentând debit suplimentar și accesoriile aferente.

Cu privire

la recursul formulat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că acesta este

nefondat.

Astfel în

ceea ce privește criticile recurentei cu privire la soluționarea excepției

prescripției dreptului organelor fiscale de a stabili obligații fiscale pentru

anii 2003 – 2004, instanța de control judiciar constată că acestea sunt nefondate,

având în vedere dispozițiile art. 231 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de

procedură fiscală republicat potrivit cărora, „termenele în curs la data intrării

în vigoare a prezentului cod se calculează după normele legale în vigoare la

data când au început să curgă”.

Potrivit

acestor dispoziții legale cu caracter general sunt reglementate termenele care

au început să curgă sub imperiul legilor anterioare și pentru care, legiuitorul

a statuat că rămân supuse vechilor reglementări ca excepție expresă de la

principiul neretroactivității, în acest sens fiind și considerentele Deciziei

nr. V din 15 ianuarie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

În speță,

organele de inspecție fiscală au verificat perioada ianuarie 2003 – decembrie

2003, norma legală în vigoare, la data la care a început să curgă prescripția

dreptului organelor fiscale de a stabili obligații suplimentare, fiind O.G. nr.

70/1997 privind controlul fiscal cu modificările ulterioare, respectiv

dispozițiile art. 21 lit. a) și b) potrivit cărora, termenul este de 5 ani de

la data la care a expirat termenul de depunere a decontului de TVA și a

declarației de impozit pe profit, pentru perioada verificată.

Având în

vedere aceste dispoziții legale, instanța de control judiciar reține că în mod

corect instanța de fond a apreciat ca fiind neîntemeiată excepția privind

prescripția dreptului organelor fiscale de a stabili obligații fiscale aferente

perioadei 2003 – 2004.

În ceea ce

privește criticile recurentei reclamante vizând aspectele de fond ale cauzei,

Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, instanța de fond reținând în mod

corect, în baza probatoriului administrat în cauză, inclusiv a expertizei

contabile efectuate faptul că sumele reprezentând obligații fiscale

suplimentare sunt datorate.

Astfel, în

ceea ce privește suma de 249.461 lei reprezentând venituri din închirieri

utilaje către SC „I.P.E.E.” SA încasate pentru perioada noiembrie 2002 – martie

2003, în baza contractului nr. 10 din 1 noiembrie 2002, sumă stornată în

evidența contabilă a societății, nu pot fi reținute susținerile recurentei cu

privire la legalitatea acestei operațiuni în raport de prevederile art. 969 C.

civ. și necesitatea diminuării retroactive cu această sumă a veniturilor în

baza actului adițional nr. 1442 din 16 aprilie 2003, întrucât, astfel cum în

mod corect s-a reținut și de către instanță prin sentința criticată în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea contabilității nr.

82/1991, republicată potrivit cărora, orice operațiune economico-financiară

efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la

baza înregistrărilor în contabilitate.

Într-adevăr,

conform dispozițiilor art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de

lege între părțile contractante însă, modificarea condițiilor cu acordul

părților deși posibilă, nu poate avea efect retroactiv, cu implicații asupra

unor operațiuni economice, respectiv înregistrări contabile deja efectuate, în

speță nefiind vorba de o eroare de înregistrare care să permită stornarea

operațiunii.

În ceea ce privește

susținerile recurentei-reclamante referitoare la aplicarea unui curs valutar

eronat și calculul eronat aplicat diferențelor de curs valutar cu consecința

stabilirii unui profit suplimentar nedatorat, instanța de control judiciar le

apreciază ca fiind neîntemeiate.

Astfel, cum

rezultă din materialul probator administrat în cauză de către instanța de fond,

inclusiv din raport de expertiză efectuat în cauză recurenta reclamantă fie nu

a calculat, fie a calculat eronat diferențele de curs valutar aferente

creanțelor valutare, existente la finele anilor 2003-2005, rezultând o

diferență de 407.474 lei luată în calcul ca venituri la stabilirea profitului

impozabil pentru anii respectiv.

Criticile

recurentei-reclamante cu privire la neadmiterea deductibilității unor facturi

considerate ca neavând caracter de documente justificative, respectiv

susținerile acesteia cu privire la omiterea facturii emise de S.C. „M.T.C.

Impex” SRL în valoare de 702.433.142 lei vechi, nu pot fi reținute.

Astfel, cum

rezultă din materialul probator administrat în cauză cât și în raportul de

expertiză facturile respective nu cuprind elementele obligatorii prevăzute de

dispozițiile art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind

Codul fiscal.

În

consecință, aceste facturi nu au valoare de documente justificative, având în

vedere că datele eronate sau incomplete, nu au fost corectate de către

recurenta-reclamantă conform dispozițiilor art. 159 C. fisc. pe perioada

efectuării controlului fiscal.

Nu pot fi

reținute susținerile recurentei-reclamante cu privire la omisiunea includerii

acestor facturi în dispozitivul sentinței atacate, întrucât astfel cum rezultă

din examinarea considerentelor instanței, (respectiv penultimul alineat – fila

30 din hotărâre) acțiunea fiind admisă în parte, respectivele facturi nr.

5955240 din 30 martie 2005 și nr. 8344508 din 8 februarie 2005 în valoare de

702.433.142 lei vechi, nu au fost menționate.

În ceea ce

privește susținerile recurentei-reclamante cu privire la sumele încasate de

către recurenta-reclamantă SC I.T.R.S. SA de la S.C. „M.K.” SRL, sume reținute ca reprezentând venit în sumă de 284.713 lei și 55.046 lei TVA cu accesoriile

aferente deși respectivele sume reprezentau împrumuturi acordate de o persoană afiliată,

Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, instanța de fond reținând în mod

corect în baza examinării întregului material probator administrat în cauză, că

sumele respective reprezintă un avans încasat de la S.C. „M.K.” SRL și nerevendicat de aceasta, natura juridică a acestor sume fiind stabilită nu

numai în raport de denumirea contractului încheiat între părți „contract de

împrumut” ci și de înregistrările în documentele contabile a operațiunilor

efectuate.

Ori în

cauză aceste sume au fost reflectate ca avansuri contravaloare marfă fiind

înregistrate în contul 419.4 „Clienți creditori M.K., ceea ce nu justifică

susținerile recurentei cu privire la natura juridică a sumei respective de

„împrumut”.

În ceea ce

privește cererea recurentei-reclamante privind reducerea onorariului expertului

încuviințat de instanța de fond, aceasta urmează a fi respinsă având în vedere

dispozițiile art. 202 alin. (2) și art. 274 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce

privește recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor

Publice Cluj, Înalta Curte constată că este nefondat.

Criticile

formulate de recurentă vizează în principal, încadrarea facturilor emise de către

S.C. F.D.F.E.E. E.T.N., S.C. T.S. SR; R.A.T.A.C.F.L. Turda și R.T. în categoria

documentelor justificative deși acestea nu erau completate cu toate elementele

obligatorii prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, la data întocmirii

acestora.

Aceste

critici urmează a fi înlăturate, întrucât instanța de fond și-a însușit în mod

corect concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză cu privire la

valabilitatea acestor facturi ca documente justificative.

Astfel cum

rezultă din examinarea facturilor respective acestea au fost emise fără a avea

înscris codul fiscal al cumpărătorului ci al filialei acestuia însă realitatea

operațiunilor economice nu poate fi contestată, conținutul acestora

referindu-se la consumul de energie electrică sau servicii de telefonie pe care

societatea reclamantă le-a efectuat la adresa unde își desfășura activitatea.

În ceea ce

privește menționarea eronată a codului fiscal al filialei în cazul facturii nr.

9415201 din 31 ianuarie 2003 emisă de T.S. SRL, în mod corect s-a reținut

îndeplinirea condițiilor legale pentru a fi considerată document justificat,

întrucât potrivit acestora, sunt obligatorii doar datele de identificare ale

furnizorului conform dispozițiilor prevăzute la pct. 2.4 Ordinul Ministrului

Finanțelor Publice nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile

simplificate, armonizate cu directivele europene.

Având în

vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanței

de fond este legală și temeinică, urmând a fi menținută și în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile

formulate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Cluj și SC I.T.R.S. SA Turda împotriva sentinței

nr. 31 din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18

ianuarie 2011.