ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6296/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC M.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a Județului Cluj, anularea în întregime a Deciziei nr. 19 din 25 ianuarie 2011, emisă de către pârâtă, și pe cale de consecință anularea în întregime a Deciziei nr. 1345 din 21 octombrie 2010, emisă în baza constatărilor cuprinse în Raportul de Inspecție Fiscală din 24 octombrie 2010, în sensul exonerării sale de la plata sumei totale de 2.234.050 lei, reprezentând impozit pe profit: -138.815 lei; majorări de întârziere impozit pe profit: - 43.264 lei; taxa pe valoare adăugată: - 1.662.269 lei; majorări de întârziere T.V.A.

- 389.702 lei. A mai solicitat reclamanta suspendarea executării deciziei de impunere din 21 octombrie 2010 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentei acțiuni în contencios administrativ și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că prin actele contestate s-a reținut că ar datora TVA și impozit pe profit, criticând constatările organelor fiscale în acest sens. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 205 din 15 martie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC M.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P.

a Județului Cluj, și, în consecință, a dispus anularea, în parte a Deciziei nr. 19 din 25 ianuarie 2011 și a Deciziei de impunere nr. 1345 din 21 octombrie 2010 emise de pârâtă, în baza Raportului de inspecție fiscală din 24 octombrie 2010, cu privire la suma de 1.522.972 lei, reprezentând T.V.A., precum și cu privire la majorările de întârziere aferente acestei sume, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 5.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Decizia de impunere nr. 1345 din 21 octombrie 2010, emisă de D.G.F.P. a jud. Cluj în baza Raportului de Inspecție fiscală din 21 octombrie 2010, s-a stabilit în sarcina reclamantei SC M.I.

SRL obligația de plată a sumei de 2.234.050 lei, reprezentând: 138.815 lei, impozit pe profit, 43.264 lei, majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, 1.662.269 lei, taxă pe valoare adăugată și 389.702 lei, majorări de întârziere aferente T.V.A. Împotriva deciziei de impunere, reclamanta a formulat contestație, potrivit dispozițiilor art. 205 C. proc. fisc., contestație care a fost respinsă prin Decizia nr. 19 din 25 ianuarie 2011 emisă de pârâta D.G.F.P. a jud. Cluj. Examinând înscrisurile cauzei, raportat și la expertiza contabilă efectuată, Curtea a apreciat că actele contestate sunt parțial nelegale.

Mai întâi, Curtea a constatat că facturile fiscale din 29 decembrie 2008, din 03 iulie 2009 și din 06 iulie 2009 sunt facturi fiscale, care trebuiau evidențiate în contabilitate, și nu facturi proforma, cuprinzând toate elementele prevăzute de art. 155 alin. (5) C. fisc., iar din cercetările efectuate de expert, respectiv din analiza proceselor verbale de inventariere generală a patrimoniului reclamantei rezultă că respectivele autoturisme nu se mai regăsesc în patrimoniul acesteia, rezultând astfel, că livrările au avut loc.

Prin urmare, reclamanta avea obligația înregistrării lor în evidența contabilă a societății, în contul reprezentând venituri din vânzarea mărfurilor și nu în cel privind venituri înregistrate în avans și trebuiau incluse în baza impozabilă și avute în vedere la calculul impozitului pe profit pentru anul 2009. Neprocedând în acest sens, în mod corect organele de inspecție fiscală au avut în vedere la calculul impozitului pe profit suma de 403.141 lei, rezultând din facturile fiscale enunțate anterior. În continuare, instanța fondului a mai constatat că nu există nici o dovadă la dosarul cauzei în sensul că suma de 54.713 lei ar reprezenta o cheltuială deductibilă, efectuată în interesul societății, cu scopul obținerii de venituri impozabile, și deci în mod corect această sumă a fost avută în vedere de organele de inspecție fiscală la determinarea bazei impozabile și la calculul impozitului pe profit, precum și a T.V.A.

aferent. Examinând legalitatea impunerii taxei pe valoare adăugată criticată, Curtea a arătat că nu este suficientă, pentru a se reține efectuarea unei achiziții intracomunitare de bunuri, existența unor facturi fiscale emise pe numele unei societăți, ci este necesar să se dovedească și realitatea acelei operațiuni, respectiv că bunurile care au făcut obiectul achiziției au părăsit teritoriul statului membru de expediție și au intrat în posesia persoanei care le-a achiziționat. Or, la dosarul cauzei nu există nici o dovadă cu privire la realitatea acestor livrări.

Mai mult decât atât, persoanele care au declarat că ar fi ridicat autoturismele livrate și care s-ar fi folosit de copii după documentele societății reclamante sunt cercetate penal pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune în formă agravată, fals în înscrisuri sub semnătură privată, fals în declarații și fals privind identitatea, iar în patrimoniul societății reclamante nu au fost nicicând identificate aceste bunuri. Prin urmare, existând suspiciuni cu privire la realitatea acestor tranzacții, ca și cercetări ale organelor penale cu privire la aspectele de fapt reținute de organele fiscale, pârâta trebuia să facă uz de dispozițiile art. 214 C. proc. fisc. și să suspende soluționarea contestației până la soluționarea sesizărilor privind săvârșirea acestor infracțiuni.

A concluzionat instanța fondului că nu se putea reține că reclamanta ar fi efectuat aceste achiziții, fără a se lămuri aceste aspecte cu certitudine, astfel încât stabilirea taxei pe valoare adăugată aferentă acestor achiziții este nelegală, neexistând, la dosarul cauzei, dovezi concrete privind achiziția respectivă, din care să rezulte cel puțin transportul autoturismelor în România, către societatea reclamantă, astfel cum se impune și în jurisprudența C.J.U.E. În ceea ce privește suma de 130.247 lei cu titlu de T.V.A. colectat, a arătat prima instanță că, existând dovada că livrările aferente acestor facturi fiscale au fost efectiv realizate, în concordanță și cu jurisprudența C.J.U.E. desprinsă din cauza C-146/05 Colee, pârâta nu putea refuza scutirea de T.V.A.

aferente facturilor, astfel încât reclamanta nu datorează nici suma de 130.247 lei, calculată în mod nelegal ca fiind datorată cu titlu de T.V.A. Fiind nelegală reținerea acestor sume în sarcina reclamantei, este evident că este nelegală și perceperea accesoriilor cu privire la sumele indicate mai sus, actele administrativ fiscale urmând a fi anulate și cu privire la acestea. Referitor la sumele de 92.343 lei, T.V.A. colectat aferent facturilor emise și neînregistrate în evidența contabilă; 22.682 lei T.V.A. colectat aferent facturii externe din 12 februarie 2009 de achiziție pentru care nu se justifică livrarea, fiind lipsă din gestiune; 1.870 lei, T.V.A. dedusă nelegal, fiind aferente penalităților facturate; 14.738 lei, T.V.A.

dedusă aferentă achiziției unui autovehicul pentru care nu se justifică livrarea, fiind lipsă din gestiune și de 7.664 lei, T.V.A. aferentă cheltuielilor cu închirierea unui autoturism pentru care nu se justifică efectuarea acestora în folosul operațiunilor taxabile, Curtea a constatat că reclamanta nu a adus nici o critică prin acțiunea formulată, astfel încât acestea nu au mai fost analizate, în acord cu principiul disponibilității părților. 3. Calea de atac exercitată. Motivele de recurs înfățișate de societatea reclamantă Împotriva sentinței nr. 205 din 15 martie 2012 în termen legal au formulat recurs atât reclamanta SC M.I. SRL, cât și pârâta D.G.F.P. a Județului Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

3.1. Motivele de recurs înfățișate de recurenta-reclamantă SC M.I. SRL Invocând ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile art. 304 pct. 9 cu referire la art. 304 1 C. proc. civ.

și solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, respectiv în sensul admiterii integrale a acțiunii introductive și al anulării în întregime a Deciziei nr. 19 din 25 ianuarie 2011 și a Deciziei nr. 1345 din 21 octombrie 2010, în sensul exonerării sale de la plata sumei totale de 2.234.050 lei, recurenta-reclamantă, în esență, a înfățișat următoarele critici și considerațiuni, față de soluția cuprinsă în sentința atacată: - hotărârea este lipsită de temei legal și dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cu referire la suma de 403.141 lei, venituri în avans reconsiderate de organele de inspecție fiscală, ca fiind venituri care se iau în considerare la calculul profitului impozabil, cărora le corespunde un impozit pe profit stabilit suplimentar, în sumă de 64.503 lei, cu accesorii aferente, decizia de impunere nefiind fundamentată pe acest aspect; - organul fiscal trebuia să își întemeieze constatarea cu privire la suma de 403.141 lei pe baza unor documente justificative și financiar contabile care să ateste achiziția și recepția bunurilor în cauză, însă nu există documente în care să fie consemnate astfel de operațiuni, după cum nu au fost efectuate controale încrucișate la clienții înscriși în respectivele facturi proforma care să confirme sau să infirme finalizarea tranzacțiilor;

- instanța de fond trebuia să analizeze și cuprinsul alin. (1) al pct. 214 din Ordinul M.F.P.

din 2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, concluzia organului fiscal fiind evident eronată și chiar hilară, întrucât a fost ignorat faptul că reclamanta nu a gestionat niciodată autoturismele în cauză, nefiind în stocul de mărfuri; - concluziile expertului tehnic, însușite și preluate de prima instanță sunt false întrucât reprezentanta societății nu a susținut că bunurile ar fi fost livrate clienților pentru simplul motiv că acestea nu au intrat în patrimoniul său; - cu referire la cheltuielile cu chiriile în sumă de 54.713 lei considerate de către organul de inspecție fiscală ca fiind nedeductibile la calculul profitului impozabil, nu s-a reținut, în mod greșit încălcarea principiului libertății de gestiune a activității economice, fiind eronată concluzia în sensul că societatea și-a înregistrat pe cheltuieli achiziții pentru care nu a putut face dovada că sunt efectuate pentru nevoile firmei, în scopul realizării de venituri impozabile, după cum eronate sunt și concluziile primei instanțe care a preluat argumentarea organului fiscal.

3.2. Motivele de recurs înfățișate de recurenta-pârâtă D.G.F.P. Cluj. La rândul său, autoritatea pârâtă a promovat recurs împotriva hotărârii primei instanțe, solicitând, în temeiul art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., modificarea acesteia, cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii societății reclamante. În opinia recurentei D.G.F.P. Cluj, soluția instanței de fond în sensul anulării în parte a Deciziei nr. 19/2011, pentru suma de 1.522.972 lei reprezentând T.V.A. și majorări aferente T.V.A. este nelegală, fiind în mod greșit reținută starea de fapt existentă în speță, ceea ce a condus și la aplicarea eronată a dispozițiilor legale incidente.

În acest sens, în esență, următoarele critici și considerațiuni au fost înfățișate prin motivele de recurs dezvoltate cu privire la soluția și considerentele primei instanțe, cuprinse în sentința atacată: - raționamentul instanței de fond în sensul că autoritatea pârâtă trebuia să facă uz de dispozițiile art. 214 C. proc. fisc. urmând a dispune suspendarea soluționării contestației pe calea procedurii administrative prealabile nu este în concordanță cu prevederile legale incidente cauzei, câtă vreme art. 214 la care s-a făcut referire nu putea fi aplicat, cercetarea penală nefiind realizată față de persoanele fizice care au reprezentat intimata-recurentă-reclamantă la momentul efectuării operațiunilor; - aspectele reținute de instanța de fond nu corespund realității întrucât conform Raportului din 28 mai 2010 emis de Compartimentul de schimb internațional de informații al D.G.F.P.

Cluj, reclamanta apare ca destinatar al unor livrări intracomunitare efectuate de diverși operatori intracomunitari, în sumă de 7.330.131 lei; - esențial în dezlegarea situației de drept dedusă judecății este împrejurarea că achizițiile intracomunitare de autovehicule efectuate de societatea reclamantă nu au fost înregistrate în evidența contabilă, nu s-a făcut plata T.V.A. și nu au fost declarate prin decontul de T.V.A. și prin declarațiile recapitulative privind livrările/achizițiile intracomunitare de bunuri; - datele existente în sistemul V.I.E.S.

accesate de organele fiscale au arătat că bunurile achiziționate de reclamantă, autovehiculele noi sau second hand, au fost achitate în numerar, astfel că nu se poate susține că achiziția intracomunitară nu ar fi avut loc; - realitatea constatărilor aparține organelor de control fiscal din Austria iar conform răspunsurilor trimise de acestea, autovehiculele achiziționate de reclamantă au fost achitate în numerar, existând bon de casă la fiecare factură emisă de vânzătorul Z.G.C.K.G., livrările fiind efectuate în perioada februarie-august 2009; - raportat la constatările trimise de organele competente din Austria, autoritatea pârâtă a făcut aplicarea art. 64 și 65 C. proc. fisc., ținând seama și de art. 128, art. 130 1 , art. 137, art. 140 și art. 156 din Codul fiscale, stabilirea bazei impozabile suplimentare în sumă de 3.424.654 lei și T.V.A.

colectat în sumă de 650.684 lei, fiind deplin legală; - soluția instanței de fond este greșită și în privința sumei de 130.247 lei T.V.A. întrucât intimata reclamantă nu poate beneficia de scutirea de T.V.A. pentru livrarea intracomunitară de bunuri în condițiile în care nu prezintă documentele justificative impuse de legiuitor în vederea scutirii de T.V.A., analiza facturilor din 12 ianuarie 2010 și din 27 februarie 2010 atestând faptul că acestea nu conțin informațiile obligatorii prevăzute de art. 155 alin. (5) din C. fisc., respectiv nr. facturii, codul de înregistrare în scopuri de T.V.A. a furnizorului și al clientului, data livrării bunului, baza de impozitare și mențiunea „scutit cu drept de deducere”.

4. Soluția și considerentele instanței de control judiciar 4.1. Asupra recursului promovat de recurenta-reclamantă SC M.I. SRL Examinând sentința atacată prin prisma criticilor și a susținerilor înfățișate de societatea reclamantă, a apărărilor intimatei-pârâte, cât și sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu subzistă motivele de nelegalitate și de netemeinicie invocate, în considerarea celor în continuare arătate. Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că, dată fiind prezentarea detaliată a cuprinsului considerentelor hotărârii atacate, mai sus rezumate, respectiv a elementelor de fapt și a argumentelor instanței de fond în susținerea soluției de anulare în parte a actelor administrativ fiscale atacate, apreciază că nu se impune reluarea acestora, referirile la situația de fapt ca și la prevederile legale incidente deja analizate, urmând a fi făcute doar punctual, în contextul analizării recursurilor de față.

4.1.1. Din această perspectivă, Înalta Curte, reținând desigur că societatea recurentă-reclamantă a criticat soluția primei instanțe numai în ceea ce privește obligațiile suplimentare de plată menținute, astfel cum au fost stabilite în sarcina sa prin actele administrativ fiscale atacate, constată că nu sunt fondate criticile și aprecierile grupate printr-un prim motiv de recurs, referitor la suma de 403.141 lei, venituri în avans reconsiderate de către organele de inspecție fiscală ca fiind venituri care se iau în calculul profitului impozabil. Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă și în acord cu cele argumentat reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că nu sunt afectate de nelegalitate constatările organelor fiscale pe aspectul arătat, câtă vreme societatea reclamantă avea obligația de înregistrare în contabilitate a facturilor, la momentul emiterii lor și al realizării operațiunilor.

Cu justețe s-a apreciat că respectivele facturi (din 29 decembrie 2008, din 03 iulie 2009 și din 06 iulie 2009) nu puteau fi calificate ca fiind facturi proforma, întrucât legislația fiscală națională nu reglementează o atare categorie de facturi. De altfel, remedierea ulterioară, operată de societate, în sensul înregistrării facturilor în contabilitatea societății în trimestrul II al anului 2010, demonstrează, o dată în plus, că și reclamanta, în cele din urmă, le-a considerat ca fiind facturi fiscale. Nefondate sunt în opinia Înaltei Curți și criticile recurentei-reclamante vizând aprecierea ca eronată a raportării judecătorului fondului la aspectele consemnate în raportul de expertiză efectuat în cauză, vizând afirmațiile reprezentantei reclamantei care a recunoscut livrarea celor 3 autoturisme, în condițiile în care nu s-au depus la dosar alte înscrisuri sau documente care să tindă la reconfigurarea unui alt raționament juridic.

Simplele susțineri ale recurentei nu sunt apte, de plano, a anula conținutul unui raport de expertiză întocmit de un expert de specialitate. 4.1.2. Cu referire la criticile recurentei-reclamante vizând suma de 54.713 lei, care în aprecierea acesteia reprezintă o cheltuială deductibilă fiscal, Înalta Curte arată că și sub acest aspect raționamentul instanței de fond apare ca fiind corect și fundamentat din perspectiva normelor legale incidente. Suma totală, compusă din cheltuielile cu închirierea unui autoturism pentru 30 de zile (40.336 lei) și respectiv închirierea unui imobil (14.376 lei) nu putea fi apreciată ca deductibilă fiscal, raportat la dispozițiile art. 21 alin. (1) C. fisc. și la prevederile Ordinul M.F.P.

din 2008 decât în măsura în care, pe baza unor documente justificative se demonstra utilizarea în interesul societății, cu scopul obținerii de venituri impozabile. Cum astfel de dovezi nu au fost făcute sau în mod judicios au fost apreciate ca insuficiente (e.q.: numai existența unui contract de închiriere pentru spațiu, în lipsa dovezii privind desfășurarea efectivă a activității în acel spațiu), și Înalta Curte reține, așadar, că sunt corecte și legale constatările organelor fiscale de inspecție și sub acest aspect, realitatea și efectivitatea operațiunilor pentru cheltuielile arătate, în sensul stipulat în normele legale, nefiind demonstrate.

În fine, Înalta Curte apreciază că întemeiată este și constatarea primei instanțe în sensul că principiul libertății de gestiune, evocat de recurenta-reclamantă nu este de natură a atrage nerespectarea sau înlăturarea prevederilor legale referitoare la „folosirea în interesul societății, cu scopul obținerii de profit”, câtă vreme numai pe baza unor documente concrete, justificative, se poate ajunge la o atare concluzie. Prin urmare, apreciind așadar că pentru sumele mai sus analizate (403.141 lei și respectiv 54.713 lei) constatările cuprinse în actele fiscale atacate, menținute ca atare și prin hotărârea primei instanțe, au susținere faptică dar și suport legal, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul reclamantei-recurente.

4.2. Asupra recursului promovat de recurenta-pârâtă D.G.F.P. Cluj În completarea argumentelor mai sus înfățișate ce demonstrează și susțin temeinicia hotărârii primei instanțe, în parte, cu referire la aspectele menționate, Înalta Curte constată, raportat la criticile recurentei-pârâte că acestea sunt întemeiate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apte de a atrage modificarea parțială a sentinței primei instanțe, în sensul și pentru argumentele în continuare expuse. 4.2.1. Cu referire la achizițiile intracomunitare,reținute de organul fiscal ca fiind efectuate și nedeclarate ca bunuri, prima instanță a reținut, în esență, că simpla existență a unor facturi fiscale emise pe numele unei societăți nu este suficientă pentru a reține și realitatea unor atare operațiuni, de intrare a bunurilor în posesia persoanei care le-a achiziționat.

Un argument suplimentar adus de judecătorul fondului în susținerea acestei soluții rezidă în suspiciunile ridicate de cercetarea penală efectuată asupra persoanelor ce au declarat că au ridicat autoturismele livrate, astfel încât s-a opinat în sensul că autoritatea pârâtă ar fi putut face aplicarea dispozițiilor art. 214 C. proc. fisc., dispunând suspendarea soluționării contestației administrative, introdusă de societatea reclamantă. Înalta Curte reține însă că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte sub acest din urmă aspect în sensul că, art. 214 C. proc. fisc., la care face trimitere prima instanță nu putea fi aplicat în cazul societății reclamante în condițiile în care, raportat la conținutul acestei norme, cercetarea penală ce nu se realiza față de persoanele fizice care au reprezentat intimata la momentul efectuării operațiunilor, nu putea avea „o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urma a fi dată în procedura administrativă”.

Totodată, Înalta Curte apreciază că prima instanță a nesocotit, cel puțin parțial, și totodată a acordat valențe diferite așa numitelor suspiciuni cu privire la realitatea tranzacțiilor în discuție în condițiile în care, din actele dosarului rezultă că societatea reclamantă a achitat autovehicule noi sau second hand, conform facturilor transmise, existente la dosar, în numerar iar atare împrejurări de fapt rezultă din și au fost confirmate prin chiar constatările organelor de control fiscal din Austria. Astfel, legat de livrările intracomunitare de bunuri ale societății Z.I.T.T.A. G.C.K.G., raportate cu Formularul S.C.A.C., a rezultat că societatea din Austria a efectuat în trim. I - III 2009 vânzarea a nouă vehicule către compania SC M.I.

SRL. Cum au arătat și organele de control fiscal, mașinile au fost ridicate de dl. C.C. în numele SC M.I. SRL. Pentru verificarea societății comparatoare și acordarea scutirii de T.V.A. pentru livrarea de autovehicule, societatea din Austria a verificat realitatea existenței SC M.I. SRL care a prezentat în acest scop la prima livrare (20 februarie 2009) următoarele documente: - certificat Constatator emis de Oficiul registrului comerțului din 14 noiembrie 2008; - xerocopie după C.I. al dl. K.C.A. în calitate de asociat in societate; - xerocopie după permisul de conducere al dl. C.C. Toate autovehiculele au fost achitate în numerar, existând bon de casa la fiecare factură emisă de Z.I.T.T.A. G.H.C.K.G.

Livrările au fost efectuate în perioada februarie-august 2009. Din raportările privind livrările intracomunitare de bunuri efectuate de J.A.G.H.C.K.G. rezulta ca societatea a livrat două autovehicule către SC M.I. SRL. Persoana care a reprezentat SC M.I. SRL și a aplicat stampila acesteia a fost dl. C.M.C. domiciliat în Piatra Neamț. Cu referire la livrările intracomunitare de bunuri efectuate de P.I.A.G.H.C.K.G., din raportările primite la care atașează și facturile de livrare, rezultă că societatea a livrat trei mașini către SC M.I. SRL, toate achitate în numerar. Realitatea societății cumpărătoare a fost verificată de furnizor, fiind menționate aceleași documente de mai sus, și în plus comanda semnată de dl. K. privind achiziția unui autovehicul, document existent sub denumirea" V. Cluj 2009. Constatările au fost trimise de organele competente din Austria prin Formularul S.C.A.C.

2004. În fine, un alt răspuns este legat de firma A.G.G.H. care a livrat un autovehicul către SC M.I. SRL, rezultând din înscrisurile anexate actelor de control utilizarea ștampilei societății și semnarea acestora de către dl. C.C., existând aceeași semnătura și în cazul altor livrări, respectiv semnătura d-l C.C. În anexa nr. 9 la raportul de inspecție fiscală sunt prezentate centralizat facturile transmise de organele fiscale din U.E., facturi care în toate cazurile au înscris ca destinatar al bunurilor livrate SC M.I. SRL cu date corecte de identificare, respectiv codul de T.V.A. și adresa societății. Este adevărat că respectivele achiziții intracomunitare de bunuri, respectiv de autovehicule nu au fost menționate și înregistrate în evidențele contabile ale societății reclamante.

Nu mai puțin însă, și în opinia Înaltei Curți, se apreciază că, raportat la facturile identificate, la datele concrete și detaliate furnizate de organele de control fiscal din Austria și nu în ultimul rând, față de prevederile art. 64 și 65 C. proc. fisc. ce stabilesc relevanța facturilor, coroborat cu cele ale art. 128, 130 1, 137 și 156 din C. fisc., vizând operațiunile asimilate livrărilor de bunuri, organele de control fiscal, în mod corect au procedat la estimarea bazei de impunere pentru societatea reclamantă. O atare procedură este expres prevăzută și reglementată în art. 67 C. proc. fisc., coroborat cu pct. 65.1 și 65.2 din Normele metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr. 1050/2004 și constă în identificarea elementelor care sunt cele mai apropiate situației de fapt fiscale.

Organul fiscal național nu putea ignora și nesocoti datele cuprinse în Raportul din 28 mai 2010 privind informațiile primite prin sistemul V.I.E.S. referitoare la livrările intracomunitare declarate de către contribuabili înregistrați și identificați din statele membre U.E., către reclamantă, în cazul în speță, nedeclararea lor de către petentă neputând opera ca un element de îndoială care să-i profite, în sensul stabilit de prima instanță. 4.2.2. Întemeiate sunt în opinia instanței de recurs și criticile recurentei pârâte vizând soluția instanței de fond în privința sumei de 130.247 lei T.V.A. colectat aferent livrării intracomunitare. Potrivit reglementărilor cuprinse în C. fisc. - art. 143 alin. (2) lit. a) nu se poate beneficia de scutirea de T.V.A.

pentru livrarea intracomunitară de bunuri decât în ipoteza prezentării de documente justificative impuse de legiuitor, în mod expres, în acest sens. Contrar celor reținute de prima instanță pe acest aspect, și cu nesocotirea prevederilor art. 155 alin. (5) din C. fisc., Înalta Curte reține că în mod corect s-a refuzat scutirea de T.V.A. de organul fiscal, chiar dacă de astă dată livrarea intracomunitară a fost realizată, necontestat. Formalismul este de esența normelor în materie fiscală și nesocotirea prevederilor vizând conținutul obligatoriu al facturii, chiar și numai pentru anumite informații, echivalează cu însăși încălcarea legii. Din analiza facturilor fiscale din 12 ianuarie 2010 și respectiv din 27 februarie 2010 rezultă că acestea nu conțin informațiile obligatorii prevăzute de la art. 155. alin. (5) din Legea nr. 571/2003, respectiv: numărul facturii, codul de înregistrare în scopuri de T.V.A.

a furnizorului și al clientului, data livrării bunului, baza de impozitare și mențiunea "scutit cu drept de deducere". Relevanță prezintă, în opinia Înaltei Curți, și împrejurarea că, în ceea ce privește numărul facturilor, astfel cum s-a reținut prin actele de control atacate, se observă că acestea nu sunt atribuite în baza deciziei dată de administratorul societății în data 14 noiembrie 2008 privind alocarea plajei de numere. Ultima factură emisă este cea din data de 19 aprilie 2010, observându-se totodată că forma facturilor diferă de cele emise. Prin urmare, este suficient ca una din informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 să nu fie înscrisă în facturile fiscale în cauză pentru a considera ca neîndeplinită condiția prevăzută la art. 10 alin. (1) din Ordinul M.F P din 2006. Concluzionând pe acest aspect și reținând că nu au fost îndeplinite cerințele impuse de legiuitor la art. 10 alin. (1) din Ordinul M.F.P.

din 2006, Înalta Curte constată că în mod legal organul fiscal nu a acordat scutirea cu drept de deducere a sumei de 130.247 lei T.V.A. aferentă facturilor fiscale arătate și drept urmare se impune menținerea actelor administrativ fiscale atacate. Astfel, în raport de toate cele mai sus înfățișate și reținând temeinicia recursului promovat de autoritatea pârâtă, Înalta Curte îl va admite, cu consecința modificării în parte a hotărârii primei instanțe, respectiv a respingerii cererii pe aspectele apreciate ca întemeiate cu ocazia primei judecăți. Consecința soluționării celor două recursuri, în sensul și pe temeiul legal arătat, este respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, în integralitatea sa, formulate de reclamanta SC M.I.

SRL și menținerea actelor administrativ fiscale atacate, emise de autoritatea pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC M.I. SRL Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 205 din 15 martie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursul declarat de D.G.R.F.P. Cluj împotriva aceleiași sentințe și modifică în parte sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul SC M.I. SRL Cluj-Napoca ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2013.