ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4505/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4505/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Reclamanta SC B.D.R.

SRL a chemat în judecată A.N.A.F. – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor

și A.N.A.F. – D.G.F.P. Hunedoara, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâtele

să dispună:

- desființarea deciziei

nr. 118 din 08 aprilie 2009, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor,

prin care s-a decis suspendarea soluționării contestației formulată de reclamantă;

- desființarea deciziei

de impunere din 30 ianuarie 2009 pentru suma totală de 1.883.665 RON, reprezentând

441.815 RON impozit pe profit, 323.588 RON majorări de întârziere aferente, 543.280

RON TVA și 574.982 RON majorări de întârziere aferente TVA.

- desființarea dispoziției

din 30 ianuarie 2009, precum și a raportului de inspecție fiscală din 30

ianuarie 2009 emise de D.G.F.P. Hunedoara.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că împotriva actelor de impunere a formulat contestație, însă

prin decizia nr. 118/2009 s-a dispus suspendarea soluționării contestației pe considerentul

că printr-o adresă D.I.I.C.O.T. s-a comunicat că există sesizarea penală din 06

martie 2009 transmisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara cu privire la

săvârșirea unor fapte penale de către asociații societății reclamante.

Reclamanta arată că decizia

nu este motivată și nu există indiciile săvârșirii unei infracțiuni de către reprezentanții

societății.

Prin întâmpinarea formulată

la data de 03 decembrie 2009 D.G.F.P. Hunedoara a invocat excepția inadmisibilității

capătului 2 de cerere prin care se solicită anularea deciziei de impunere.

Soluția instanței de fond

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3722

din 05 octombrie 2010, a admis excepția inadmisibilității cu privire la capetele

de cerere privind anularea deciziei de impunere din 30 ianuarie 2009 și raportul

de inspecție fiscală din 30 ianuarie 2009 și dispoziției din 30 octombrie 2009 emise

de D.G.F.P. Hunedoara, respingându-le.

De asemenea, a respins

ca neîntemeiată și acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut, cu privire la excepția de inadmisibilitate, că acțiunea formulată

direct la instanța de contencios, împotriva actelor de impunere fiscală este inadmisibilă

și că potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 și art. 188 alin. (2) C. proc.

fisc., instanța de contencios soluționează doar contestațiile împotriva deciziilor

emise de organele fiscale în soluționarea contestațiilor cu privire la actele administrative

de impunere fiscală.

Referitor la decizia

nr. 118/2009 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației, s-a reținut

că potrivit art. 214 alin. (1) C. proc. fisc., organul de soluționare competent

poate suspenda soluționarea cauzei când organul care a efectuat controlul a sesiza

organele în drept cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.

În cauză sesizarea constituie

obiectul Dosarului nr. 26/D/P/2006 al D.I.I.C.O.T., aflat în curs de urmărire penală,

sesizarea privind eventuale fapte de evaziune săvârșite de asociații societății

reclamante, așa încât, în funcție de caracterul penal al faptei se vor calcula obligații

fiscale în sarcina reclamantei.

Recursul

Împotriva acestei sentințe,

considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs SC B.D.R. SRL.

În motivarea cererii de

recurs, reclamanta SC B.D.R. SRL a criticat sentința recurată, în esență, pentru

următoarele:

- În mod eronat instanța

de fond a respins capetele 2, 3, 4 din cerere ca inadmisibile. Arată recurenta că

art. 218 alin. (2) coroborat cu art. 205 alin. (1) C. proc. fisc. sunt o aplicație

în materie fiscală a dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (7) și art. 8 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004.

Admiterea excepției inadmisibilității

acțiunii echivalează cu lipsirea recurentei-reclamante de o cale de atac efectivă

și îngrădirea accesului la instanță (art. 21 Constituția României, art. 6 și 13

din C.E.D.O.).

Se arată că organul de

soluționare a contestațiilor a decis suspendarea procedurii prealabile până la soluționarea

dosarului penal nr. 26/D/2006, împotriva urmăririi penale nu se poate formula vreo

cale de atac iar urmărirea penală a fost început în urmă cu 4 ani, fiind tot în

faza de cercetări, evident cu depășirea oricărui termen rezonabil.

- Consideră recurenta

că neintroducerea acțiunii în contencios până la soluționarea contestației prealabile

ar fi determinat decăderea acesteia din dreptul de a se adresa instanței – potrivit

art. 11 alin. (2), alin. (5) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 103 C.

proc. civ. sau respingerea acesteia ca tardivă având în vedere dispozițiile

art. 70 alin. (1) C. proc. fisc.

Arată, de asemenea, recurenta

că instanța de fond poate analiza pe fond, decizia de impunere din 30 ianuarie 2009,

dispoziția din 30 ianuarie 2009 și raportul de inspecție fiscală din 30

ianuarie 2009 – deoarece are plenitudine de competență în conformitate cu art. 8

din Legea nr. 554/2004, fără ca prin aceasta să se încalce principiul separației

puterilor în stat.

Recurenta precizează că

din moment ce autoritatea administrativă nu a respectat o obligație legală privind

soluționarea cererilor într-un termen stabilit de lege, cu atât mai puțin va respecta

o obligație stabilită prin hotărâre judecătorească.

- Suspendarea procedurii

prealabile este nelegală și netemeinică.

În conformitate cu prevederile

art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, organul de soluționare competent

poate suspenda prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care

a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența

indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare

asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Arată recurenta că în

speță se pune în discuție realitatea și legalitatea operațiunilor economice desfășurate

de societate – în condițiile în care s-a constatat că aceasta a înregistrat în contabilitate

facturi care nu îndeplineau condiția de document justificativ, iar cercetările penale

durează de aproximativ 4 ani.

Se mai arată că instanța,

deși a încuviințat efectuarea unei expertize contabile și a stabilit 11 obiective

la raport, a apreciat, în final, că acțiunea este inadmisibilă.

De asemenea, se arată

de recurentă că nu este întemeiată suspendarea judecării potrivit art. 244

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. - în cauzele în care obiectul cauzei îl reprezintă

anularea actelor administrative care privesc drepturi ale bugetului de stat, stabilite

de organele fiscale competente în sarcina societății comerciale, debitor al acestor

obligații fiscale fiind societatea și nu persoanele fizice judecate penal, în nume

propriu, și deci nu are înrâurire asupra soluției date în cauza ce a fost suspendată.

În drept, cererea de recurs

se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc.

civ.

Întâmpinarea

Pârâta D.G.F.P. Hunedoara

a formulat întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat respingerea acesteia

ca nefondată și menținerea ca legală și temeinică a sentinței de fond.

Se arată că reclamantei-recurente

nu i-a fost îngrădit accesul la justiție, din moment ce se află în fața unei instanțe

de judecată, faptul că aceasta a primit o soluție nefavorabilă nu echivalează cu

încălcarea accesului liber la justiție. Reclamanta-recurentă a invocat art. 8

1

din Legea nr. 554/2004 și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar argumentele

acesteia induc în eroare instanța de judecată.

În ceea ce privește respingerea

capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 118 din 08 aprilie 2009 prin care

s-a dispus suspendarea soluționării contestației se arată că instanța de fond a

procedat în mod legal și corect, această posibilitate de suspendare a soluționării

contestației a fost acordată de legiuitor pentru a se preveni situațiile contradictorii

care s-ar ivi prin soluționarea contestației pe cale administrativă și soluționarea

în mod diferit pe latură penală.

Considerentele și soluția

instanței de recurs instanței de recurs:

- În ceea ce privește

respingerea ca inadmisibilă a capetelor de cerere privind anularea deciziei de impunere,

dispoziției privind măsurile stabilite de organul fiscal și raportului de inspecție

fiscală.

Criticile formulate de

recurenta-reclamantă urmează a fi analizate în raport cu prevederile legale aplicabile

procedurii administrativ fiscale și procedurii judiciare în materie.

Titlul IX (art. 205–218)

C. proc. fisc. reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare

a actelor administrativ fiscale tipice sau asimilate, inclusiv nesoluționarea unei

cereri sau refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal [art.

205 alin. (2) teza a II-a, art. 206 alin. (2) teza finală] procedura administrativă

care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216-217, ce poate fi atacată

în contencios administrativ potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.

Acest cadru normativ special

derogă de la regimul de drept comun în materia procedurii prealabile administrative,

reglementat prin art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, regularitatea

demersurilor procesuale efectuate de recurenta-reclamantă nu poate fi apreciată

prin prisma termenelor sau condițiilor prevăzute de art. 1, 7 sau 8 din Legea

nr. 554/2004.

- Interpretarea prevederilor

din legislația națională într-un mod care să concorde cu garanțiile dreptului la

un proces echitabil consacrat în art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și în jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului – cu precădere termenul rezonabil în derularea procedurilor

administrative și judiciare – face ca posibilitatea instanței de contencios administrativ

de a rezolva fondul litigiului, impunând măsuri care să înlăture complet și efectiv

consecințele vătămătoare ale conduitei administrative nelegale sau ale pasivității

administrației, să nu fie exclusă de plano, în toate situațiile în care autoritatea

fiscală nu a soluționat contestația administrativă pe fondul său.

Însă, pentru a se putea

ajunge la o astfel de concluzie este necesar ca probele administrate să ofere argumente

solide în sensul că, prin conduita sa, autoritatea publică și-a exercitat abuziv

drepturile procesuale, determinând finalitatea normelor ce reglementează procedura

administrativă, pentru că termenul rezonabil se analizează de la caz la caz, în

funcție de anumite criterii cristalizate în jurisprudența C.E.D.O., complexitatea

pricinii, atitudinea părților, miza litigiului.

Împrejurarea că la data

investirii instanței de fond, termenul de 45 zile prevăzut de art. 70 C. proc. fisc.

era expirat în opinia recurentei nu poate primi semnificația atacării potrivit

art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. a deciziei de soluționare.

Legalitatea deciziei de

impunere, a raportului de inspecție fiscală, a dispoziției privind măsurile stabilite

care premerg decizia emisă în temeiul art. 216 C. proc. fisc., urmează a fi analizată

în cadrul acțiunii îndreptate împotriva acestei din urmă decizii, practica judiciară

fiind conturată în sensul că instanța se învestește cu dezlegarea fondului raportului

juridic de drept fiscal numai dacă autoritatea competentă a soluționat contestația

pe fondul său.

- Cu privire la cererea

de anulare a deciziei nr. 118 din 08 aprilie 2009 – de suspendare a soluționării

contestației.

Ținând seama de succesiunea

actelor emise în procedura administrativă de temeiurile de fapt și de drept ale

acestora, de natura și complexitatea verificărilor efectuate, precum și de intervalul

de timp scurs între data emiterii deciziei de impunere (30 ianuarie 2009) vechimea

dosarului de cercetare penală Dosarul nr. 26/D/P/2006 al D.I.I.C.O.T. și, respectiv

data soluționării prezentului recurs, Înalta Curte reține că circumstanțele cauzei

sunt de natură să infirme interpretarea dată de judecătorul fondului.

Potrivit art. 214

alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., organul de soluționare competent poate suspenda,

prin decizie motivată, soluționarea contestației atunci când au fost sesizate organele

de drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei

constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată

în procedură administrativă.

Instanța de fond a reținut

că se justifică măsura de suspendare a soluționării contestației administrative

până în momentul unei soluții definitive pe latură penală cu privire la faptele

reținute în raportul de inspecție fiscală.

Însă, având în vedere

intervalul scurs de la sesizarea organelor de cercetare penală – de aproximativ

4 ani, Înalta Curte consideră că sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. n) din

Legea nr. 554/2004 – fiind vorba de un exces de putere al organelor administrativ

fiscale care vatămă interesele recurentei-reclamante – privind soluționarea contestației

și judecarea cauzei sale, criteriul proporționalității între interesul public pe

care autoritatea emitentă este chemată să îl ocrotească și interesul privat este

mult depășit.

O asemenea soluție este

impusă și de Tratatul de la Lisabona, respectiv de Carta Drepturilor Fundamentale

ale Uniunii Europene care consacră „dreptul cetățeanului la o bună administrare”

(care înseamnă o reglementare concretă a procedurii de emitere și a condițiilor

de validitate a actelor administrative, care să pună capăt incertitudinilor și controverselor

doctrinare și jurisprudențiale).

Din această perspectivă,

Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în

consecință, va admite recursul în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va modifica în parte sentința recurată în sensul că va admite în

parte acțiunea reclamantei, va anula decizia nr. 118 din 08 aprilie 2009 emisă de

A.N.A.F. – Direcția de Soluționare a Contestațiilor, va obliga A.N.A.F. la soluționarea

contestației, va menține celelalte dispoziții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de SC B.D.R. SRL împotriva sentinței civile nr. 3722 din 05 octombrie 2010 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

recurată, în sensul că admite în parte acțiunea, anulează decizia nr. 118 din 08

aprilie 2009 emisă de A.N.A.F. – Direcția de Soluționare a Contestațiilor.

Obligă A.N.A.F. la soluționarea

contestației.

Menține celelalte dispoziții.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 octombrie 2011.