ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4505/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Reclamanta SC B.D.R. SRL a chemat în judecată A.N.A.F. – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și A.N.A.F. – D.G.F.P. Hunedoara, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâtele să dispună: - desființarea deciziei nr. 118 din 08 aprilie 2009, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care s-a decis suspendarea soluționării contestației formulată de reclamantă; - desființarea deciziei de impunere din 30 ianuarie 2009 pentru suma totală de 1.883.665 RON, reprezentând 441.815 RON impozit pe profit, 323.588 RON majorări de întârziere aferente, 543.280 RON TVA și 574.982 RON majorări de întârziere aferente TVA.

- desființarea dispoziției din 30 ianuarie 2009, precum și a raportului de inspecție fiscală din 30 ianuarie 2009 emise de D.G.F.P. Hunedoara. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că împotriva actelor de impunere a formulat contestație, însă prin decizia nr. 118/2009 s-a dispus suspendarea soluționării contestației pe considerentul că printr-o adresă D.I.I.C.O.T. s-a comunicat că există sesizarea penală din 06 martie 2009 transmisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara cu privire la săvârșirea unor fapte penale de către asociații societății reclamante. Reclamanta arată că decizia nu este motivată și nu există indiciile săvârșirii unei infracțiuni de către reprezentanții societății.

Prin întâmpinarea formulată la data de 03 decembrie 2009 D.G.F.P. Hunedoara a invocat excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere prin care se solicită anularea deciziei de impunere. Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3722 din 05 octombrie 2010, a admis excepția inadmisibilității cu privire la capetele de cerere privind anularea deciziei de impunere din 30 ianuarie 2009 și raportul de inspecție fiscală din 30 ianuarie 2009 și dispoziției din 30 octombrie 2009 emise de D.G.F.P. Hunedoara, respingându-le. De asemenea, a respins ca neîntemeiată și acțiunea formulată de reclamantă. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, cu privire la excepția de inadmisibilitate, că acțiunea formulată direct la instanța de contencios, împotriva actelor de impunere fiscală este inadmisibilă și că potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 și art. 188 alin. (2) C. proc.

fisc., instanța de contencios soluționează doar contestațiile împotriva deciziilor emise de organele fiscale în soluționarea contestațiilor cu privire la actele administrative de impunere fiscală. Referitor la decizia nr. 118/2009 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației, s-a reținut că potrivit art. 214 alin. (1) C. proc. fisc., organul de soluționare competent poate suspenda soluționarea cauzei când organul care a efectuat controlul a sesiza organele în drept cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. În cauză sesizarea constituie obiectul Dosarului nr. 26/D/P/2006 al D.I.I.C.O.T., aflat în curs de urmărire penală, sesizarea privind eventuale fapte de evaziune săvârșite de asociații societății reclamante, așa încât, în funcție de caracterul penal al faptei se vor calcula obligații fiscale în sarcina reclamantei.

Recursul Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs SC B.D.R. SRL. În motivarea cererii de recurs, reclamanta SC B.D.R. SRL a criticat sentința recurată, în esență, pentru următoarele: - În mod eronat instanța de fond a respins capetele 2, 3, 4 din cerere ca inadmisibile. Arată recurenta că art. 218 alin. (2) coroborat cu art. 205 alin. (1) C. proc. fisc. sunt o aplicație în materie fiscală a dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (7) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Admiterea excepției inadmisibilității acțiunii echivalează cu lipsirea recurentei-reclamante de o cale de atac efectivă și îngrădirea accesului la instanță (art. 21 Constituția României, art. 6 și 13 din C.E.D.O.).

Se arată că organul de soluționare a contestațiilor a decis suspendarea procedurii prealabile până la soluționarea dosarului penal nr. 26/D/2006, împotriva urmăririi penale nu se poate formula vreo cale de atac iar urmărirea penală a fost început în urmă cu 4 ani, fiind tot în faza de cercetări, evident cu depășirea oricărui termen rezonabil. - Consideră recurenta că neintroducerea acțiunii în contencios până la soluționarea contestației prealabile ar fi determinat decăderea acesteia din dreptul de a se adresa instanței – potrivit art. 11 alin. (2), alin. (5) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 103 C. proc. civ. sau respingerea acesteia ca tardivă având în vedere dispozițiile art. 70 alin. (1) C. proc.

fisc. Arată, de asemenea, recurenta că instanța de fond poate analiza pe fond, decizia de impunere din 30 ianuarie 2009, dispoziția din 30 ianuarie 2009 și raportul de inspecție fiscală din 30 ianuarie 2009 – deoarece are plenitudine de competență în conformitate cu art. 8 din Legea nr. 554/2004, fără ca prin aceasta să se încalce principiul separației puterilor în stat. Recurenta precizează că din moment ce autoritatea administrativă nu a respectat o obligație legală privind soluționarea cererilor într-un termen stabilit de lege, cu atât mai puțin va respecta o obligație stabilită prin hotărâre judecătorească. - Suspendarea procedurii prealabile este nelegală și netemeinică. În conformitate cu prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G.

nr. 92/2003, organul de soluționare competent poate suspenda prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă. Arată recurenta că în speță se pune în discuție realitatea și legalitatea operațiunilor economice desfășurate de societate – în condițiile în care s-a constatat că aceasta a înregistrat în contabilitate facturi care nu îndeplineau condiția de document justificativ, iar cercetările penale durează de aproximativ 4 ani. Se mai arată că instanța, deși a încuviințat efectuarea unei expertize contabile și a stabilit 11 obiective la raport, a apreciat, în final, că acțiunea este inadmisibilă.

De asemenea, se arată de recurentă că nu este întemeiată suspendarea judecării potrivit art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. - în cauzele în care obiectul cauzei îl reprezintă anularea actelor administrative care privesc drepturi ale bugetului de stat, stabilite de organele fiscale competente în sarcina societății comerciale, debitor al acestor obligații fiscale fiind societatea și nu persoanele fizice judecate penal, în nume propriu, și deci nu are înrâurire asupra soluției date în cauza ce a fost suspendată. În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Întâmpinarea Pârâta D.G.F.P. Hunedoara a formulat întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat respingerea acesteia ca nefondată și menținerea ca legală și temeinică a sentinței de fond.

Se arată că reclamantei-recurente nu i-a fost îngrădit accesul la justiție, din moment ce se află în fața unei instanțe de judecată, faptul că aceasta a primit o soluție nefavorabilă nu echivalează cu încălcarea accesului liber la justiție. Reclamanta-recurentă a invocat art. 8 1 din Legea nr. 554/2004 și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar argumentele acesteia induc în eroare instanța de judecată. În ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 118 din 08 aprilie 2009 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației se arată că instanța de fond a procedat în mod legal și corect, această posibilitate de suspendare a soluționării contestației a fost acordată de legiuitor pentru a se preveni situațiile contradictorii care s-ar ivi prin soluționarea contestației pe cale administrativă și soluționarea în mod diferit pe latură penală.

Considerentele și soluția instanței de recurs instanței de recurs: - În ceea ce privește respingerea ca inadmisibilă a capetelor de cerere privind anularea deciziei de impunere, dispoziției privind măsurile stabilite de organul fiscal și raportului de inspecție fiscală. Criticile formulate de recurenta-reclamantă urmează a fi analizate în raport cu prevederile legale aplicabile procedurii administrativ fiscale și procedurii judiciare în materie. Titlul IX (art. 205–218) C. proc. fisc. reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrativ fiscale tipice sau asimilate, inclusiv nesoluționarea unei cereri sau refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal [art. 205 alin. (2) teza a II-a, art. 206 alin. (2) teza finală] procedura administrativă care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216-217, ce poate fi atacată în contencios administrativ potrivit art. 218 alin. (2) C. proc.

fisc. Acest cadru normativ special derogă de la regimul de drept comun în materia procedurii prealabile administrative, reglementat prin art. 7 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, regularitatea demersurilor procesuale efectuate de recurenta-reclamantă nu poate fi apreciată prin prisma termenelor sau condițiilor prevăzute de art. 1, 7 sau 8 din Legea nr. 554/2004.

- Interpretarea prevederilor din legislația națională într-un mod care să concorde cu garanțiile dreptului la un proces echitabil consacrat în art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului – cu precădere termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative și judiciare – face ca posibilitatea instanței de contencios administrativ de a rezolva fondul litigiului, impunând măsuri care să înlăture complet și efectiv consecințele vătămătoare ale conduitei administrative nelegale sau ale pasivității administrației, să nu fie exclusă de plano, în toate situațiile în care autoritatea fiscală nu a soluționat contestația administrativă pe fondul său.

Însă, pentru a se putea ajunge la o astfel de concluzie este necesar ca probele administrate să ofere argumente solide în sensul că, prin conduita sa, autoritatea publică și-a exercitat abuziv drepturile procesuale, determinând finalitatea normelor ce reglementează procedura administrativă, pentru că termenul rezonabil se analizează de la caz la caz, în funcție de anumite criterii cristalizate în jurisprudența C.E.D.O., complexitatea pricinii, atitudinea părților, miza litigiului. Împrejurarea că la data investirii instanței de fond, termenul de 45 zile prevăzut de art. 70 C. proc. fisc. era expirat în opinia recurentei nu poate primi semnificația atacării potrivit art. 218 alin. (2) C. proc.

fisc. a deciziei de soluționare. Legalitatea deciziei de impunere, a raportului de inspecție fiscală, a dispoziției privind măsurile stabilite care premerg decizia emisă în temeiul art. 216 C. proc. fisc., urmează a fi analizată în cadrul acțiunii îndreptate împotriva acestei din urmă decizii, practica judiciară fiind conturată în sensul că instanța se învestește cu dezlegarea fondului raportului juridic de drept fiscal numai dacă autoritatea competentă a soluționat contestația pe fondul său. - Cu privire la cererea de anulare a deciziei nr. 118 din 08 aprilie 2009 – de suspendare a soluționării contestației. Ținând seama de succesiunea actelor emise în procedura administrativă de temeiurile de fapt și de drept ale acestora, de natura și complexitatea verificărilor efectuate, precum și de intervalul de timp scurs între data emiterii deciziei de impunere (30 ianuarie 2009) vechimea dosarului de cercetare penală Dosarul nr. 26/D/P/2006 al D.I.I.C.O.T.

și, respectiv data soluționării prezentului recurs, Înalta Curte reține că circumstanțele cauzei sunt de natură să infirme interpretarea dată de judecătorul fondului. Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea contestației atunci când au fost sesizate organele de drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă. Instanța de fond a reținut că se justifică măsura de suspendare a soluționării contestației administrative până în momentul unei soluții definitive pe latură penală cu privire la faptele reținute în raportul de inspecție fiscală.

Însă, având în vedere intervalul scurs de la sesizarea organelor de cercetare penală – de aproximativ 4 ani, Înalta Curte consideră că sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004 – fiind vorba de un exces de putere al organelor administrativ fiscale care vatămă interesele recurentei-reclamante – privind soluționarea contestației și judecarea cauzei sale, criteriul proporționalității între interesul public pe care autoritatea emitentă este chemată să îl ocrotească și interesul privat este mult depășit. O asemenea soluție este impusă și de Tratatul de la Lisabona, respectiv de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene care consacră „dreptul cetățeanului la o bună administrare” (care înseamnă o reglementare concretă a procedurii de emitere și a condițiilor de validitate a actelor administrative, care să pună capăt incertitudinilor și controverselor doctrinare și jurisprudențiale).

Din această perspectivă, Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în consecință, va admite recursul în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va modifica în parte sentința recurată în sensul că va admite în parte acțiunea reclamantei, va anula decizia nr. 118 din 08 aprilie 2009 emisă de A.N.A.F. – Direcția de Soluționare a Contestațiilor, va obliga A.N.A.F. la soluționarea contestației, va menține celelalte dispoziții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC B.D.R. SRL împotriva sentinței civile nr. 3722 din 05 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința recurată, în sensul că admite în parte acțiunea, anulează decizia nr. 118 din 08 aprilie 2009 emisă de A.N.A.F. – Direcția de Soluționare a Contestațiilor. Obligă A.N.A.F. la soluționarea contestației. Menține celelalte dispoziții. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2011.