ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3100/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3100/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC

D.H.L.S.S. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.F.P. Brașov, a solicitat

suspendarea executării actului administrativ - decizia de impunere privind

obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 1116 din 29 octombrie 2009 emisă

de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond, precum și obligarea pârâtei

la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

î

n motivarea cererii, reclamanta a

arătat că prin actul administrativ a cărei suspendare a executării se solicită,

s-au stabilit:

- baza impozabilă stabilită

suplimentar pentru perioada 17 decembrie 2004-30 iunie 2009 pentru impozitul pe

profit în valoare de 22.591.756 lei;

- impozit, taxă, contribuție

stabilită suplimentar de plata/obligațiile fiscale accesorii de plata pentru

perioada 17 decembrie 2004 - 30 iunie 2009 pentru impozitul pe profit în

valoare de 3.614.681;

- baza impozabilă stabilită

suplimentar pentru perioada 17 decembrie 2004-30 iunie 2009 pentru majorări de

întârziere în valoare de 3.614.681 lei;

- impozit, taxă, contribuție

stabilită suplimentar de plată/obligații fiscale accesorii de plată pentru

perioada 17 decembrie 2004 - 30 iunie 2009 pentru majorări de întârziere în

valoare de 1.898.947 tei.

Susține reclamanta că prejudiciul

material este evident previzibil, iar, în măsura în care ulterior s-ar constata

nelegalitatea actului administrativ atacat, repararea prejudiciului cauzat ar

fi deosebit de dificilă.

Prin introducerea dispozițiilor ce

dau posibilitatea reclamantului de a solicita suspendarea unui act

administrativ atacat, intenția legiuitorului a fost aceea de a salvgarda

interesele persoanei vătămate printr-un act administrativ, până la momentul în

care instanța judecătorească se pronunță cu privire la legalitatea acestuia.

Prin sentința nr. 1 din 7 ianuarie

2010, Curtea de apel a admis cererea reclamantei.

Prima instanță a reținut că în cauză

sunt îndeplinite în mod obiectiv două dintre condițiile prevăzute de art. 14

din Legea nr. 554/2004 și anume, decizia de impunere în privința executării

căreia se solicită suspendarea, constituie un act administrativ fiscal,

subsumându-se definiției stabilite de art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 și,

de asemenea, în cauză a fost sesizată autoritatea publică emitentă cu plângere

prealabilă.

În ceea ce privește cazul bine

justificat, instanța a reținut că în cadrul procedurii suspendării executării

actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul litigiului, astfel că

existența cazului bine justificat trebuie să poată fi examinată printr-o

cercetare sumară a

aparenței dreptului.

î

n ordinea expusă de reclamantă, dar

cu referire la situația prezentată în raportul de inspecție fiscală, se

conturează în cauză o serie de împrejurări de natură a crea o îndoială asupra

legalității actului administrativ fiscal atacat, datorată raționamentelor ample

construite de organul fiscal cu ocazia includerii unor sume mari în categoria

veniturilor nedeductibile și față de care reclamanta a adus o scrie de

contraargumente în

susținerea

corectitudinii operațiunilor contabile demontate de organele fiscale.

În cauză nu poate fi stabilită, față

de maniera de expunere a argumentelor organului fiscal și de aspectele

învederate în acest sens de reclamantă ,o aparență a unor stări de fapt

fiscale complete referitoare la serviciile de

management și „cheltuielile de cazare" stabilite

de organul fiscal,

fapt ce conduce la o îndoială asupra legalității actului administrativ atacat.

Existența cazului bine justificat nu

presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea

cerință și interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.

Fără a aduce atingere principiului

legalității actului administrativ fiscal, aspectele prezentate, aparent

valabile, conduc la crearea unei îndoieli în privința actului contestat în

sensul cazului bine justificat.

Privitor la prevenirea unei pagube

iminente, instanța a constatat că, raportat la situația financiară pe ultimii

ani a societății reclamante, reflectată de datele cuprinse în

preambulul raportului de inspecție fiscală, se

observă că executarea creanței stabilite prin

decizia de impunere va

atrage grave consecințe sub aspectul continuării activității acesteia. Din

acest punct de vedere, iminența nu mai trebuie dovedită, întrucât față de

societatea reclamantă s-au luat măsura sechestrului și a popririi.

În același sens, în măsura în care

executarea creanței va fi finalizată înainte de verificarea de către instanță a

legalității și temeiniciei actului administrativ fiscal, ar putea lua naștere

consecințe grave sau chiar iremediabile în cazul anulării fie și parțiale a

actului atacat. Toate aceste elemente, deopotrivă de ordin obiectiv și

subiectiv, ce atrag incidența în cauză a tuturor

condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, justifică

suspendarea executării actului

administrativ fiscal atacat până la

pronunțarea instanței de fond.

Această măsură este în acord și cu

recomandarea nr. R(89) 8 adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul

Consiliului Europei la 13 septembrie 1989, referitoare la protecția

jurisdicțională provizorie în materie administrativă în cuprinsul căreia se arată

că

executarea imediată și integrală a

actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi

contestate

poate cauza persoanelor juridice, în anumite circumstanțe, un prejudiciu

ireparabil pe care echitatea îl impune a fi evitat, în măsura posibilului.

fiscală

Împotriva acestei sentințe a

promovat recurs, în termen legal, pârâta D.G.F.P. Brașov, invocând prevederile

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ..

În motivarea căii de atac,

recurenta-pârâtă a făcut o expunere rezumativă a temeiurilor stabilirii

debitelor fiscale contestate și a arătat, în esență, că instanța a reținut în

mod greșit îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

fără o analiză aprofundată a aspectelor invocate de reclamantă prin raportare

la apărările formulate de pârâtă.

În ceea ce privește condiția cazului

bine justificat, recurenta-pârâtă a arătat că aceasta nu poate fi dedusă din

simpla existență a unei polemici între organul fiscal și contribuabil, care nu

este decât o expresie a principiului contradictorialității.

A mai arătat că instanța învestită

cu o cerere de suspendare în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme

actul fiscal este supus procedurii administrative de contestare conform

Titlului IX din Codul de procedură fiscală, nu poate cerceta aparența dreptului

sub aspectul temeiniciei și legalității obligațiilor fiscale, ci mai mult din

punctul de vedere al condițiilor de formă, de valabilitate a actului prin

raportare la textul de lege în baza căruia a fost emis.

În opinia recurentei-pârâte instanța

de fond a reținut în mod greșit aplicarea în cauză și a Recomandării nr. R(89)8

din 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, fără să

efectueze o analiză a existentei unui argument juridic aparent valabil față de

legalitatea actului administrativ.

Astfel, simpla

constatare a faptului că organele fiscale nu au luat în considerare

metodologia de reevaluare a

imobilizărilor corporale la noțiunea de imobil promis la vânzare și efectele

declarării în acest mod a unor active, precum și la noțiunea de imobil destinat

utilizării pe baza continuă nu poate îmbrăca forma argumentului juridic despre

care se face vorbire în Recomandarea menționată.

Cu privire la paguba iminentă,

recurenta-pârâtă a arătat că existența ei este doar afirmată, iar nu dovedită

de către intimata-reclamantă, care nu a făcut decât să susțină că punerea în

executare a actului administrativ-fiscal contestat i-ar produce un prejudiciu,

extrem de grav și imposibil de înlăturat, fără să prezinte probe în acest sens.

4.Apărările intimatei-reclamante

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și a

argumentat pe larg îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

II. Considerentele Înaltei Curți

asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate de recurenta-pârâtă și a prevederilor art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

relevante

Actul administrativ-fiscal a cărui

suspendare de executare se solicită este decizia de impunere privind

obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 116

din 29 octombrie 2009, prin care în sarcina intimatei-reclamante s-a stabilit

un impozit pe profit suplimentar în cuantum de 3.614.681 lei și majorări de

întârziere aferente în sumă de 1.898.947 lei.

Din motivarea în fapt a deciziei de

impunere rezultă, în esență, că obligațiile fiscale stabilite suplimentar sunt

consecința modificării bazei impozabile, efectuate ca urmare a constatării, în

cadrul inspecției fiscale, a unor nereguli privind evidențierea în

contabilitate a activelor imobilizate, reevaluarea imobilizărilor corporale și

deductibilitatea unor cheltuieli.

Măsura suspendării actului

administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și

intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va

cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice

internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului

Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării

Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, reținute în

considerentele sentinței atacate, pentru că prevede, în art. 14 și art. 15 din

Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona

măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când

drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent

de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care

dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Art. 14 din Legea nr. 554/2004

impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiției existenței unui caz

bine justificat și a iminenței unei pagube, conform definițiilor legale

cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ.

Cazul bine justificat și

iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale

fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua

decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și

de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru

rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl

îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot

fi afectate.

Din acest punct de vedere, soluția

pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat aceasta

sunt la adăpost de orice critică, pentru că împrejurările de fapt amplu și

detaliat descrise în motivarea sentinței conturează o îndoială serioasă asupra

modului în care autoritatea fiscală a interpretat și aplicat metodologia de

reevaluare a activelor și modalitatea de înregistrare în contabilitate a

acestora și a stabilit nedeductibilitatea unor cheltuieli de transport și

cazare efectuate în baza contractului de servicii supus analizei.

Contrar susținerilor

recurentei-pârâte, cazul bine justificat poate fi reținut pe baza unor indicii

de răsturnare a prezumției de legalitate, decelate dintr-un probatoriu căruia

nu i se poate pretinde amploarea și consistența probelor ce urmează a fi

administrate în cadrul acțiunii în anularea actului pentru că, în caz contrar,

s-ar prejudeca fondul cauzei – ceea ce nu este permis în cadrul procedurii

sumare suspendării de executare.

Și în ceea ce privește condiția

pagubei iminente curtea de apel a făcut o evaluare adecvată a datelor speței,

luând în considerare: situația financiară pe ultimii ani a societății

reclamante, reflectată în elementele cuprinse în preambulul raportului de

inspecție fiscală, instituirea sechestrului și a popririi și riscul de afectare

a continuării activității societății.

2.Temeiul legal al soluției adoptate

în recurs

Având în vedere considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul formulat potrivit art. 14 alin. (4) din Lege nr. 554/2004, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Brașov

împotriva sentinței nr. 1/F din 7 ianuarie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 iunie

2010.