ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3884/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3884/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 7 decembrie 2011, Curtea

de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a dispus

următoarele:

- a admis în parte

cererea formulată de reclamanta SC B.D.P. SRL, în contradictoriu cu pârâtele

Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Agenția Națională de

Administrare Fiscală;

- a suspendat în

parte executarea Deciziei de impunere nr. F-BV 698 din 25 iulie 2011 și a

Raportului de inspecție fiscală nr. F-BV 547 din 25 iulie 2011, emise de pârâta

Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, sub aspectul sumei de 596.613

RON, stabilită cu titlu de impozit pe profit suplimentar și a majorărilor de

întârziere și a obligațiilor fiscale accesorii de plată aferente acestei sume,

a sumei de 9.445.874 RON, stabilită cu titlu de TVA și a majorărilor de

întârziere și a obligațiilor fiscale accesorii de plată aferente acestei sume

și a sumei de 189.057 RON, stabilită cu titlu de TVA și a majorărilor de

întârziere și a obligațiilor fiscale accesorii de plată aferente acestei sume;

- a respins restul

pretențiilor formulate de reclamantă cu privire la cererea de suspendare.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că, sub aspectul

condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, obiectul cererii de

suspendare îl constituie actele administrativ-fiscale împotriva cărora s-a

formulat contestație, astfel că analiza va privi îndeplinirea celor două

condiții cerute de textul de lege menționat, respectiv cazul bine justificat și

paguba iminentă.

S-a reținut, astfel,

că reclamanta a invocat, în susținerea existenței cazului bine justificat,

criticile aduse prin acțiunea introductivă, sub aspectul netemeiniciei și

nelegalității actelor fiscale atacate, cea mai mare parte a acestora vizând

starea de fapt reținută de organele fiscale cu privire la achizițiile

intracomunitare din anul 2010.

S-a apreciat de către

instanța de fond că, în speță, criticile aduse de reclamantă cu privire la

modul de stabilire a bazei impozabile suplimentare sunt de natură a reprezenta

împrejurări legate de starea de fapt de natură să creeze o îndoială asupra

legalității actului, fiind necesară o analiză pe fond a cauzei cu administrare

de probe în vederea verificării corectei stabiliri a stării de fapt fiscale.

Prin prisma

aspectelor invocate de reclamantă privitor la legătura sa cu presupusele

neregularități constatate de organul de control referitor la cele trei firme

furnizoare, instanța a constatat că, până la analiza pe fond a cauzei, sub

aspectul legalității și temeiniciei, există un caz bine justificat referitor la

stabilirea acestei stări de fapt fiscale.

S-a mai reținut în

considerentele încheierii atacate faptul că celelalte critici aduse prin

acțiunea introductivă și la care se face referire în motivarea cererii de

suspendare, nu sunt de natură a reprezenta împrejurări dintre cele care

definesc „cazurile bine justificate”, neputând conduce la îndeplinirea

condiției cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la

condiția pagubei iminente, instanța a reținut că în raport de actele depuse la

dosar este evident că executarea silită a sumelor contestate ar conduce la

crearea unui prejudiciu material previzibil societății reclamante, cu

consecințe și asupra angajaților acesteia.

Pentru toate aceste

considerente, instanța a constatat ca fiind îndeplinită în cauză și condiția

pagubei iminente, astfel că, urmare a întrunirii tuturor condițiilor cerute de

art. 14 din Legea nr. 554/2004, a admis în parte cererea de suspendare a

executării raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere emisă în

baza acestuia și care reprezintă titlul de creanță, sub aspectul sumei de

596.613 RON, stabilită cu titlu de impozit pe profit suplimentar și a

majorărilor de întârziere și a obligațiilor fiscale accesorii de plată aferente

acestei sume, a sumei de 9.445.874 RON, stabilită cu titlu de TVA și a

majorărilor de întârziere și a obligațiilor fiscale accesorii de plată aferente

acestei sume și a sumei de 189.057 RON, stabilită cu titlu de TVA și a

majorărilor de întârziere și a obligațiilor fiscale accesorii de plată aferente

acestei sume și a respins restul pretențiilor formulate de reclamantă sub

aspectul cererii de suspendare.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală

și Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

I. Prin motivele de

recurs formulate, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov arată că

aspectele invocate de către instanța de fond nu sunt de natură a proba

îndeplinirea condițiilor imperative impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

că instanța de fond a dispus suspendarea executării actelor atacate atât în

ceea privește accesoriile, cât și în ceea ce privește debitele stabilite de către

organele fiscale și, astfel, hotărârea recurată apare ca fiind dată în mod

evident cu aplicarea greșită a legii și cu reținerea unei stări de fapt

neconformă cu realitatea.

Recurenta-pârâtă mai

arată că, deși este evident că executarea silită este de natură să producă o

așa-zisă pagubă în patrimoniul reclamantei, nu s-a făcut niciun moment dovada

că această pagubă are natura juridică a unei pagube iminente, astfel cum este

definită de Legea nr. 554/2004 și de jurisprudența în materie și că reclamanta

își poate permite plata acestor obligații fiscale, pentru că în fapt aceste

obligații, exceptând accesoriile, reprezintă obligații fiscale pe care

societatea trebuia să le declare și să le plătească cu mult timp în urmă.

Se mai arată în

motivele de recurs formulate că instanța de fond și-a însușit susținerile

reclamantei și nu a motivat în niciun fel soluția adoptată, fiind încălcate

prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., iar nerespectarea acestor dispoziții

atrage nulitatea hotărârii, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și, ca

atare, singura soluție pe care o poate da instanța învestită cu soluționarea

recursului este aceea de casare și trimitere spre rejudecare a cauzei.

Concluzionează

recurenta că reclamanta trebuia să probeze îndeplinirea în mod cumulativ a

condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, însă în cauză cererea de

suspendare formulată nu a fost probată nici sub aspectul cazului justificat și

nici al pagubei iminente.

II. Recurenta Agenția

Națională de Administrare Fiscală critică hotărârea pronunțată de instanța de

fond, arătând că aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Recurenta reiterează

excepția lipsei calității sale procesuale pasive în ceea ce privește capătul de

cerere privind suspendarea Deciziei de impunere emisă de către Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov, precum și a raportului de

inspecție fiscală pe care se întemeiază titlul de creanță contestat, arătând că

instanța trebuia să rețină că are calitate procesuală pasivă pârâta Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Județului Brașov, în calitate de emitent al actelor

solicitate a fi suspendate, astfel că solicită instanței să respingă cererea ca

fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Recurenta învederează

faptul că, deși s-a invocat, prin întâmpinarea formulată pentru termenul din

data de 2 decembrie 2011, excepția lipsei calității procesuale pasive a

Agenției Naționale de Administrare Fiscală, instanța de fond a omis să se

pronunțe asupra acestei excepții.

Recurenta Agenția

Națională de Administrare Fiscală invocă și motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., arătând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină, că motivarea instanței de fond este inexistentă, fiind lacunară, iar

anumite sesizări expuse de instituția recurentă, în speță excepția lipsei

calității procesuale pasive, lipsesc cu desăvârșire.

Susține recurenta că

din considerentele hotărârii criticate nu rezultă motivele care au constituit

baza luării acestei hotărâri în ceea ce privește întrunirea cumulativă a

condițiilor prevăzute de art. 15, raportat la prevederile art. 14 din Legea nr.

554/2004, pentru a se putea dispune suspendarea și că în speță nu s-a făcut

dovada îndeplinirii cumulative a celor două condiții prevăzute expres de lege,

respectiv cazul bine justificat și existența iminenței unei pagube.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru

considerentele în continuare arătate.

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanta SC B.D.P. SRL a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Agenția Națională de

Administrare Fiscală, anularea Deciziei de impunere emisă de Direcția Generală

a Finanțelor Publice Brașov și înregistrată la organul emitent sub nr. F-BV 698

din 25 iulie 2011, precum și a Raportului de inspecție fiscală pe care se

întemeiază titlul de creanță contestat, identificat sub nr. F-BV 547 din 25

iulie 2011, precum și suspendarea acestor acte administrative fiscale, în baza

art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierea

pronunțată la data de 7 decembrie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția de

contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de

reclamantă, a suspendat în parte executarea actelor administrativ-fiscale

contestate, sub aspectul sumei de 596.613 RON, stabilită cu titlu de impozit pe

profit suplimentar și a majorărilor de întârziere și a obligațiilor fiscale

accesorii de plată aferente acestei sume, a sumei de 9.445.874 RON, stabilită

cu titlu de TVA și a majorărilor de întârziere și a obligațiilor fiscale

accesorii de plată aferente acestei sume și a sumei de 189.057 RON, stabilită

cu titlu de TVA și a majorărilor de întârziere și a obligațiilor fiscale

accesorii de plată aferente acestei sume și a respins restul pretențiilor

formulate de reclamantă cu privire la cererea de suspendare.

Recurenta Agenția

Națională de Administrare Fiscală a învederat în cadrul motivelor de recurs

formulate faptul că înțelege să reitereze excepția lipsei calității procesuale

pasive a acestei instituții în ceea ce privește capătul de cerere privind

suspendarea actelor administrativ-fiscale contestate, arătând că instanța de

fond a omis să se pronunțe asupra acestei excepții invocate în fața Curții de

Apel Brașov prin întâmpinarea formulată pentru termenul din data de 2 decembrie

2011.

Înalta Curte,

examinând actele și lucrările dosarului, precum și criticile

recurentelor-pârâte, constată faptul că de la dosarul cauzei lipsește

încheierea de amânare a pronunțării din data de 2 decembrie 2011, care,

potrivit legii, face corp comun cu încheierea recurată, precum și dovada

achitării cauțiunii datorate pentru cererea formulată și actele administrative

contestate, în baza cărora s-a pronunțat soluția de către instanța de fond.

De asemenea, se

constată că încheierea recurată, prin care s-a admis cererea de suspendare, este

nesemnată de către judecător și grefier, nerespectându-se prevederile art. 261

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte

apreciază, totodată, că hotărârea recurată este nemotivată, nerespectându-se

prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., devenind astfel incidente

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În conformitate cu

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească

trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Se poate aprecia că

textul legal anterior enunțat consacră principiul motivării hotărârilor, pentru

a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita

controlul judiciar.

Motivele de fapt și

de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar,

premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din

dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară,

care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta

fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia se poate dispune

casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se

sprijină.

Prima instanță

trebuia să examineze dacă dispozițiile menționate în cererea de chemare în

judecată sunt legale și să menționeze care sunt motivele pentru care a adoptat

soluția de admitere în parte a cererii de suspendare.

Așa cum s-a precizat

mai sus, hotărârea instanței de fond nu este motivată, iar, în lipsa motivării,

Înalta Curte nu poate exercita controlul legalității și temeiniciei hotărârii,

potrivit argumentelor ce se vor enunța în continuare.

Căile de atac se

exercită de partea nemulțumită de hotărârea unei instanțe și reprezintă

mijlocul procesual prin care se realizează pe calea justiției protecția

dreptului subiectiv sau al interesului și ele se constituie ca un remediu

pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre.

În situația în care

hotărârea nu este motivată, instanța de control judiciar nu poate să analizeze

dacă hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, pentru că hotărârii îi

lipsesc elementele esențiale.

Legiuitorul a

stabilit în sarcina judecătorului obligația legală de a motiva în fapt și în

drept hotărârea, întrucât în hotărâre trebuie să se explice părților, atât în

fapt, cât și în drept, care au fost rațiunile care au condus la adoptarea

soluției.

În lipsa motivării,

nici părțile nu sunt în măsură să analizeze legalitatea și temeinicia hotărârii

judecătorești și nici instanța de control nu poate să exercite controlul

judiciar în limitele stabilite de lege.

Înalta Curte arată că

prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere și prevederilor art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil, așa cum a

fost consolidat textul în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, arătăm

că potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil este înfrântă

atunci când o instanță a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real

problemele esențiale care au fost supuse spre analiză.

În cauza de față, în

mod cert judecătorul fondului nu a realizat o analiză efectivă a cauzei supuse

judecății.

Cu alte cuvinte,

motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, iar

lipsa acesteia atrage casarea ei. Scopul motivării este acela de a fundamenta

și explica măsurile adoptate de instanță în cadrul dispozitivului.

În concluzie, în

speță, instanța de fond nu a realizat o motivare suficientă a soluției

pronunțate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, la dosarul cauzei nu au fost

depuse actele administrativ-fiscale a căror suspendare s-a solicitat, dovada

achitării cauțiunii, ca și condiție obligatorie pentru admiterea unei astfel de

cereri, Încheierea de dezbateri din data de 2 decembrie 2012, pentru a se putea

analiza motivele de recurs invocate cu privire la aspectele asupra cărora

instanța de fond nu s-a pronunțat, astfel că Înalta Curte este în

imposibilitate să-și exercite controlul judiciar cu privire la fondul cauzei.

Față de

considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, văzând și dispozițiile art. 314 C.

proc. civ., în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice și cu

respectarea tuturor principiilor de drept, apreciază că se impune casarea

hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond,

pentru a se relua judecata.

Cu ocazia

rejudecării, instanța de fond va avea în vedere și toate celelalte critici

formulate în recurs de către recurentele-pârâte, inclusiv criticile referitoare

la calitatea procesuală pasivă a recurentei-pârâte Agenția Națională de

Administrare Fiscală.

Pentru considerentele

expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și art.

20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursurile

declarate, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare la

aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și de Direcția Generală

a Finanțelor Publice Brașov, împotriva Încheierii din 7 decembrie 2011 a Curții

de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează hotărârea

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 3 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ