ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1385/2015

Decizia nr. 1385/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov sub nr. x/64/2011, reclamanta SC A. SRL Brașov a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Administrația Finanțelor Publice Brașov și Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov anularea în parte a Deciziei nr. 1717 din 10 februarie 2011, anularea în tot a raportului de inspecție fiscală din 23 septembrie 2010 și a deciziei de impunere din 23 septembrie 2010 emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov.

Prin încheierea de ședință din data de 29 iunie 2011, instanța a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea acțiunii în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Brașov.

Prin Sentința nr. 30/F din 20 februarie 2012 a Curții de Apel Brașov a fost admisă în parte acțiunea în contencios administrativ formulată și precizată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, a fost anulată parțial Decizia nr. 1717 din 10 februarie 2011 privind soluționarea contestației, decizia de impunere din 23 septembrie 2010 și raportul de inspecție fiscală din 23 septembrie 2010, emise de pârâtă.

Totodată, s-a dispus exonerarea reclamantei de plata sumei de 19.422 lei impozit pe profit, majorări de întârziere, dobânzi și penalități aferente acestei sume stabilite cu titlu de impozit pe profit, 1.107.156 lei TVA, 26.014 lei majorări de întârziere aferente TVA de plată, 66.861 lei TVA.

A fost menținută obligația reclamantei de a plăti suma de 23.200 lei impozit pe profit, majorări de întârziere, dobânzi și penalități aferente acestei sume stabilite cu titlu de impozit pe profit.

A fost obligată pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov să plătească reclamantei SC A. SRL suma de 8.190 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, calea de atac fiind admisă prin decizia din 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a reținut că hotărârea primei instanțe nu îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece prima instanță nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale cu plivire la soluția adoptată.

În fond, după casare, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea în contencios administrativ astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov.

A anulat parțial Decizia nr. 1717 din 10 februarie 2011 privind soluționarea contestației, decizia de impunere din 23 septembrie 2010 și raportul de inspecție fiscală din 23 septembrie 2010, emise de pârâtă.

A exonerat reclamanta de plata sumei de 19.422 lei impozit pe profit, majorări de întârziere, dobânzi și penalități aferente acestei sume stabilite cu titlu de impozit pe profit, 1.107.156 lei TVA, 26.014 lei majorări de întârziere aferente TVA de plata, 66.861 lei TVA.

A menținut obligația reclamantei de a plăti suma de 23.200 lei impozit pe profit, majorări de întârziere, dobânzi și penalități aferente acestei sume stabilite cu titlu de impozit pe profit.

A obligat pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă de 8.190 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente:

Prin raportul de inspecție fiscală din 23 septembrie 2010, întocmit în urma controlului desfășurat de organele de inspecție fiscală în perioada 26 aprilie 2010 - 11 mai 2010, având ca obiect verificarea impozitului pe profit pentru perioada 26 martie 2008 - 31 decembrie 2009 și verificarea TVA pentru perioada 31 martie 2008 - 31 decembrie 2009 la agentul economic SC B. SRL (denumirea fiind schimbată ulterior în SC A. SRL) s-a constatat că societatea datorează obligații fiscale suplimentare în valoare totală de 1.287.150 lei și anume: 58.942 lei reprezentând impozit pe profit, 28.177 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, 1.174.017 lei reprezentând TVA și 26.014 lei reprezentând majorări de întârziere aferente TVA.

Pentru recuperarea acestor obligații fiscale suplimentare pârâta a emis decizia de impunere din 23 septembrie 2010.

În urma contestației formulate de reclamantă, prin Decizia nr. 1717 din 10 februarie 2011 pârâta a admis în parte contestația pentru suma de 16.320 lei reprezentând profit aferent anului 2009 și 5.744 lei accesoriile aferente. Au fost menținute celelalte obligații fiscale, acestea făcând obiectul contestației în cadrul prezentei acțiuni.

Analizând legalitatea măsurilor dispuse prin actul de control, raportat la aspectele reținute de inspectorii fiscali și probatoriul administrat în cauză, cu privire la profitul impozabil suplimentar aferent rezultatului fiscal la data de 31 decembrie 2008 însuma de 100.675 lei, instanța a constatat că premisa stabilirii acestei valori superioare a profitului impozabil este înlăturarea facturii fiscale din 9 decembrie 2008, prin care au fost vândute către C. bunuri în valoare de 101.146 lei, cu consecința descărcării din gestiune. Organele fiscale au respins de la deductibilitate această factură, apreciind că societatea nu a prezentat documente justificative.

Coroborând înscrisurile administrate în cauză cu concluziile lucrării de expertiză, instanța a stabilit că suma de 160.891 lei a fost înregistrată prin articolul contabil "Cheltuieli privind mărfurile" și reprezintă valorificarea deșeului fierului rezultat în urma dezmembrării unor utilaje.

La data facturării - 9 decembrie 2008 - s-a procedat și la scoaterea din gestiune și a fost întocmită notă contabilă, astfel că factura în litigiu are caracterul unui document justificativ, iar cheltuiala în valoare de 160.891 lei este deductibilă.

În ceea ce privește deductibilitatea sumei de 145.000 lei, față de împrejurarea că în primul ciclu procesual instanța a respins pretențiile reclamantei cu privire la deductibilitatea acestei sumei, iar reclamanta nu a înțeles să critice hotărârea în calea de atac, în urma casării cu trimitere pentru, rejudecare nu vor mai putea fi analizate pretențiile reclamantei vizând deductibilitatea sumei de 145.000 lei.

Cu privire la legalitatea măsurilor dispuse prin actul de control, raportat la aspectele reținute de inspectorii fiscali și probatoriul administrat în cauză cu privire la profitul impozabil suplimentar aferent trimestrului IV al anului 2009, instanța a constatat că vânzarea activelor în sumă totală de 130.000 lei (construcții sere și construcții solarii) înscrise în factura fiscală evidențiată în contabilitate este o cheltuială deductibilă.

Contrar susținerilor pârâtei, împrejurarea că această factură nu a fost însoțită de un proces-verbal de dezmembrare și casare nu îi poate înlătura calitatea de document justificativ.

În ceea ce privește achiziționarea unui cazan pentru încălzire și încărcător frontal evidențiată prin factura fiscală din 5 februarie 2009, organul fiscal a înlăturat această factură fiscală, premisa caracterului nedeductibil al acestei cheltuieli în opinia pârâtei fiind aceea că din evidențele contabile nu rezultă înregistrări de venituri aferente unor activități legate de cultivarea sau comercializarea legumelor, iar încărcătorul frontal nu era folosit de societate, întrucât, potrivit mențiunilor din nota explicativă dezmembrarea și încărcarea utilajelor cade în sarcina cumpărătorului.

Prima instanță a reținut că aceste cheltuieli vizează achiziționarea de bunuri care erau necesare desfășurării obiectului de activitate al societății, așa cum este el stabilit în actul constitutiv înregistrat la ORC, respectiv: dezasamblarea mașinilor și echipamentelor scoase din uz pentru recuperarea materialelor, comerț cu ridicata al mașinilor unelte, comerț cu ridicata al deșeurilor și resturilor. Astfel, în aplicarea pct. 45 din Normele metodologice de aplicarea a Codului fiscal pentru a opera dreptul la deducere contabilă achiziția trebuie să fie destinată în scopul utilizării în folosul operațiunilor taxabile, iar aceste achiziții să aibă la bază documente justificative, facturi. Or, în speță, ambele condiții sunt îndeplinite.

Pe de altă parte, din cuprinsul documentelor contabile depuse la dosarul cauzei rezultă că mijlocul fix reprezentând cazan pentru încălzire a fost înregistrat în contul 2131 "Echipamente tehnologice" și nu există înregistrări cu privire la amortizarea acestui mijloc fix.

Referitor la legalitatea măsurilor dispuse prin actul de control, raportat la aspectele reținute de inspectorii fiscali și probatoriul administrat în cauză (proba cu înscrisuri și concluziile expertizei) cu privire la valoarea TVA de plată instanța a stabilit că premisa calculării acesteia este pe de o parte înlăturarea regimului de taxare inversă pentru suma de 1.936.542 lei - venituri din produse reziduale, ceea ce ar fi atras TVA suplimentar în valoare de 367.942 lei și pe de altă parte respingerea la deducere a TVA în valoare de 806.075 lei.

Curtea a reținut că în perioada 31 martie 2008 - 31 decembrie 2009, reclamanta a înregistrat venituri din vânzarea de deșeuri către mai multe societăți comerciale înregistrate în contul 703 "venituri din vânzarea produselor reziduale".

Nu este contestată în cauză existența facturilor fiscale în litigiu, ci dreptul reclamantei de a achiziționa utilaje în regim de taxare deducând TVA.

Contrar susținerilor pârâtei, instanța a constatat că suma de 1.936.542 lei face obiectul taxării inverse, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, respectiv atât furnizorul, cât și beneficiarul sunt înregistrați în scop de TVA, iar bunurile obiect al livrării sunt deșeuri și materii prime secundare definite în O.U.G. nr. 16/2001 (orice substanță sau orice produs pe care deținătorul nu îl mai utilizează sau pe care are intenția ori obligația să nu îl mai utilizeze: deșeuri metalice feroase și deșeuri metalice neferoase).

În ceea ce privește TVA în valoare de 806.075 lei respinsă la deductibilitate, această valoare rezultă din facturile fiscale din 18 iulie 2008 și din 16 octombrie 2008 pentru care furnizorul nu a colectat și declarat TVA bugetului de stat și din facturile de achiziție a unor bunuri pentru care societatea nu a făcut dovada că sunt destinate în folosul operațiunilor taxabile.

Analizând facturile din 18 iulie 2008 și din 16 octombrie 2008 prin care au fost achiziționate bunuri nedeclarate de furnizor și în consecință neraportată TVA colectată, instanța a reținut că la dosarul cauzei se află dovada că societatea furnizoare era înregistrată în scopuri de TVA. În aceste condiții nu poate fi reținută culpa reclamantei pentru nedeclararea livrărilor și neraportarea TVA de către societatea furnizoare.

Împotriva sentinței Curții de Apel Brașov a declarat recurs pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice Brașov, solicitând reformarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâta a combătut considerentele reținute în sentință pentru fiecare sumă contestată, preluând argumentele expuse în fața primei instanțe prin întâmpinarea și concluziile raportului de expertiză contabilă.

Instanța nu a apreciat corect starea de fapt, preluând susținerile reclamantei care a prezentat realitatea în mod eronat cu scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, în daune bugetului de stat.

Raportat la perioada verificată, recurenta arată că pentru anul 2008, societatea reclamantă a dublat cheltuielile privind descărcarea din gestiune a mărfurilor vândute cu factura din 9 decembrie 2008, întrucât nu a prezentat documente care să justifice înregistrarea de două ori pe cheltuielile deductibile fiscal a sumei de 101.146 lei.

Astfel, în mod corect, organele de inspecție fiscală au respins la deductibilitate cheltuielile de exploatare în valoare de 101.146 lei, cu care societatea a majorat nivelul cheltuielilor de exploatare, în declarația rectificativă la declarația privind impozitul pe profit pentru anul 2008 rezultând un impozit pe profit suplimentar de 16.108 lei, în conformitate cu disp. art. 19 din Legea nr. 571/2003 și pct. 12 din H.G. nr. 44/2004, precum și majorări de întârziere și dobânzi aferente de 11.533 lei.

În ceea ce privește TVA-ul de plată din actele administrativ-fiscale rezultă că acesta este de 1.174.017 lei și se compune din 367.942 lei TVA stabilit suplimentar și 806.075 lei TVA pentru care a fost respinsă deducerea.

Societatea reclamantă a achiziționat utilaje în regim de taxare, deducând TVA (chitanța din 15 iulie 20090), iar ulterior a vândut utilajele care deșeuri în regim de taxare inversă, fără a înregistra în evidențele contabile operațiunea de dezmembrare a utilajelor și cheltuielile aferente acestei operațiuni.

În condițiile în care utilajele au intrat în regim de taxare și nu a avut loc nici un proces de transformare prin dezmembrare a utilajelor, organele de inspecție fiscală au procedat corect, susține recurenta-pârâtă, atunci când au reîncadrat tranzacția efectuată în conformitate cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 și au colectat TVA în valoare de 367.942 lei aferentă vânzărilor de utilaje provenite din casări, în sumă de 19.936.542 lei, prin aplicarea cotei standard de 19% asupra veniturilor respective conform art. 140 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

În ceea ce privește TVA colectată la factura de avans din 20 noiembrie 2009, recurenta susține că aceasta avea obligația înscrierii TVA în factură în conformitate cu disp. art. 132 alin. (2) lit. a) C. fisc. Deoarece societatea nu a emis factura conform prevederilor legale și nu a colectat TVA aferentă avansului de 160.000 lei achitat cu factura din 20 noiembrie 2009, ce a fost apoi stornată în luna decembrie 2009 cu factura din 7 decembrie 2009, reclamanta datorează majorări de întârziere aferente sumei de 30.400 lei (160.00 RON x 19%) reprezentând TVA aferent avansului.

Taxa pe valoare adăugată în sumă de 565.114 lei respinsă la deductibilitate de organele fiscale provine din facturile din 18 iulie 2008 și din 16 octombrie 2008, emise de SC D. SRL Hârlău pentru care aceasta nu a colectat și declarat TVA la bugetul de stat în conformitate cu prevederile art. 6 și 49 din O.G. nr. 92/2003 și art. 11 din Legea nr. 571/2003.

În ceea ce privește TVA în valoare de 174.100 lei aferentă facturilor prin care societatea reclamantă a achiziționat bunuri imobile, în mod corect organele fiscale nu au acordat drept de deducere, având în vedere că societatea nu a efectuat transferul dreptului de proprietate sau publicitatea imobiliară s-a efectuat ulterior perioadei verificate.

De asemenea, TVA în valoare de 66.861 lei aferentă achiziționării de bunuri a fost respinsă la deductibilitate, considerându-se în mod corect de către organele fiscale că societatea reclamantă nu a făcut dovada că aceste achiziții sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile sau nu a prezentat documentele legale privind achiziția lor.

Susține recurenta-pârâtă că organul de control a surprins realitatea faptelor în derularea lor cronologică, firească, actul de control fiind documentat. De altfel, prin răspunsurile date de administratorul societății în nota explicativă, acesta recunoaște că societatea comercială este în culpă față de aspectele sesizate, recunoscându-se implicit modul de efectuare al operațiunilor economice care au condus la recalcularea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenta-pârâtă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios, pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. civ., cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei nr. 1717 din 10 februarie 2011 emisă de DGFP Brașov prin care a fost soluționată contestată administrativă împotriva Deciziei de impunere nr. 1108 din 23 septembrie 2010 dispunând următoarele:

- admiterea parțială a contestației pentru suma de 22.064 lei compusă din 16.320 lei - impozit pe profit aferent anului 2009 și 5.744 lei reprezentând majorări de întârziere, dobânzi și penalități aferente;

- respingerea ca neîntemeiată a contestației pentru suma totală de 1.198.225 lei compusă din 42.622 lei impozit pe profit; 22.433 lei majorări de întârziere; dobânzi și penalități aferente impozitului pe profit; 1.107.156 lei reprezentând TVA și 26.014 lei reprezentând majorări de întârziere aferente TVA;

- respingerea ca nemotivată a contestației formulată cu privire la suma de 66.861 lei reprezentând TVA.

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 1 aprilie 2011, reclamanta a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 1717 din 10 februarie 2011 emisă de DGFP Brașov, respectiv pct. 2 și 3 din decizie și anularea în tot a raportului de inspecție fiscală din 23 septembrie 2010 și a deciziei de impunere din 23 septembrie 2010.

Soluția primei instanțe (Sentința nr. 37 din 13 martie 2014), de admitere în parte a acțiunii, anulare în parte a Deciziei nr. 1717/ 2011, a Deciziei nr. 1108/2010 și a raportului de inspecție fiscală din 23 septembrie 2010 și exonerare a reclamantei de plata sumei de 19.422 lei reprezentând impozit pe profit, majorări de întârziere, dobânzi și penalități aferente; 1.107.156 lei TVA; 26.014 lei majorări de întârziere aferente TVA și 66.861 lei TVA, nu este împărtășită de instanța de control judiciar.

Expunerea considerentelor sentinței atacate, cuprinsă la pct. 2 al acestei decizii include trimiteri și concluzii sumare cu privire la sumele contestate fără dezvoltarea raționamentului care a condus în final la admiterea cererii de chemare în judecată.

Instanța de fond, în motivarea hotărârii preia concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, care însă singur nu poate fundamenta o hotărâre judecătorească, fără o analiză efectuată de instanță prin prisma prevederilor legale aplicabile raportului de drept fiscal dedus judecății, cu indicarea clară și logică a motivelor care i-au format convingerea.

Referitor la profitul impozabil suplimentar stabilit, aferent rezultatului fiscal la 31 decembrie 2008, în sumă de 100.675 lei, premisa stabilirii acestuia este constituită de înlăturarea facturii fiscale din 9 decembrie 2008, prin care au fost vândute către C. bunuri în valoare de 101.146 lei, cu consecința descărcării din gestiune.

Organele fiscale au considerat că această factură nu are caracter deductibil, apreciind că societatea reclamantă nu a prezentat documente justificative.

Instanța de fond a reținut însă că suma de 160.891 lei, înscrisă în factură a fost înregistrată în articolul contabil "Cheltuieli privind mărfurile" și reprezintă valorificarea deșeului de fier rezultat în urma dezmembrării unor utilaje, astfel că factura în litigiu are caracterul unui document justificativ, iar cheltuiala respectivă este deductibilă.

Înalta Curte reține că utilajele în sumă de 101.146 lei vândute cu factura din 9 decembrie 2008 către SC C. SA Brașov au fost descărcate din gestiune cu Nota contabilă din 9 decembrie 2008 prin articolul contabil 607 - "Cheltuieli privind mărfurile" - 371 "Mărfuri", cu suma de 160.891 lei.

Cu adresa înregistrată la AFP Brașov în 27 aprilie 2009 reclamanta a depus declarație rectificativă la declarația privind impozitul pe profit pentru anul 2008, majorând cheltuielile de exploatare cu suma de 101.146 lei motivat de faptul că la verificarea listei utilajelor care au fost descărcate din gestiune s-a constatat că nu corespundeau cu cele menționate în Anexa la factura din 9 decembrie 2008 în valoare de 160.891 lei.

În realitate, din compararea documentelor reiese că descărcarea mărfurilor din gestiune pentru suma de 101.146 lei (agregat electric - 38.794 lei, polizor dublu - 21 lei; polizor dublu - 13 lei; cuptor cameră - 61.257 lei; cuptor electric - 1.035 lei) era efectuată deja, conform notei contabile din data de 9 decembrie 2008 prin art. 607 - "Cheltuieli privind mărfurile" - 371 "Mărfuri", cu suma de 160.891 lei.

Cum reclamanta nu a prezentat alte documente care să justifice majorarea cheltuielilor de exploatare din declarația rectificativă cu suma de 101.146 lei, și având în vedere disp. art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 care prevăd că nu sunt deductibile de la calculul impozitului pe profit cheltuielile înregistrate în contabilitate ce nu au la bază un document justificativ potrivit legii, prin care să facă dovada efectuării operațiunii, în mod corect organele de control fiscal au înlăturat suma de 101.146 lei de la deductibilitate și în consecință, au calculat un impozit pe profit suplimentar de 16.108 lei cu accesoriile aferente.

În ceea ce privește cheltuiala în valoare de 130.000 lei constând în vânzarea activelor (sere și solarii) înscrise în factura fiscală x/2009 fără întocmirea unui proces-verbal de dezmembrare, organul fiscal a considerat că aceasta nu are caracter deductibil.

În dezacord cu cele reținute prin actele administrative fiscale contestate, instanța de fond a concluzionat în sensul că împrejurarea că factura nu a fost însoțită de un proces-verbal de dezmembrare și casare nu îi poate înlătura calitatea de document justificativ.

Înalta Curte reține ca reclamanta nu a prezentat documente din care să rezulte care mijloace fixe au fost casate și dezmembrate în vederea valorificării ca fier vechi.

Mai mult, urmare a analizării veniturilor realizate din valorificarea produselor reziduale, a veniturilor realizate din vânzarea mărfurilor (703, 704) și cheltuielile cu descărcarea de gestiune a activelor cedate și a mărfurilor a rezultat că veniturile înregistrate în evidențele contabile în perioada de referință, sunt inferioare cheltuielilor cu descărcarea de gestiune a acestor bunuri și deci că respectivele cheltuieli nu au corespondent în venituri.

Cum disp. art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 și pct. 44 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal impun ca orice operațiuni economico-financiară efectuată să se consemneze la momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, iar cheltuielile înregistrate în evidențele contabile fără a avea la bază un document justificativ sunt nedeductibile fiscal la calculul impozitului pe profit, rezultă că, concluziile organelor fiscale cuprinse în actele administrativ-fiscale contestate sunt legale și temeinice.

Aceeași concluzie, în privința caracterului nedeductibil al cheltuielii este valabilă și cu privire la suma de 102.000 lei din factura din 5 februarie 2009 prin care a fost achiziționat un "încărcător frontal".

Din documentele contabile existente la dosar se constată că suma respectivă nu a fost înregistrată în contabilitatea reclamantei, ca reprezentând cheltuiala deductibilă cu amortizarea, astfel că nu se pune problema deductibilității acestei cheltuieli din perspectiva dispozițiilor pct. 12 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.

În ceea ce privește TVA stabilită ca fiind datorată în valoare de 1.174.017 lei, aceasta se compune din: 367.942 lei stabilită prin colectarea suplimentară a TVA și 806.075 lei rezultată din respingerea cererii de deducere.

Deductibilitatea TVA nu rezultă din existența formală a unor documente privind efectuarea unor achiziții de bunuri sau servicii, ci este necesar ca aceste documente justificative să respecte acele cerințe esențiale prevăzute de lege pentru diferitele categorii de achiziții, astfel încât prin conținutul lor să ofere informații apte să formeze în mod rezonabil convingerea că operațiunile respective sunt efective și în mod real destinate operațiunilor taxabile, conf. art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 C. fisc., conform Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 și altor prevederi legale în vigoare la data de referință.

Referitor la suma de 367.942 lei colectată suplimentar, instanța reține că deși inițial societatea reclamantă a achiziționat utilaje în regim de taxare deducând TVA aferentă achiziției, ulterior a vândut utilajele ca deșeuri, în regim de taxare inversă, fără a înregistra în evidențele contabile operațiunea de dezmembrare a utilajelor și cheltuielile aferente acestei operațiuni.

În condițiile în care utilajele au intrat în regim de taxare și nu a avut loc nici un proces de transformare prin dezmembrare a utilajelor, în mod corect organele de control fiscal au procedat la reîncadrarea tranzacțiilor efectuate potrivit art. 11 din Legea nr. 571/2003 și au colectat TVA în valoare de 367.942 lei aferentă vânzărilor de utilaje provenite din casări, în sumă de 1.936.542 lei, prin aplicarea cotei de 19% conform disp. art. 140 alin. (1) din C. fisc.

De altfel, nici nu avea cum să aibă loc un proces de dezmembrare ulterior achiziționării, întrucât societatea la momentul respectiv nu avea angajați productivi și nici nu a înregistrat cheltuieli cu prestarea de servicii privind valorificarea utilajelor industriale casate. În răspunsul la Nota explicativă reprezentantul societății reclamante a recunoscut că bunurile ce fac obiectul facturii din 15 iulie 2008 au fost vândute către SC E. SRL ca utilaje nefuncționale, dezmembrarea și încărcarea căzând în sarcina cumpărătorului, ceea ce confirmă concluziile organelor de control fiscal, în sensul că reclamanta nu putea să aplice măsurile de simplificare - taxarea inversă din punct de vedere al TVA, prevăzute de art. 160 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, bunurile vândute neîncadrându-se în definiția dată de dispozițiile O.U.G. nr. 16/2001.

În ceea ce privește TVA respinsă la deductibilitate, ce rezultă din facturile din 18 iulie 2008 și din 16 octombrie 2008 emise de SC D. SRL Hârlău, instanța reține că urmare a efectuării unui control încrucișat la această din urmă societate a rezultat că nu a raportat TVA colectată aferentă facturilor fiscale emise către societatea reclamantă.

Această împrejurare rezultă din adresa din 30 iulie 2010 a DGFP Iași, care comunică faptul că deși SC D. a depus declarațiile privind obligațiile fiscale față de bugetul de stat, inclusiv pentru luna iunie 2009, nu a raportat TVA colectată aferentă facturilor fiscale menționate mai sus.

De asemenea, nu a înregistrat în jurnalul de vânzări și evidențele contabile livrările efectuate către societatea reclamantă.

Prin urmare, operațiunea respectivă nu are la bază un document justificativ, care să cuprindă informațiile prevăzute de disp. art. 155 alin. (5) C. fisc., pentru a se putea exercita dreptul de deducere a TVA.

Pentru considerentele expuse, reținând că actele administrativ-fiscale atacate sunt legale și temeinice, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. va admite recursul, va modifica sentința atacată, iar pe fond, va respinge acțiunea reclamantei ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov împotriva Sentinței nr. 37 din 13 martie 2014 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată de SC A. SRL, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2015.

Procesat de GGC - CL