ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4457/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 134/F din 16 iulie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC D.P.G. SRL Brașov, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - D.G.F.P. Brașov și A.F.P. Brașov - Activitatea de Inspecție Fiscală. Pe cale de consecință, instanța de judecată a dispus anularea parțială a deciziei de impunere din 07 februarie 2008 și a raportului de inspecție fiscală din 05 februarie 2008 emise de pârâta A.F.P. Brașov - Activitatea de Inspecție Fiscală, precum și a deciziei de soluționare a contestației din 08 iulie 2008 emisă de pârâta A.N.A.F.

- D.G.F.P. Brașov cu privire la suma totală de 751.785 RON din care: - suma de 149.450 RON, cu titlu de impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2005; - suma de 117.385 RON cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2005; - suma de 3.138 RON cu titlu de penalități de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2005; - suma de 319.474 RON, cu titlu de impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2006; - suma de 162.338 RON cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2006. Prima instanță a respins restul pretențiilor formulate de reclamantă și a admis, în parte, cererea expertului I.C.

cu privire la aprobarea onorariului suplimentar, obligând reclamanta sa plătească expertului suma de 1.330 RON, cu titlu de onorariu suplimentar parțial. Totodată, au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 10.769,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, parțiale. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Concluziile formulate de expertul numit în cauză relevă următoarele aspecte: Cu privire la impozitul pe profit: Cheltuielile de școlarizare efectuate de reclamantă în vederea perfecționării profesionale a angajaților săi în anii 2005-2006 sunt cheltuieli deductibile fiscal, potrivit art. 21 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 571/2003, motiv pentru care impozitul pe profit stabilit pentru aceste sume nu este datorat.

Cu privire la suma achitată cu titlu de Proiect Piața D., aceasta reprezintă o cheltuială deductibilă fiscal fiind efectuată pentru obținerea de profit, respectiv pentru amenajarea spațiilor din Piața D., spații care ulterior au fost valorificate. În acest caz sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003. Cu privire la T.V.A., stabilită în sarcina reclamantei pentru perioada 01 ianuarie 2002-31 martie 2007, instanța de fond constată că aceasta a fost corect stabilită de organele fiscale. Retragerea asociaților din societate și preluarea în deplină proprietate a unor spații din Complexul Comercial D. reprezintă o operațiune pentru care reclamanta datorează T.V.A. stabilit în sarcina sa, potrivit art. 128 alin. (5) din Legea nr. 571/2003.

Contractele de vânzare-cumpărare a spațiilor comerciale din Complexul Piața D. au fost operațiuni comerciale pentru care reclamanta datorează T.V.A. Faptul că ulterior aceste spații au fost răscumpărate de reclamantă nu afectează natura contractelor de vânzare-cumpărare și obligațiile legale ce rezultă din încheierea acestor operațiuni. În situația în care aceste operațiuni comerciale de vânzare, respectiv răscumpărare a spațiilor comerciale s-au datorat culpei cocontractanților, care nu și-au îndeplinit eventualele obligații asumate, reclamanta are posibilitatea de a se îndrepta împotriva acestora pentru recuperarea oricăror prejudicii cauzate de aceștia. Instanța de fond constată că în mod corect organele fiscale au reținut că nu pot fi înregistrate în contabilitate și, deci, nu pot produce efecte juridice, facturi fiscale în copie xerox, astfel că T.V.A.-ul aferent acestora nu poate fi rambursat.

De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, din întregul probatoriu administrat în cauză, rezultă că în mod corect organele fiscale au stabilit impozitul pe profit în sumă de 175.265 RON, majorările de întârziere în sumă de 166.379 RON și penalitățile în sumă de 11.630 RON datorate de reclamantă pentru anul 2004, reclamanta necontestând aceste sume. În anul 2005 reclamanta a efectuat cheltuieli de școlarizare deductibile fiscal și cheltuieli cu Proiectul Piața D., de asemenea deductibil fiscal. În aceste împrejurări, reține prima instanță, reclamanta datorează pentru anul fiscal 2005, doar suma de 11.708 RON cu titlu de impozit pe profit, suma de 10.331 RON majorări și suma de 573 RON penalități.

Pe cale de consecință nu datorează sumele de 149.450 RON, cu titlu de impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2005, suma de 117.385 RON cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2005 și suma de 3.138 RON cu titlu de penalități de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2005. În anul 2006 reclamanta a înregistrat pierderi în contabilitate, așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, astfel că nu datorează impozit pe profit și majorări aferente. De asemenea, arată instanța de fond, în mod corect organele de inspecție fiscală au stabilit că reclamanta nu are T.V.A. de rambursat, ci T.V.A.

de achitat suplimentar ca urmare a retragerii asociaților, a înregistrării eronate în contabilitate a facturilor fiscale în copie xerox și a stornării facturilor aferente contractelor de vânzare-cumpărare a spațiilor comerciale din Piața D. Cu privire la solicitarea expertului contabil desemnat să efectueze raportul de expertiză în cauză, instanța de fond constată că cererea acestuia este întemeiată în parte, reținând că al doilea raport de expertiză dispus a fi efectuat în cauză s-a datorat concluziilor contradictorii formulate de expert în raportul de expertiză pe de o parte și răspunsul la obiecțiunile la acest raport efectuate de părți, pe de altă parte.

Astfel, arată prima instanță, din suma totală de 2.730 RON, va fi obligată reclamanta la plata sumei de 1.330 RON, constând în cheltuieli privind verificarea documentelor justificative, convocarea părților, multiplicarea și îndosarierea raportului și o parte din cheltuielile generate de prelucrarea documentelor și redactarea raportului de expertiză. De asemenea, în temeiul art. 274 alin. (1) și (3) și art. 276 C. proc. civ., instanța de fond a apreciat că se impune obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 10.769,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, constând în taxă de timbru, timbru judiciar, onorariu expert și onorariu avocațial diminuat în funcție de volumul de activitate și complexitatea cauzei.

Totodată, prin încheierea din 29 septembrie 2010, instanța de fond a respins cererea formulată de reclamanta SC D.P.G. SRL, prin care solicita lămurirea dispozitivului sentinței nr. 134/F din 16 iulie 2010 cu privire la cuantumul fiecărei cheltuieli de judecată în parte, și a admis cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul aceleiași sentințe, în sensul menționării denumirii corecte a reclamantei SC D.P.G. SRL în loc de SC D.P. SRL. Împotriva sentinței nr. 134/F din data de 16 iulie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs în termen legal atât pârâtele A.N.A.F., prin D.G.F.P. Brașov, și A.F.P. Brașov, cât și reclamanta SC D.P.G.

SRL Brașov, prin care s-a solicitat, de către recurentele pârâte, admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantă ca neîntemeiată, și de către recurenta reclamantă, admiterea căii extraordinare de atac, cu consecința: modificării în parte a sentinței recurate în sensul admiterii contestației și a anulării raportului de inspecție fiscală din 07 februarie 2008 și a deciziei de impunere din 07 februarie 2008 și a deciziei de soluționare din 08 iulie 2008 și pentru suma de 207.649 RON; a modificării în parte a sentinței nr. 134/F/2010 în sensul respingerii în totalitate a cererii expertului I.C.

de acordare a onorariului suplimentar; a modificării în parte a aceleiași sentințe, cu privire la cheltuielile de judecată reprezentând taxa de timbru, timbru judiciar, onorariu expert și onorariu avocațial, în sensul acordării contravalorii acestora proporțional procentual cu: suma admisă la contestație și de asemenea în sensul acordării onorariului avocațial nediminuat proporțional procentual cu pretențiile care au fost admise și care eventual vor fi admise prin recurs; a modificării în parte a sentinței nr. 134/F/2010 în sensul precizării cuantumului fiecărei categorii de cheltuială de judecată în parte dat fiind soluția instanței de fond de diminuare a onorariului avocațial. Reclamanta SC D.P.G.

SRL Brașov a declarat recurs, în termen legal, și împotriva încheierii de ședință din data de 29 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 855/64/2008 al Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, solicitându-se admiterea căii de atac și modificarea în parte a încheierii atacate în sensul admiterii cererii de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 134/F/2010 în sensul lămuririi acestei hotărâri cu privire la cuantumul fiecărei categorii de cheltuieli de judecată în parte acordate proporțional cu cuantumul pretențiilor admise. A.N.A.F., reprezentată de D.G.F.P. Brașov, și A.F.P. Brașov au învederat, prin motivele de recurs, că sentința pronunțată de instanța de fond este nelegală și netemeinică, fiind rezultatul unei interpretări eronate și greșite a legii și a ansamblului probatoriu administrat în cauză.

Din analiza considerentelor sentinței recurate, s-a arătat, reiese faptul că prima instanță s-a raportat în mod eronat la natura juridică a obligațiilor fiscale pentru care a anulat în parte actele administrativ-fiscale contestate, în sensul că principalul raționament al acesteia este bazat pe concluziile raportului de expertiză contabilă. Instanța de fond, s-a mai relevat, nu a dezvoltat un raționament juridic propriu pe baza căruia a admis în parte acțiunea, reiterând practic toate concluziile expertului fără a le corobora cu celelalte probe administrate în cauză. Or, faptul că prin raportul de expertiză contabilă este exprimat un punct de vedere asupra situației de fapt existente la data efectuării inspecției fiscale de către o persoană de specialitate nu echivalează cu raționamentul instanței de judecată, întrucât aceasta are obligația de a corobora toate probele administrate în cauză în vederea pronunțării unei hotărâri juste.

Pârâtele A.N.A.F., prin reprezentant D.G.F.P. Brașov, și A.F.P. Brașov au precizat că cheltuielile cu școlarizarea salariaților prin debitul contului „614 - Cheltuieli cu studiile și cercetările”, în sumă de 1.663.000 RON, înregistrate în perioada mai 2005-decembrie 2006, nu pot fi considerate deductibile, întrucât nu sunt aferente veniturilor realizate de societate, astfel că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 21 alin. (1) și (4) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și nici cele indicate de pct. 48 din Normele de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004. S-a evidențiat că deși C. fisc.

instituie, prin art. 21 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, principiul deductibilității cheltuielilor pentru formarea și perfecționarea profesională a personalului angajat, în speță se impune, pe de o parte, analizarea necesității efectuării cheltuielilor prin specificul activităților desfășurate, iar pe de altă parte, justificarea economică a tranzacției efectuate între SC D.P.G. SRL și Fundația D. În acest sens a apreciat recurenta pârâtă că sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (1) C. fisc., referitoare la tranzacțiile între persoane afiliate, impunându-se constatarea că reclamanta nu a prezentat argumente și documente din care să rezulte necesitatea efectuării cheltuielilor privind cursurile de școlarizare, cu excepția directorului comercial adjunct, funcționarului economic și a contabilului, ceilalți 11 angajați ai SC D.P.G.

SRL desfășurând activități care prin natura lor nu necesită însușirea de activități de management și drept comercial, fără ca societatea să probeze că aceștia au fost avansați în funcții de conducere după absolvirea cursurilor sau după caz, că a recuperat, în baza art. 6, contravaloarea școlarizării de la angajații care nu au respectat prevederea contractuală conform căreia beneficiarul contractului de școlarizare se obliga să nu părăsească societatea la care este angajat, respectiv SC D.P.G. SRL, timp de trei ani din momentul absolvirii cursurilor. De aceea, măsura organelor de inspecție fiscală cu privire la cheltuielile în sumă totală de 1.535.077 RON reprezentând contravaloarea școlarizării unui număr de 12 angajați ai SC D.P.G.

SRL este conformă prevederilor speciale referitoare la deductibilitatea cheltuielilor privind serviciile, în cauză neîndeplinindu-se condiția ca efectuarea cheltuielilor privind școlarizarea angajaților să fie justificată prin specificul activităților desfășurate de aceștia. în plus, pentru cheltuielile în sumă de 127.923 RON privind școlarizarea directorului comercial adjunct, s-a solicitat a se constata că din dosarul cauzei nu rezultă scopul economic al operațiunii. Cu privire la cheltuielile în sumă de 84.735 RON și 7.097 RON reprezentând „avans tâmplărie aluminiu” și respectiv „avans proiectare P.U.D. Piața D.”, recurentele-pârâte au solicitat a se constata că aceste sume reprezintă avansuri înregistrate eronat pe cheltuieli, astfel că în mod corect organele de inspecție fiscală au stabilit nedeductibilitatea acestora în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Avansul acordat furnizorului în baza facturii fiscale emise de acesta nu poate fi asimilat unei cheltuieli a societății, organul de control fiscal pornind de la premisa că suma de 84.735,29 RON nu reprezintă o cheltuială, ci un avans înregistrat în mod eronat pe cheltuieli fapt ce a condus la majorarea nejustificată a cheltuielilor societății cu această valoare ceea ce a determinat diminuarea impozitului pe profit. Reclamanta, s-a arătat, avea obligația să înregistreze avansul acordat furnizorului pentru prestări de servicii și executări de lucrări în contul „409 – Furnizori-debitori” potrivit prevederilor Ordinului M.F. nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene.

Întrucât suma de 84.735 RON reprezintă „avans tâmplărie aluminiu” și suma de 7.097 RON „avans proiectare P.U.D. Piața D.”, nu pot fi considerate ca fiind cheltuieli deductibile fiscal, având în vedere prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, care dispune că „Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate - prin acte normative în vigoare”. Prin înregistrările efectuate în contabilitate reclamanta a regularizat avansul plătit, înregistrându-l în mod eronat pe cheltuieli, aceasta nu a efectuat o decontare a avansului plătit la data livrării mărfii, motiv pentru care constatările organelor de inspecție fiscală sunt în conformitate cu prevederile legale invocate mai sus, în sensul respingerii la deductibilitate a sumelor de 84.735 RON și 7.097 RON.

Referitor la impozitul pe profit aferent anului 2006, A.N.A.F. și A.F.P. a mun. București au considerat ca fiind criticabil considerentul instanței de fond în sensul că reclamanta a înregistrat în această perioadă pierderi astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, fapt pentru care nu datorează impozit pe profit și majorări aferente, în condițiile în care s-a stabilit prin raportul de inspecție care a stat la baza deciziei de impunere că nu sunt deductibile fiscal cheltuieli în valoare de 970.589 RON. În fine, sub aspectul cheltuielilor de judecată, au susținut recurentele pârâte că instanța de fond nu a făcut o apreciere corectă, întrucât nu s-a făcut dovada unei culpe procesuale în înțelesul prevederilor art. 274 C. prov.

civ. Astfel, cât timp actele administrativ-fiscale au fost menținute în parte, este evident că întocmirea acestora nu s-a realizat pe o bază eronată. Relativ la onorariul expertului, ca și componentă a cheltuielilor de judecată, s-a învederat că proba administrată a fost solicitată de reclamanta din litigiu, pârâta făcând opoziție admiterii acesteia. Faptul că pârâtele recurente au căzut în pretenții, nu echivalează cu culpa procesuală a acesteia, astfel că s-a concluzionat că este nelegală hotărârea pronunțată în acest sens. Reclamanta SC D.P.G. SRL a criticat sentința nr. 134/F din 16 iulie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, considerând că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Instanța de fond, precizează reclamanta recurentă, deși vorbește în cuprinsul hotărârii despre capitolul „impozit pe profit” nu motivează în cuprinsul acesteia „soarta” sumei constând în impozit de 11.708 RON, 10.331 RON și 573 RON penalități generate de cheltuielile efectuate de către societate cu avansul la tâmplăria de aluminiu neargumentat din punct de vedere legal dacă „aceste sume ar fi datorate sau nu, pentru ca apoi să menționeze în cuprinsul hotărârii faptul că societatea datorează pentru anul 2005 niște sume identice cu cele mai sus menționate însă neexplicând natura lor, proveniența sau temeiul legal”.

Reclamanta a precizat că nu împărtășește punctul de vedere al expertului care nu consideră deductibilă suma de 84.735 RON pe motivul necesității unui document justificativ suplimentar document pe care expertul nu îl menționează și nici nu indică temeiul de drept al necesității acestui document suplimentar, document suplimentar pe care nici legislația contabilă și fiscală de altfel nu îl prevede.

Consecința înregistrării în contabilitate a facturii reprezentând avans tâmplărie aluminiu a avut drept rezultat o pierdere în anul fiscal 2005 în sumă de 11.560 RON fapt confirmat și de raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul F. Pe de altă parte, s-a relevat că consecința neluării în calcul de către expert și organul fiscal a acestei cheltuieli și implicit a facturii fiscale care atestă cheltuiala efectuată generează în sarcina recurentei unui impozit de 11.708 RON, 10.331 RON majorări și 573 RON penalități neargumentat din punct de vedere legal de către expert și nici măcar de către instanța de judecată care a judecat fondul fără a motiva și argumenta din punct de vedere temeiul neluării în calcul ca deductibilă această sumă contestată.

Recurenta-reclamantă, cât privește taxa pe valoarea adăugată, a relevat, sub aspectul sumei de 9.416 RON reprezentând T.V.A. stabilită suplimentar de organele de control fiscal urmare retragerii din societate și a sumei de 10.277 RON reprezentând accesorii aferente T.V.A., că operațiunea de retragere din societate a acționarului nu se încadrează în prevederile art. 126 alin. (1) lit. d) respectiv art. 127 alin. (2) precum și în dispozițiile art. 128 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., și în consecință nu datorează T.V.A. în sumă de 9.416 RON, precum și accesoriile aferente în sumă de 10.277 RON.

Atât expertul cât și instanța de fond, preluând eronat opinia expertului, a dat o altă natură operațiunii de retragere a asociaților din societate întrucât aceștia, prin retragerea și rambursarea părților sociale prin echivalent, nu au primit nimic în plus sau ceva ce nu le aparțineau deoarece prin prisma valorii părților sociale asociații care s-au retras aveau deja un drept de proprietate asupra bunurilor existente în societate. Pe cale de consecință, operațiunea nu putea fi supusă T.V.A., contravaloarea părților sociale fiind la nivelul activului net al societății la momentul retragerii acționarilor neexcedând contravaloarea părților sociale la momentul retragerii. Referitor la suma de 126.993 RON reprezentând T.V.A.

de recuperat de la bugetul statului și majorări în sumă de 36.574 RON rezultată în urma înregistrării facturilor fiscale de stornare a contravalorii spațiilor comerciale rezoluționate, reclamanta recurentă a precizat că pe fond bugetul statului nu a fost prejudiciat, statul încasând T.V.A. la momentul emiterii facturilor, iar, ulterior, prin stornare, s-a anulat T.V.A. colectată anterior în momentul emiterii facturii. Facturile de stornare (anulare) au avut la bază convențiile de rezoluțiune încheiate între părți, operațiuni reale reglementate de art. 969 C. civ. potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante și ele se pot revoca prin consimțământ mutual sau din cauze autorizate de lege.

De aceea, organele fiscale nu aveau competența legală să intervină în înțelegerile dintre părți, înțelegerea având putere de lege. Pe de altă parte, s-a arătat că instanța de fond nu a motivat hotărârea pronunțată nici prin prisma dispozițiilor art. 969 C. civ. și nici prin prisma dispozițiilor art. 138 lit. b) C. fisc. Și, interpretând greșit actele deduse judecății, a respins contestația reclamantei cu privire la suma de 126.993 RON stabilită suplimentar, precum și la accesoriile aferente în sumă de 36.574 RON. Reclamanta a criticat soluția instanței de fond și sub aspectul sumei de 718 RON reprezentând T.V.A. aferent facturilor existente în copie xerox de la furnizorii SC O.I. SRL și SC B.C.

SRL și a sumei de 1.059 RON reprezentând majorări, considerând că societatea avea posibilitatea de a înregistra copii xerox în condițiile excepționale în care facturile au trebuit obligatoriu să fie predate asigurătorului.

Reclamanta a învederat că este nelegală și soluția primei instanțe cu privire la stabilirea în sarcina recurentei a plății onorariului suplimentar către expert în sumă de 1.330 RON, prin prisma următoarelor considerente: - în cauză nu s-a dispus de către instanța de fond în sarcina expertului întocmirea unui nou raport de expertiză contabilă, ci, urmare a neconcordanței răspunsurilor expertului din cuprinsul raportului de expertiză întocmit și din cuprinsul răspunsului la obiecțiuni, s-a dispus refacerea raportului de expertiză; - expertul nu a răspuns nici prin raportul de expertiză, nici prin răspunsul la raportul inițial de expertiză și nici prin raportul de expertiză refăcut la chestiunile de fapt și de drept solicitate de către contestatoare și încuviințate de către instanța de fond; - odată ce expertul se contrazice în răspunsuri date prin cele două rapoarte de expertiză contabile întocmite și nu răspunde chiar la unele obiective și obiecțiuni încuviințate de către instanță nu se impunea acordarea unui nou onorariu sau onorariu suplimentar către expertul I.C.

În fine, hotărârea instanței de fond a fost criticată de recurentă și cu privire la modul de stabilire a cheltuielilor de judecată sub aspectul neprecizării în cuprinsul hotărârii a modului de calcul al fiecărei categorii de cheltuială de judecată raportată la cuantumul pretențiilor admise. Acest motiv de recurs a fost cuprins și în declarația de recurs îndreptată împotriva încheierii de ședință din data de 29 septembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 134/F/2010 pronunțată de aceeași instanță. În cauză a fost depusă întâmpinare de către intimata reclamantă SC D.P.G.

SRL Brașov, prin care s-a solicitat respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de A.N.A.F. și de A.F.P. Brașov. Recursurile sunt nefondate. În mod întemeiat, printr-o corectă aplicare a legii la împrejurările de fapt ale cauzei și pe baza probatoriului administrat, instanța de fond, prin sentința recurată, a admis în parte acțiunea în contencios administrativ a reclamantei S.C. D.P.G. S.R.L Brașov, astfel cum a fost precizată, și a dispus anularea parțială a deciziei de impunere din 07 februarie 2008 și a raportului de inspecție fiscală 05 februarie 2008 emise de A.F.P. Brașov - Activitatea de Inspecție Fiscală, precum și a deciziei de soluționare a contestației din 08 iulie 2008 emisă de A.N.A.F.

- D.G.F.P. Brașov cu privire la suma totală de 751.785 RON (din care suma de 149.450 RON cu titlu de impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2005, suma de 117.385 RON cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului stabilit suplimentar pentru anul 2005, suma de 3.138 RON cu titlu de penalități de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2005, suma de 319.474 RON cu titlu de impozit de profit stabilit suplimentar pentru anul 2006 și suma de 162.338 RON cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2006), a respins ca neîntemeiate restul pretențiilor formulate de reclamantă ca neîntemeiate, a obligat reclamanta la plata în favoarea expertului I.C.

suma 1.330 RON cu titlu de onorariu suplimentar parțial și a obligat pârâtele la plata în favoarea aceleiași reclamante a sumei de 10.769,15 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. Pe de altă parte, se constată că în mod corect, prin încheierea de ședință din data de 29 septembrie 2010, Curtea de apel a respins cererea: reclamantei privind lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 134/F din 16 iulie 2010 pronunțate în dosarul nr. 855/64/2008, motivându-se just că dispozitivul este clar și nu necesită lămuriri sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate reclamantei și respectiv la componența cheltuielilor de judecată.

Cheltuielile de școlarizare efectuate de reclamantă în vederea perfecționării profesionale a angajaților săi în anii 2005-2006, cum s-a opinat și prin concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în litigiu de I.C., sunt cheltuieli deductibile fiscal, în condițiile art. 21 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. al României, care prevăd că sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri, printre altele, și „cheltuielile pentru formarea și perfecționarea profesională a personalului angajat”.

Această categorie de cheltuieli, cele pentru formarea și perfecționarea profesională a personalului angajat, sunt prezumate de legiuitor ca având natura unor cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 constituindu-se ca norma derogatorie de la textul de principiu în materia deductibilității fiscale a cheltuielilor, anume art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., care stipulează că pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile. Prin urmare, nu sunt incidente în cauză, prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., invocate de recurentele pârâte A.N.A.F., prin D.G.F.P.

Brașov, și de A.F.P. Brașov. Suma achitată de reclamantă pentru avans proiectare P.U.D. Piața D., în cuantum de 7.097 RON, este, de asemenea, cum a reținut judecătorul fondului pe baza concluziilor expertului contabil, deductibilă fiscal, întrucât în luna în care a fost înregistrată pe cheltuieli a generat și venit impozabil conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare. Organele fiscale au stabilit judicios că suma de 84.735 RON, reprezentând „avans tâmplărie aluminiu”, este o cheltuială nedeductibilă fiscal, în condițiile în care factura din 07 octombrie 2004 emisă de SC A.C.

SA nu are la bază un alt document justificativ care să ateste, neîndoielnic, că respectiva tâmplărie a fost înglobată în construcția minimagazinelor din Complexul Comercial D. Retragerea asociaților din societate și preluarea în deplină proprietate a unor spații din Complexul Comercial D. reprezintă, în mod vădit, o operațiune pentru care reclamanta datora T.V.A., potrivit dispozițiilor art. 128 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. proc. fisc., care dispun că orice distribuire de bunuri din activele unei persoane impozabile către asociații sau acționarii săi, inclusiv o distribuire de bunuri legată de lichidarea sau de dizolvarea fără lichidare a persoanei impozabile, constituie livrare de bunuri efectuată cu plată, dacă taxa aferentă bunurilor respective sau părților lor componente a fost dedusă total sau parțial.

Sunt operațiuni comerciale pentru care reclamanta datorează T.V.A., de asemenea, și contractele de vânzare-cumpărare încheiate referitor la spațiile comerciale din Complexul Comercial D., neavând relevanță, din punct de vedere fiscal, împrejurarea că ulterior s-au întocmit facturi fiscale de stornare a contravalorii spațiilor comerciale în cazul cărora au intervenit convenții de rezoluțiune a contractelor de vânzare-cumpărare. Organele fiscale au stabilit, cu respectarea prevederilor legale, că nu poate face obiectul rambursării taxa pe valoare adăugată aferentă facturilor fiscale emise de furnizorii SC O.I. SRL și SC B.C. SRL, aceste facturi în formă neoriginală nefiind apte de a produce efecte juridice prin înregistrarea în contabilitate.

Prin raportare la cele mai sus învederate, instanța de fond a constatat întemeiat că reclamanta datorează pentru anul fiscal 2005 suma de 11.708 RON cu titlu de impozit pe profit, suma de 10.331 RON cu titlu de majorări de întârziere și suma de 573 RON cu titlu de penalități de întârziere, că pentru anul 2006 aceeași reclamantă - înregistrând pierderi în contabilitate - nu datorează impozit pe profit și accesoriile aferente, și că reclamanta nu are dreptul la taxă pe valoarea adăugată de rambursat, ci T.V.A. de achitat suplimentar ca urmare a retragerii acționarilor, a înregistrării eronate în contabilitate a facturilor fiscale în formă neoriginală și a stornării facturii aferente contractelor de vânzare-cumpărare a spațiilor comerciale din Complexul Comercial D. Judecătorul fondului a admis în mod justificat, pe temeiul volumului de muncă prestat, cererea expertului contabil I.C.

de suplimentare a onorariului, în mod parțial, cu suma de 1.330 RON, și a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc. civ., prin obligarea pârâtelor la plata în favoarea reclamantei a sumei de 10.769,15 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. La stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, instanța de fond a avut în vedere împrejurarea că acțiunea reclamantei a fost admisă în parte și nu în integralitate, precum și volumul de activitate prestat de avocat și complexitatea pricinii. În aceste condiții, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că motivele de recurs invocate de părți nu sunt întemeiate și că hotărârea și încheierea atacată sunt legale și temeinice, urmează a se dispune respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de A.N.A.F., prin D.G.F.P.

Brașov, de A.F.P. Brașov - Activitatea de Inspecție Fiscală și de SC D.P.G. SRL Brașov împotriva sentinței civile nr. 134/F din 16 iulie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, și a recursului formulat de reclamanta S.C. D.P.G. SRL Brașov împotriva încheierii de ședință din data de 29 septembrie 2010 pronunțată de aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate, recursurile declarate de A.N.A.F., prin D.G.F.P. Brașov, și de A.F.P. Brașov - Activitatea de Inspecție Fiscală și de SC D.P.G. SRL Brașov împotriva sentinței nr. 134/F în 16 iulie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal. Respinge, ca nefondat recursul declarat de SC D.P.G. SRL Brașov împotriva încheierii de ședință din data de 29 septembrie 2010, pronunțată de aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2011.