ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9699/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9699/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând

asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 21

august 2006, reclamantul C.R.E.D.I.D.A.M. a chemat în judecată pârâta

Universitatea Politehnică Timișoara, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce

o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata remunerației datorate artiștilor

interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop

comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de televiziune, a

căror gestiune este colectivă și obligatorie, pentru perioada 1 ianuarie 2002 –

31 martie 2006; totodată, să o oblige la plata penalităților de întârziere,

precum și la publicarea integrală a sentinței în două ziare cu tiraj la nivel

național, pe cheltuiala pârâtei.

Prin sentința civilă nr. 132 din 22

ianuarie 2008, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins acțiunea ca

neîntemeiată și a obligat-o pe reclamantă la plata onorariului de expert de 800

lei.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Obligația de plată a organismelor de

radiodifuziune, de televiziune și a distribuitorilor de servicii de programe de

televiziune prin cablu ia naștere doar în situația utilizării de către aceștia

în cadrul propriilor servicii a unor fonograme în scop comercial.

În cauza dedusă judecății, pârâta Universitatea

Politehnică Timișoara este o instituție publică de învățământ, care a obținut

licența audiovizuală nr. 0241 din 1 februarie 1993 pentru difuzarea programului

universitar intitulat „Teleuniversitate TV”.

În vederea punerii în aplicare a

acestei licențe, în cadrul pârâtei a fost înființat un departamente intitulat

„Teleuniverstitatea TV Timișoara”, având ca obiect principal reflectarea

pulsului vieții academice, prin aducerea la cunoștința publicului a aspectelor

din viața academică și socială ce au legătură cu mediul universitar.

Departamentul astfel înființat nu

deține un buget propriu de venituri și cheltuieli, nerealizând venituri.

Folosirea unor fonograme în scop

comercial vizează și obținerea unui profit, care nu se regăsește ca obiect al

pârâtei.

Din rezoluția de neîncepere a

urmării penale date în dosarul 289/P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Timiș s-a reținut că acest departament nu a folosit fonograme sub formă de

videoclipuri sau ca fond sonor, altele decât cele produse de el și pentru care

posedă exclusivitatea drepturilor de autor.

Același lucru s-a reținut și din

expertiza administrată în cauză, situație în care nu sunt întrunite condițiile

H.G. nr. 143/2003 pentru plata remunerației, ca parte a obligației prevăzute de

art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Prin decizia civilă nr. 301 din 17

decembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

declarat de reclamant, a schimbat în parte sentința, a admis în parte acțiunea

și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 331,26 lei,

reprezentând remunerație reactualizată pentru perioada 1 ianuarie 2002 - 31

martie 2006, precum și la plata sumei de 2 558,95 lei, reprezentând cheltuieli

de judecată în primă instanță și în apel.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a avut în vedere următoarele considerente:

Este necontestat faptul că

Universitatea Politehnică din Timișoara este o instituție publică de

învățământ, a cărei activitate este reglementată de Legea nr. 84/1998 a

învățământului.

Pe de altă parte, pârâta deține

propriul post de televiziune, Teleuniversitatea T.V., pentru care a obținut

licența audiovizuală, fiind autorizat de C.N.A.

Legea nr. 8/1996 și H.G. nr. 143/2003

nu fac distincție între utilizatorii de fonograme, după cum sunt instituții

publice sau private.

În baza reglementărilor menționate,

utilizatorul de fonograme are obligația de a achita remunerația cuvenită

artiștilor interpreți sau executanți inclusiv pentru semnalele muzicale de la

începutul fiecărei emisiuni.

De asemenea, nu are importanță dacă

programele sunt producție proprie sau nu, legea nefăcând o atare distincție.

Nici ponderea fonogramelor în

programele transmise și nici faptul că utilizatorul a realizat sau nu venituri

nu au importanță, normele de aplicare a Legii nr. 8/1996 conținute în H.G. nr. 143/2003

prevăzând o remunerație minimă, sub care nu se poate coborî.

Prin decizia O.R.D.A. 104/2005 C.R.E.D.I.D.A.M.

a fost desemnat, alături de U.P.F.R., ca organisme de gestiune care să

colecteze sumele datorate în baza Legii nr. 8/1996.

Pe baza expertizei efectuate în

cauză, s-a stabilit remunerația pe care pârâta o datorează conform metodologiei

în vigoare, instanța omologând varianta I de calcul, prin care s-a ținut seama

de suma minimă lunară, ce a fost actualizată la zi.

Dată fiind reactualizarea, instanța

de apel a considerat că nu se mai impune acordarea penalităților de întârziere.

Totodată, a considerat neîntemeiat

și capătul de cerere privind publicarea hotărârii în două ziare de tiraj

național, cu motivația că Legea nr. 8/1996 nu prevede o asemenea reparație

morală.

Împotriva deciziei a declarat recurs

pârâta, invocând următoarele motive:

1.Instanța a depășit atribuțiile

puterii judecătorești, în sensul art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Deși atât Legea nr. 8/1996 cât și

H.G. nr. 143/2003 – acte normative reținute drept temei legal al deciziei –

condiționează plata remunerației de utilizarea fonogramelor în scop comercial,

instanța motivează că nu se face distincție între utilizatorii de fonograme,

instituții publice sau private, motivare ce nu are nicio legătură cu criteriul

calității de utilizator avut în vedere de legiuitor.

Legiuitorul a avut în vedere scopul

pentru care sunt utilizate fonogramele și anume scopul comercial și nu

calitatea de instituție publică sau privată a celui ce utilizează fonograme.

Cum pârâta a utilizat fonograme

producție proprie și nu desfășoară activități comerciale, nu este întrunită

condiția din H.G. nr. 143/2003 a radiodifuzării fonogramelor în scop comercial.

contradictorii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Deși instanța reține că pârâta este

o instituție publică de învățământ, care nu desfășoară niciuna dintre

activitățile comerciale prevăzute de Legea nr. 8/1996, totuși obligă

Universitatea Politehnică din Timișoara la plata unei remunerații datorate în

temeiul acestei legi.

De asemenea, încalcă dispozițiile

art. 33 lit. c) din Legea nr. 8/1996, act normativ reținut ca temei legal al

deciziei, care prevede că instituțiile de învățământ superior au dreptul de a

radiodifuza către public, fără niciun avantaj direct sau indirect, comercial

sau economic, scurte articole izolate sau scurte extrase din operă, fără nicio

obligație de plată a vreunei remunerații.

Departamentul Teleuniversitatea nu a

folosit în activitatea sa fonograme sub formă de videoclipuri sau ca fond

sonor, altele decât cele produse de el însuși.

Din conținutul noului raport de

expertiză care a fost încuviințat de instanța de apel reiese că, în lipsa unei

baze de calcul, nu se poate determina un rezultat și aceasta se datorează

faptului că pârâta nu utilizează fonograme în scop comercial.

Pe de altă parte, nu era necesară

concluzia unui expert pentru a se dovedi că o instituție de învățământ superior

nu desfășoară activități comerciale și nu utilizează fonograme.

de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Deși rezultă în mod evident că

pentru sumele din perioada 2002-2005 a intervenit prescripția, instanța nu

stabilește niciun text de lege în baza căruia pârâta să fie obligată la plata

unor sume prescrise.

De asemenea, potrivit Legii nr. 8/1996

și H.G. nr. 143/2003, utilizatorul de fonograme trebuie să fie autorizat în

baza unui contract de licență neexclusivă și să folosească efectiv în

activitatea lor fonograme în scop comercial.

Pârâta nu are obligația de a plăti

remunerație, deoarece nu există un contract de licență în temeiul căreia

remunerația să poată fi pretinsă, nu există nicio prevedere legală potrivit

căreia instituțiile de învățământ superior să aibă obligația de a achita vreo

remunerație pentru activitățile pe care le desfășoară în baza Legii nr. 8/1996,

orice cheltuială a instituției trebuind să fie angajată în temeiul unei norme

legale sau a unui contact valabil încheiat.

Plata remunerației minime se

datorează doar în cazul în care textele invocate de reclamant s-ar aplica și

instituțiilor de învățământ, dacă acestea ar desfășura activități comerciale.

Recurenta solicită admiterea

recursului, modificarea în totalitate a deciziei și respingerea acțiunii ca

nefondată.

Intimatul a depus la dosar

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea

recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este, într-adevăr, nefondat

și va fi respins pentru următoarele considerente:

5

alin.

(1) din Legea nr. 8/1996, pentru utilizarea directă sau indirectă a

fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin

radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii

interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o

remunerație unică echitabilă.

Din modul de redactare a textului

rezultă că orice utilizare a fonogramelor în scopul comunicării acestora către

public dă dreptul la remunerație unică echitabilă.

Referirea la scopul comercial se

face în legătură cu modul în care fonogramele au fost publicate de către

titularii drepturilor și nu în legătură cu utilizarea lor de către terți.

În atare situație, apărarea

recurentei conform căreia prin utilizarea fonogramelor nu ar fi urmărit un scop

comercial este nerelevantă și în niciun caz nu atrage incidența art. 304 pct. 1

C. proc. civ.

Faptul că organismele de televiziune

se încadrează în categoria utilizatorilor de fonograme rezultă și din Decizia O.R.D.A.

nr. 104/2005 pentru publicarea Metodologiei privind remunerația datorată

artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru

radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor

acestora de către organismele de radiodifuziune și de televiziune prin gestiune

colectivă obligatorie.

Faptul că în speță pârâta ar fi

difuzat doar fonograme al căror producător este – oricum nedovedit – nu

prezintă relevanță, deoarece remunerația este pretinsă de organismul de

gestiune colectivă care acționează în numele și pentru artiștii interpreți sau

executanți (C.R.E.D.I.D.A.M.), și nu de către cel care îi reprezintă pe

producătorii de fonograme.

În plus, așa cum s-a apărat și

reclamanta, gestiunea dreptului la radiodifuzarea operelor muzicale este în mod

obligatoriu colectivă, conform art. 123

1

alin. (1) lit. d) din Legea

nr. 8/1996.

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în cauză, motivarea instanței

de apel nefiind contradictorie cub niciun aspect.

În ce privește critica potrivit

căreia nu s-ar fi dat eficiență dispozițiilor art. 33 lit. c) din Legea nr. 9/1996,

aceasta se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu este

fondată.

Pentru ca acest text să fie incident

în cauză ar fi trebuit să se rețină, pe baza probelor administrate în cauză, că

pârâta a utilizat numai scurte fragmente din fonograme în emisiunile

televizate, destinate exclusiv învățământului.

Or, pe baza structurii de programe

aprobate de Consiliul Național al Audiovizualului s-a reținut că pârâta

difuzează și filme, programe de divertisment și publicitate, care conțin

fonograme și în care scopul nu poate fi cel prevăzut de textul de lege

menționat.

prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2002-2005, Înalta Curte

constată următoarele:

Acțiunea a fost introdusă la data de

18 august 2006 și, pentru perioada 18 august 2003 - 18 august 2006, nu se poate

pune problema prescripției dreptului la acțiune, față de dispozițiile art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, care prevăd un termen general de prescripție de 3 ani.

Pentru perioada 1 ianuarie 2002 – 18

august 2003, apărările reclamantei intimate sunt fondate.

Astfel, acțiunea a fost întemeiată

pe dispozițiile H.G. nr. 143/2003 pentru aprobarea metodologiilor privind

utilizarea fonogramelor, a cărei aplicare a fost suspendată prin sentința

civilă nr. 808 din 4 iunie 2003 a Curții de Apel București.

Suspendarea a dăinuit până la

pronunțarea deciziei nr. 3974 din 23 iunie 2005 a Î.C.C.J., prin care s-a stabilit că hotărârea de guvern atacată nu stabilește retroactiv o

obligație de plată, ci doar obligă pe utilizatori la plata sumelor restante,

stabilind procentul remunerației datorate organismelor de gestiune colectivă

pentru anul 2002.

Or, pe durata suspendării actului

normativ în baza căruia se stabilea remunerația datorată a operat și

suspendarea cursului prescripției începute la data de 1 ianuarie 2002, care

încă nu se împlinise la suspendarea actului normativ și care nu s-a împlinit

nici anterior datei de 18 august 2006, când s-a introdus acțiunea.

În acest sens, intimata a depus la

dosar mai multe hotărâri judecătorești, care conturează o jurisprudență

constantă pe aspectul suspendării cursului prescripției.

încheiat contract de licență neexclusivă cu organismul de gestiune colectivă a

drepturilor conexe dreptului de autor, cu nesocotirea art. 130 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 8/1996, nu poate servi ca temei al exonerării de răspundere a

pârâtei, căreia nu-i este permis a invoca propria culpă și a cărei obligație de

plată remunerației își are izvorul în lege.

Cum nici aceste critici care se

circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt fondate, Înalta

Curte urmează ca, în baza art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.

În baza art. 274 C. proc. civ.,

Înalta Curte o va obliga pe recurentă la plata sumei de 3570 lei, cheltuieli de

judecată către intimatul reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta Universitatea Politehnică Timișoara împotriva deciziei nr. 301

A din 17 decembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei

de 3570 lei cheltuieli de judecată către C.R.A.D.I.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 27 noiembrie 2009.