ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9183/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9183/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin sentința nr. 544 din 19 martie 2008

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea

formulată de reclamantul O.D. împotriva pârâtei Societatea Română de

Televiziune prin care s-au solicitat despăgubiri pentru încălcarea drepturilor

de autor asupra operelor coregrafice ale tatălui reclamantului, difuzate după

decesul acestuia fără consimțământul său, moștenitorul lega al artistului.

În motivarea sentinței Tribunalul a

reținut următoarele:

Maestrul coregraf O.D., tatăl

reclamantului este autorul și regizorul operelor coregrafice „Frumoasa din

pădurea adormită” și „Carnaval OP 9”.

În perioada 15 ianuarie 2004 – 11

iulie 2006 pârâta a difuzat cele două balete, difuzare care intra sub incidența

dispozițiilor legale prevăzute de Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de

autor, deoarece aceste spectacole au fost înregistrate de Televiziunea Română

în anul 1986 (Frumoasa din pădurea adormită) și respectiv 1988 carnavalul), ele

fiind protejate ca opere coregrafice realizate pe cale de înregistrare fonică

sau de televiziune, potrivit art. 9 din decretul menționat.

S-a constatat că sub imperiul acelor

dispoziții normative producătorul sau cel care a înregistrat lucrarea în

vederea difuzării la televiziune beneficiază de drepturile reglementate de art.

3 printre acestea fiind dreptul de a aduce la cunoștința publică opera, dreptul

de a fi recunoscut autor, dreptul de a consimți la folosirea operei de către

alții și de a cere încetarea actelor de folosire săvârșite de alții fără

consimțământul său, dreptul la inviolabilitatea operei și la folosirea în

condițiile potrivite cu natura operei.

S-a constatat că reclamantul nu a

produs dovezi în sensul că i-au fost atinse drepturile patrimoniale de autor cuvenite

atât la momentul înregistrării operei coregrafice pentru creație și difuzarea

spectacolelor cât și cu ocazia difuzării operelor de către pârâtă în perioada

2004 – 2006.

S-a mai reținut că în cauză sunt

aplicabile și dispozițiile art. 149 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, privind

dreptul de autor și drepturile conexe care prevăd că sunt protejate de noua

lege și operele, inclusiv programele de calculator, interpretările sau

execuțiile, înregistrările sonore sau audiovizuale, precum și programele

organismelor de radiodifuziune și de televiziune realizate anterior intrării în

vigoare a acesteia.

S-a apreciat așadar că pârâta are

drepturi exclusive pentru o perioadă de 50 de ani începând cu 1 ianuarie al

anului următor celui în care a avut loc prima radiodifuzare a emisiunii sau a

serviciului propriu de program, perioadă care nu a expirat. Această concluzie a

fost desprinsă din dispozițiile art. 10-15 din legea în vigoare, potrivit

căreia pârâta, în calitate de titular al drepturilor exclusive asupra operelor

colective create sub imperiul decretului anterior beneficiază de drepturile

reglementate de art. 10-15. În mod egal s-a constatat că drepturile exclusive

prevăzute de art. 113 lit. a) -1), vizează fixarea propriilor emisiuni și

servicii de televiziune, reproducerea sub orice formă a acestora, pe orice fel

de suport, distribuirea, importul, retransmiterea sau reemiterea prin orice

mijloace, fără fir, prin cablu, satelit sau orice procedeu similar precum și

orice mod de comunicare către public.

Instanța, în raport de inexistența unei

definiții exacte a operelor audiovizuale sau a programului de televiziune în

actuala reglementare, acestea fiind drepturi exclusive (de autor sau conexe) ce

aparțin pârâtei din cauză, a apreciat că pârâta are dreptul să le difuzeze sau

să folosească în orice fel opera audiovizuală sau programul de televiziune fără

a solicita permisiunea terților.

Instanța a constatat totodată că

reclamantul beneficiază (prin aplicarea dispozițiilor art. 149 din Legea

8/1996, autorului și interpretului regizor O.D.), în calitate de moștenitor al

autorului, de drepturile exclusive de autor ale artistului interpret și de

drepturile conexe prevăzute la art. 10-15 și art. 96-98 din Legea 8/1996 cu

modificările ulterioare.

Constatate drepturile de care se bucură,

potrivit dispozițiilor invocate cele două părți în prezenta cauză instanța a

analizat măsura în care acestea au fost încălcate în ceea ce-l privește pe

reclamant.

Dintre drepturile morale ale autorului

operei coregrafice și ale artistului interpret regizor, s-a constatat că

dreptul prevăzut la art. 10 lit. a) (pretins a fi fost încălcat de pârâtă),

privind aducerea operei la cunoștința publicului a fost exercitat când opera a

fost adusă la cunoștința publicului pentru prima dată, acest drept nemaiputând

fi invocat.

Cât privește dreptul patrimonial pretins

a fi fost încălcat, referitor la dreptul exclusiv de radiodifuzare a operei

coregrafice prevăzut de art. 13 lit. g) și respectiv dreptul conex pentru regie

prevăzut de art. 98 lit. g) referitor la dreptul de autor privind

radiodifuzarea recunoscut de lege în favoarea reclamantului, s-a constatat că

potrivit art. 123/1 introdus prin Legea nr. 285/2004, pentru modificarea și

completarea Legii nr. 8/1996, este obligatorie gestiunea colectivă pentru exercitarea

anumitor drepturi de autor, printre care și dreptul de radiodifuzare a operelor

muzicale [lit. d)].

Obligația inserată în acest articol se

traduce prin imposibilitatea exercitării individuale a drepturilor de autor de

către fiecare autor în parte.

Exercitarea individuală a dreptului conex

la radiodifuzare și aceasta este exclusă în situația prevăzută de art. 98 lit.

g) din Lege.

S-a reținut că Titlul III al Legii

reglementează regimul juridic al gestiunii colective a drepturilor de autor și

a drepturilor conexe și funcționarea acestora.

Or, potrivit art. 129/1, în cazul

gestiunii colective obligatorii, dacă un titular de drepturi nu este asociat la

nici un organism, competența revine organismului din domeniu, cu cel mai mare

număr de membri, iar revendicarea de către titularii de drepturi nerepartizați,

a sumelor cuvenite se poate face în termen de 3 ani de la data modificării,

după acest termen, sumele repartizate sau nerevendicate fiind utilizate

potrivit hotărârii adunării generale cu excepția cheltuielilor de administrare.

Ca urmare, s-a constatat că reclamantul

nu își poate exercita aceste drepturi decât prin modalitatea gestiunii

colective, și nu le poate pretinde direct de la utilizator.

Curtea de Apel București, secția IX-a,

prin decizia civilă nr. 233 A din 21 octombrie 2008 a admis apelul

reclamantului, a schimbat în parte sentința în sensul că a admis în parte

acțiunea și a obligat pe pârâtă la plata sumei de 10.427 lei cu titlu de

despăgubiri. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea acestei soluții Curtea de

apel a reținut următoarele:

Natura drepturilor de autor dobândite de

maestrul coregraf O.D. și ulterior de moștenitorul său, reclamantul, - drept

consecință a înregistrărilor spectacolelor de balet difuzate în perioada 15

ianuarie – 11 iulie 2006 a fost corect stabilită de instanța de fond prin

raportare la dispozițiile legii vechi, Decretul 321/1956, în vigoare la data

înregistrărilor acestora.

Analiza corespunde dispozițiilor art. 149

din Legea 8/1996, actuala lege ce reglementează dreptul de autor dar și art. 1 C.

civ. și art. 15 din Constituția României.

Din perspectiva legislației actuale instanța

a apreciat în mod corect că este vorba în cauză despre opere audiovizuale având

caracteristicile și efectele stabilite prin art. 64 și art. 101 din Legea

8/1996, fără să se rețină în favoarea pârâtei drepturi de autor corespunzătoare

regiei și coregrafiei înregistrărilor în discuție.

Curtea a apreciat că este greșită soluția

de respingere a acțiunii în măsura în care aceasta s-a referit și la drepturile

patrimoniale de autor invocat de reclamant în categoria celor care fac obiectul

gestiunii colective obligatorii.

S-a apreciat astfel că s-a extins în mod

nejustificat în privința activităților de radiodifuzare a operei audiovizuale,

reglementările care privesc normele de colectare a foloaselor materiale

rezultate din exercițiul drepturilor patrimoniale asupra operelor muzicale, în

condițiile în care prin art. 7 lit. c) și e) din Legea 8/1996 legiuitorul a

făcut distincție între cele două tipuri de opere, iar potrivit art. 123 alin. (2)

lit. d) din aceeași lege, activitățile de radiodifuzare a operelor și

prestațiilor artiștilor din domeniul audiovizualului intră în categoria celor

pentru care este reglementată cu caracter facultativ gestiunea colectivă.

S-a apreciat că pentru situația în care

se află părțile în proces se aplică dispozițiile art. 71 alin. (2) din Legea

8/1996 potrivit cărora producătorul este obligat să remită autorilor, periodic,

situația încasărilor percepute după fiecare mod de utilizare. Autorii primesc

remunerațiile cuvenite fie prin intermediul producătorului, fie direct de la

utilizator, fie prin organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor,

pe baza contractelor generale încheiate de acesteia cu utilizatorii.

Curtea de apel a constatat în raport de

aceste reglementări că demersul reclamantului este legal, textul amintit

oferindu-i posibilitatea de a formula cererea fie direct fie prin intermediul

organismelor de gestiune colectivă.

Pentru stabilirea remunerației cuvenită

reclamantului, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 139 alin. (2) lit. a)

coroborat cu art. 71 alin. (1) din Legea nr. 8/1996. S-au avut în vedere

concluziile expertizei, care au relevat o sumă încasată de pârâtă de 104.267,66

lei, pe perioada indicată din care reclamantului i se cuvine o sumă

corespunzătoare procentului de 10% deci 10.427 lei.

Împotriva acestei decizii pârâta a

declarat recurs în termen legal.

În drept a fost invocat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În fapt recurenta a fost de acord cu

împrejurarea că raporturilor juridice deduse judecății li se aplică

dispozițiile Decretului nr. 321/1956 sub imperiul căruia s-au născut dar și

dispozițiile noii Legi, nr. 8/1996, în temeiul art. 149 alin. (2) S-a mai

confirmat faptul că deși este permisă difuzarea propriilor înregistrări produse

de pârâtă fără încheierea unui contract cu autorul operei, difuzarea se face cu

respectarea dreptului de autor la încasarea unei remunerații pentru utilizarea

în discuție.

Pârâta recurentă a susținut că

legiuitorul s-a referit la valorificarea dreptului de remunerație cum este el

cuantificat, tarifat numai prin organismul de gestiune colectivă, a drepturilor

de autor ca unică posibilitate obiectivă, în cazul dedus judecății, de

valorificare a dreptului de a obține o remunerație pentru utilizare.

Ca urmare, reclamanta a susținut că în

mod corect instanța de fond a asimilat posibilitatea titularului de drepturi

asupra coregrafiei de a opta pentru gestiunea drepturilor sale de către U.C.M.R.

- A.D.A. deoarece nu se poate concepe ca dreptul de radiodifuzare să se poată

exercita în moduri diferite pentru autorul coregrafiei create pentru o operă

muzicală și pentru autorul operei muzicale ca atare.

Recurenta, recunoscând dreptul la

remunerație echitabilă al reclamantului pentru operele audiovizuale realizate

de televiziunea română, pe care aceasta le poate exercita liber, s-a adresat

reclamantului pe parcursul judecării apelului solicitându-i indicarea

organismului de gestiune colectivă în vederea listării utilizării operelor

coregrafice difuzate de TVR în perioada pretinsă (potrivit adresei cu nr. J/15.509

din 30 iunie 2008).

Recurenta a susținut că decizia din apel

se bazează pe o greșită interpretare a dispozițiilor normative aplicabile când

a analizat cererea reclamantului de a pretinde direct de la producători

drepturile cuvenite.

În subsidiar recurenta a criticat

cuantumul stabilit de instanță cu titlu de remunerație deoarece acesteia nu i

se poate da o sumă mai mare decât cea cuvenită autorilor și interpreților

executanți, potrivit metodologiei aprobate în vigoare la momentul utilizării

operelor în discuție, remunerația fiind unică potrivit art. 71 alin. (1) din

Legea nr. 8/1996.

S-a arătat că nici-un organism de

gestiune colectivă nu încasează pentru radiodifuzarea operelor un procent de

10% din venituri, iar pârâta nu datorează decât un procent de 1,2% conform

tabelului Anexa nr. 1, la H.G. 119/2002 iar pentru opera grafică nu se poate acorda.

un procent mai mare decât 2%, tarifele menționate fiind singurele la care se

pot raporta, în lipsa unor reglementări a tarifelor pentru operele coregrafice,

potrivit metodologiei stabilite prin hotărârea arbitrală a Comisiei de mediere

din subordinea O.R.D.A. și publicată în Monitorul Oficial conform Direcției O.R.D.A.

nr. 133/2005.

În raport de procentul total de 3,2%

pârâta a recunoscut un cuantum de 3.337 lei cu titlu de despăgubiri cuvenite

reclamantului.

Analizând decizia civilă atacată prin

prisma motivelor formulate se constată că aceasta este legală și temeinică, recursul

urmând a fi respins pentru considerentele de mai jos.

Normele juridice aplicabile cazului dedus

judecății au fost corect stabilite de instanța de apel, care a constatat

potrivit art. 149 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile

conexe, că actele juridice încheiate sub regimul legislației anterioare (Decretul

nr. 321/1956 privind dreptul de autor) își produc toate efectele conform acelei

reglementări și beneficiază de protecția prezentei legi și operele inclusiv

programele pe calculator, sau execuțiile, înregistrările sonore sau

audiovizuale, precum și programele organismelor de radiodifuziune și de

televiziune realizate anterior intrării în vigoare a prezentei legi.

Acest aspect nu a mai făcut obiect

de discuții între părți, pârâta recurentă recunoscând regimul juridic aplicat

de instanțe.

Critica referitoare la greșita

aplicare a legii în ceea ce privește posibilitatea reclamantului de a solicita

în mod direct – printr-un organism de gestiune colectivă – pretenția sa este nefondată.

Textele incidente din Legea 8/1996

sunt fără echivoc și nesusceptibile de mai multe interpretări, cât privește

această problemă.

Art. 71 alin. (2) – invocat și de

pârâta recurentă – este limpede în stabilirea modalităților în care autorii

primesc remunerațiile cuvenite.

„Art. 71 alin. (1) În lipsa unei

clauze contrare, remunerația pentru fiecare mod de utilizare a operei

audiovizuale este proporțională cu încasările brute rezultate din utilizarea

operei.

(2) Producătorul este obligat să

remită autorilor, periodic, situația încasărilor percepute după fiecare mod de

utilizare. Autorii primesc remunerațiile cuvenite, fie prin intermediul

producătorului, fie direct de la utilizatori, fie prin, organismele de gestiune

colectivă a dreptului de autor, pe baza contractelor generale încheiate de

acestea cu utilizatorii.”

Din întreaga economie a Legii 8/1966

se desprinde această libertate pe care legiuitorul o dă celor îndreptățiți la

încasarea remunerației să folosească una din cele trei modalități stabilite de

art. 71 alin. (2) din lege.

În acest sens sunt dispozițiile art.

123 alin. (1) din Titlul III al Legii care reglementează gestiunea drepturilor

patrimoniale de autor și a drepturilor conexe.

„Art. 123 alin. (1) Titularii

dreptului de autor și ai drepturilor conexe își pot exercita drepturile

recunoscute prin prezenta lege în mod individual sau pe bază de mandat, prin

organismele de gestiune colectivă, în condițiile legii.

Este de reținut și împrejurarea că

potrivit art.123

3

din lege drepturile patrimoniale de autor și

drepturile conexe pot fi gestionate prin intermediul organismelor de gestiune

colectivă numai în limitele mandatului special acordat de titularii de drepturi

iar printre drepturile enumerate la art. 123

1

cu privire la care se

impune gestiune colectivă obligatorie, nu se regăsește dreptul invocat de

reclamantă ca temei al pretențiilor sale. Acesta se regăsește în art. 123

2

alin. (1) lit. d) „dreptul de radiodifuzare a operelor și a prestațiilor

artistice în domeniul audiovizual” într-un text supletiv care prevede că „pot

fi gestionate colectiv” drepturile enumerate la lit. a) – f). Alineatul (2) al

acestui articol prevede în mod expres că „pentru categoriile de drepturi

prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai

pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat”.

Justificarea acțiunii directe

formulată de reclamant împotriva pârâtei este dată și de art. 139 alin. (1) din

lege potrivit căruia „titularii drepturilor recunoscute și protejate prin

prezenta lege pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme

competente, după caz, remunerația drepturilor lor și constatarea încălcării acestora

și pot pretinde acordarea de despăgubiri, pentru repararea prejudiciului

cauzat. Aceleași solicitări pot fi formulate în numele și pentru titularii de

drepturi de către organismele de gestiune, de către asociațiile de combatere a

pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate

prin prezenta lege”.

Ca urmare dispozițiile mai sus

citate având o impunere supletivă în textul legii concluzia firească și legală

este că ele autoriză pe titularii drepturilor de autor în principal ca aceștia

să acționeze în nume propriu direct pe cei împotriva cărora ridică pretenții.

Al doilea aspect criticat în

motivele de recurs de reclamantă sub aspectul nelegalității sau greșitei

interpretări a legii a fost cel referitor la cuantumul despăgubirilor stabilite

de instanță.

Acest cuantum a fost stabilit

potrivit criteriilor expres prevăzute de art. 139 alin. (2) din Legea

nr.8/1996, care enumera criteriile pe care instanța de judecată trebuia să le ia

în considerare la stabilirea despăgubirilor.

Ca urmare, pretențiile fiind

formulate printr-o acțiune în justiție, legea impune reguli precise de acordare

a acestora.

În motivele de recurs recurenta a

criticat greșita aplicare a procentului de 10% la sumele încasate ca urmare a

difuzării spectacolelor în discuție, invocând procente stabilite prin anexa

nr.1 la H.G. nr. 119/2002 și anume de 1,2% din veniturile utilizabile pentru

utilizarea prin radiodifuzare a prestațiilor artistice și respectiv de 2% cel mult

pentru opera coregrafică, procente prevăzute printr-o Metodologie în vigoare

stabilită printr-o hotărâre Arbitrală a Comisiei de mediere din subordinea O.R.D.A.

și publicată în M.Of. nr. 657 din 25 iulie 2005 în baza unei decizii O.R.D.A.,

nr. 133/2005.

Această critică nu se poate primi

pentru următoarele considerente:

În faza judecării fondului pârâta

Societatea Română de Televiziune cât privește cuantumul despăgubirilor pretinse

de reclamantă, nu a formulat observații la raportul de expertiză care a avut

acest obiect, iar în concluziile scrise aflate în dosarul Tribunalului

București la filele 71-72 și-a exprimat

expresis verbis

poziția:

„Cu privire la aceste două emisiuni menționate

mai sus („Frumoasa din pădurea adormită” și „Carnaval OP9”) apreciem că SRTv

datorează lui O.D. cel mult 10% din veniturile TVR aferente operei utilizate de

TVR în programele sale, al cărui titular de drepturi este reclamantul”,

concluzionând că „reclamantul poate pretinde maximum 9363 lei reprezentând 10%

din 93.638 lei taxa tv. aferentă celor două programe, plus 33 Euro reprezentând

10% din valoarea maximă a spațiului de publicitate aferent, de 336 Euro”.

Având în vedere poziția pârâtei la instanța

de fond precum și cele susținute de aceasta în apărare în cursul judecării

apelului, se constată că invocarea unor dispoziții desprinse dintr-o

metodologie stabilită printr-o hotărâre arbitrală în sensul aplicării unui alt

procent (de respectiv 3,2%) se face pentru prima dată în recurs, împrejurare neîngăduită

de principiul ierarhizării căilor de atac care face imposibilă cercetarea unei

critici invocate omiso medio.

Din interpretarea textelor art. 294 alin.

(1) și art. 305 C. proc. civ. care fixează cadrul procesual pentru instanța de

control judiciar se deduce și împrejurarea că nu se pot face noi apărări în

recurs.

Pe de altă parte o atare cercetare nu

poate fi primită nici sub motiv de asigurare a ordinii publice prin corecta

aplicare a legii.

Este de observat că metodologia invocată

se referă la utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale și tabel cuprinzând

remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi de autor”, și a fost stabilită

printr-o hotărâre arbitrală din 21 iunie 2005 de un Complet de mediere la

cererea formulată de U.C.M.R. - A.D.A. și A.R.C.A., deci două organisme de

gestiune colectivă.

Obiectul medierii l-a constituit

„stabilirea unei forme unice a metodologiei și tabelului privind remunerația

datorată de utilizatorii de opere muzicale titularilor de drepturi patrimoniale

ale autorilor pentru utilizarea operelor muzicale în activitatea de

radiodifuzare”.

Ca urmare, această metodologie nu este

incidentă cauzei, ea referindu-se la raporturile angajate, prin mandat, între

organismele de gestiune colectivă și titularii drepturilor de autor în domeniul

operelor muzicale, mediere inițiată la solicitarea directorului O.R.D.A.

Or, în cauză acțiunea introdusă în

condițiile art. 139 din Legea 8/1996 privește raporturile directe create între

titularul dreptului de autor dedus dintr-o operă coregrafică, cu coordonatele

specifice ale unei atari creații artistice, pe de o parte și utilizatorul

creației prin redifuzarea audiovizuală – Societatea Română de Televiziune, pe

de altă parte.

Constatând așadar, potrivit celor

mai sus arătate că decizia atacată este dată cu corecta aplicare a

dispozițiilor legale incidente la raporturile deduse judecății, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., văzând că nu sunt întrunite condițiile prevăzute

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curtea a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta Societatea Română de Televiziune împotriva deciziei nr. 233 din 21

octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și de proprietate

intelectuală.

Obligă recurenta la plata sumei de 2130

lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant D.O.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie

2009.