ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4427/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4427/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

24 iulie 2003, reclamanta I.E. a chemat în judecată pe pârâta A.C.R.L.R.

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună

recunoașterea drepturilor sale de autor, în calitate de scenarist și creator al

costumelor și recunoașterea dreptului conex de autor, în calitate de regizor,

constatarea încălcării acestor drepturi, încetarea folosirii de către pârâtă a

operei V.T. precum și a costumelor realizate, remiterea încasărilor realizate

prin actul ilicit, publicarea în mijloacele de comunicare în masă, pe

cheltuiala pârâtei, a hotărârii judecătorești, repararea prejudiciului în

valoare de 570 milioane lei și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de

judecată.

Pârâta a formulat cerere

reconvențională, solicitând obligarea reclamantei să-i permită pașnica

folosință a dreptului patrimonial de exploatare a spectacolului V.T. pe o

perioadă de 2 ani, obligarea reclamantei la plata sumei de 570 milioane lei, în

cazul în care exploatarea spectacolului nu mai este posibilă și restituirea

către pârâtă a costumelor, recuzitei, decorului, echipamentului și sumei de

9.980.000 lei.

Prin sentința civilă nr. 985 din 16

noiembrie 2004, Tribunalul București,  secția a IV-a civilă, a admis în parte

acțiunea principală formulată de reclamantă, a recunoscut reclamantei calitatea

de regizor al spectacolului V.T., a respins celelalte capete de cerere ale

acțiunii principale ca neîntemeiate și, totodată, a respins ca neîntemeiată

cererea reconvențională, compensând cheltuielile de judecată efectuate de

părți.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut următoarea situație de fapt:

În luna august 2000, s-a încheiat

între Consiliul Britanic România (contractant) și C.R.L.R. (beneficiar) contractul

pentru programe descentralizate, ajutor extern al Comunității Europene nr.

S1-06, având ca obiect finanțarea proiectului cu titlu V.T.

Potrivit contractului, C.R.L.R. urma

a primi finanțarea conform termenilor și condițiilor stabilite prin contract și

se obliga să deruleze proiectul pe propria sa răspundere.

Potrivit dispozițiilor art. 7 alin.

(1) din anexa II a contractului de finanțare, proprietatea, posesia și

drepturile de proprietate industrială și intelectuală asupra rezultatelor

proiectului, ca și rapoartele și orice alte documente referitoarea la acesta,

trec asupra beneficiarului C.R.L.R.

Cererea de finanțare adresată

Consiliului Britanic a fost formulată de C.R.L.R., iar coordonatorul de proiect

a fost reclamanta E.I.

Proiectul avea ca scop oportunitatea

de afirmare pe plan cultural a etnicilor din Jurilovca, având în vedere că

lipsa unei activități culturale atractive, bazată pe valorile morale și

spirituale ale rușilor lipoveni din Jurilovca, poate duce la pierderea

identității etniei.

Spectacolul construit după

principiile unei piese de teatru constituie un muzic-hall și îmbină muzica cu

dansurile tradiționale ale rușilor lipoveni cu texte din piesele într-un act

ale lui A. P. Cehov.

În vederea derulării proiectului,

între reclamantă și pârâtă au fost încheiate contracte individuale de muncă pe

perioadă determinată, conform cărora reclamanta, în calitate de coordonator de

proiect, urma a răspunde de eficiența echipei manageriale și de diseminarea

rezultatelor, reclamanta fiind, de asemenea, regizoarea spectacolului V.T. și

remunerată în această calitate cu un salariu lunar de 167,5 Euro.

Este de necontestat că reclamanta a

fost inițiatoarea proiectului V.T., proiect care l-a și finalizat prin

realizarea spectacolului, însă, așa cum reiese din toate probele administrate

în cauză, producător al acestui spectacol și, în consecință, titular al

drepturilor privind reprezentarea acestuia este pârâta, în calitatea sa de

beneficiar de proiect.

Prin urmare, deși titulară a

dreptului conex în calitate de regizor al spectacolului, calitate recunoscută

reclamantei atât prin contractele încheiate cât și în caietul program,

reclamanta nu este îndreptățită a solicita pârâtei încetarea reprezentării

spectacolului sau a folosinței costumelor realizate.

Reclamantei nu i-au fost încălcate

drepturile morale decurgând din calitatea de regizor al spectacolului, numele

său în această calitate fiind menționat în caietul program al spectacolului și

preluat în recenziile apărute în presă.

Difuzarea unor selecțiuni din spectacolului

realizat în cadrul unor emisiuni televizate nu a constituit o încălcare a

drepturilor reclamantei, ci s-a înscris în cadrul acțiunii de promovare a

proiectului, reclamanta însăși având obligații în acest sens în calitatea sa de

coordonator de proiect.

Reprezentarea spectacolului de către

pârâtă, în ciuda opoziției reclamantei, s-a realizat potrivit dreptului

acesteia, dat de calitatea de producător și în conformitate cu obligațiile

asumate prin contractul de finanțare.

În ceea ce privește calitatea

reclamantei de autor al scenariului, tribunalul a reținut că, pentru a se

bucura de protecția legii, ca operă distinctă și de-sine-stătătoare, scenariul

ar fi trebuit să întrunească condiția originalității.

Pretinzându-se autor al unui

scenariu pentru proiectul V.T., reclamanta trebuia să dovedească, așadar,

existența acestuia independent de realizarea întregului spectacol, ca operă

de-sine-stătătoare, susceptibilă de aducere la cunoștința publicului prin

reproducere.

Deși la interogatoriul propus de pârâtă,

reclamanta a afirmat că se află în posesia scenariului, acesta nu a fost depus

la dosar, nedovedindu-se așadar forma concretă de exprimare a operei pretins

realizate.

În ceea ce privește costumele,

Tribunalul a reținut din probele administrate că reclamanta a fost creatoarea

acestora, dar că nu s-a dovedit în cauză îndeplinirea condiției originalității,

ca o condiție necesară acordării protecției dreptului de autor, deoarece

costumele au reprezentat într-o manieră stilizată portul popular al etniei.

Tribunalul a considerat că cererea

reconvențională a pârâtei este neîntemeiată, deoarece aceasta nu și-a dovedit

pretențiile, respectiv nu a dovedit că sunt întrunite condițiile răspunderii

civile delictuale conform art. 998-999 C. civ.

Cererea de obligare a reclamantei la

restituirea costumelor, echipamentului și recuzitei folosite în spectacol a

fost considerată neîntemeiată, deoarece potrivit clauzelor acordului de

parteneriat încheiat între C.R.L.R. și Primăria Jurilovca, acestea au fost

predate Comitetului Local al Rușilor Lipoveni în calitate de custode.

De asemenea, Tribunalul a reținut că

nu s-a dovedit prin nicio probă însușirea de către reclamantă din încasări a

sumei de 9.980.000 lei.

Prin decizia civilă nr. 149 A din 26

aprilie 2005, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanta I.E. împotriva sentinței și a obligat-o pe apelantă la plata sumei

de 12.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea de Apel a reținut următoarele:

Susținerile reclamantei din

motivarea căii de atac vizează natura și conținutul drepturilor născute în

patrimoniul său în legătură cu actul dramatico-muzical ce a beneficiat de

reprezentare publică sub titlul V.T., însă pentru identificarea acestor

aspecte, ca și a raporturilor juridice create între părțile din prezentul

proces pe același temei, este necesară stabilirea în prealabil a existenței

unei opere și a caracterului acestei opere, în sensul art. 3 și art. 7 din

Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe nr. 8/1996.

Curtea reține, astfel, că, în urma

unei selecții de aplicații pentru finanțarea din fonduri europene a unui

proiect cultural, pârâta a obținut suma de 23.056 Euro în scopul implementării

unui asemenea proiect, ale cărui detalii au fost menționate în fișa de

aplicație.

Spectacolul, conceput după

principiile unei piese de teatru, a avut la bază texte din piesele dintr-un act

ale lui A.P.Cehov, respectiv “C.C.” și “U.”, îmbinate cu muzica și dansurile

tradiționale ale rușilor lipoveni, în scopul declarat și acceptat de finanțator

al “promovării tradițiilor comunității în contextul societății românești”, al

“dezvoltării încrederii în propria cultură”, după cum reiese din capitolul 2

din fișa de aplicație.

Având o atare justificare,

elementele de sunet, mișcare, recuzită (portul tradițional, uneltele de muncă

pescărești) sunt “purtătoare de mesaje și simboluri”, context în care textul

cehovian este doar un “pretext menit să scoată în evidență atitudinea

comunității față de indivizi și participarea acesteia la modelarea lor”.

Această autoevaluare a proiectului

cultural, regăsită în capitolul relativ la “calitățile inovatoare” ale

proiectului, relevă caracterul original al acestuia, constând în concretizarea

într-o formulă de expresie artistică ce poartă o amprentă proprie de

creativitate umană, de natură a conduce la existența unei “opere” în sensul

art. 7 din Legea nr. 8/1996.

Spectacolul

reprezintă, așadar, o operă dramatico-muzicală recunoscută și protejată ca

atare prin art. 7 lit. d), după cum, în mod corect, a susținut reclamanta pe

parcursul judecății.

Contrar

susținerilor apelantei, poate fi identificat un subiect al dreptului de autor,

anume pârâta, chiar dacă legea nu se referă expres la un asemenea statut în

cazul reprezentațiilor dramatice (art. 58-63), astfel cum precizează în cazul

operelor cinematografice și al altor opere audiovizuale (art. 65 și art. 66),

unde se recunoaște calitatea de autor regizorului sau realizatorului, ori

creatorului adaptării, al scenariului etc., când obiectul efortului creativ

reprezintă o parte importantă a operei.

Constatarea

anterioară se justifică prin faptul că proiectul cultural în discuție nu

reprezintă o simplă transpunere în plan scenic sau o simplă execuție a unei

anumite piese de teatru preexistente, a unei bucăți muzicale ori a unui

exercițiu coregrafic cunoscute, ci o îmbinare într-o manieră originală a

acestora, prin care elemente anterior cunoscute, fie că sunt sau nu obiect al

unui drept de autor, preluate total sau parțial, sunt astfel aranjate, legate,

în scopul redării cât mai elocvente a mesajului dorit.

Astfel,

nu sunt aplicabile prevederile art. 58-63 sus-amintite, care vizează contractul

încheiat între autorul unei opere literare, dramatice, muzicale etc. și o

persoană fizică sau juridică cu finalitatea reprezentării sau executării în

public a operei, ceea ce nu este cazul în speță.

Realizarea

operei nu este rezultatul unui asemenea contract, ci al convenției încheiate în

cadrul Programului PHARE, în termenii căreia creația nu înseamnă altceva decât

“implementarea” unui proiect.

Independent de natura juridică a

contractului din punctul de vedere al dreptului civil, ceea ce interesează

cauza în legătură cu această convenție este faptul că are drept obiect

“implementarea unui proiect”, sintagmă ce poate fi echivalată conceptual cu

crearea unei opere, respectiv a unui act cultural recunoscut și protejat de

legea dreptului de autor.

Drept urmare, toate referirile

făcute de apelantă la dispozițiile legale menționate au fost considerate de

curte neconcludente, ca și pretenția reclamantei de inopozabilitate față de

sine a contractului, de vreme nu a operat vreo cesiune a calității de autor,

statutul de subiect al acestui drept derivând din îndeplinirea cerințelor

legale.

Dată

fiind maniera de construcție a spectacolului, s-a constatat că rezultatul

creativ se datorează fuziunii contribuțiilor persoanelor implicate: scenarist,

coregraf, scenograf, instructor vocal, costumier, sub directa coordonare a

regizorului, aspect ce corespunde operei colective, astfel cum este definită

prin art. 6 din lege.

Potrivit acestei norme, opera

colectivă este cea “în care contribuțiile personale ale coautorilor formează un

tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept

distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create”, situație

în care, în lipsa unei convenții contrare, dreptul de autor asupra operei

colective aparține persoanei fizice sau juridice din inițiativa, sub

responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată.

Este de precizat că atare calificare

a operei dramatico-muzicale nu vine în contradicție cu o prevedere expresă a

legii, deoarece nu există vreo reglementare a regimului juridic aplicabil

operei dramatico-muzicale, astfel cum există, de pildă, în cazul operelor

audiovizuale

lato sensu

(incluzând și operele cinematografice), unde

legiuitorul din 1996 prevede explicit natura acestora de opere comune, și nu

colective (cu toate că până la acel moment fuseseră calificate drept opere

colective).

Curtea a constatat că sunt întrunite cerințele

legale pentru a subzista atare calificare juridică, respectiv:

inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele unei anumite persoane, în

speță, C.R.L.R., care a contractat proiectul de realizare a spectacolului V.T.

cu organismul european ce a asigurat finanțarea proiectului, asumându-și toate

obligațiile de realizare a acestuia.

Toate persoanele fizice implicate în

proiect, inclusiv reclamanta, au fost angajate de pârâtă fie în baza unui

contract individual de muncă, fie al unuia de colaborare, așadar, se poate

spune că opera a fost creată sub responsabilitatea persoanei pârâtei, care a

stabilit cadrul concret al derulării proiectului, dincolo de limitele impuse

prin contractul de finanțare.

Mai mult, în caietul-program al

spectacolului V.T., ce a însoțit toate cele 16 reprezentații, sunt menționate

mai multe persoane juridice, respectiv: EUROART, Fondul Cultural European

pentru România finanțat de Uniunea Europeană; C.R.L.R.; Primăria Comunei

Jurilovca, Tulcea.

Calitatea în care persoanele

juridice sunt înscrise pe coperta programului nu este precizată, spre deosebire

de persoanele fizice, printre care și reclamanta, a căror participare la operă

este explicit descrisă; astfel, numele reclamantei este însoțit de precizarea

calității de regizor al spectacolului și, totodată, de creator al costumelor.

În acest context, s-ar putea aplica

tuturor persoanelor juridice prezumția prevăzută de art. 4 alin. (1) din lege,

potrivit căruia se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub

numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștință publică.

Dovada contrară, însă, a fost făcută

în privința celorlalte persoane decât pârâta, în condițiile în care

obligativitatea menționării, pe orice publicație realizată de pârâtă, a

faptului că proiectul a beneficiat de asistență financiară, a fost asumată prin

contractul încheiat cu Consiliul Britanic (art. 6 din contract), cocontractantul

finanțator neasumându-și, dealtfel, nici un drept de proprietate intelectuală

asupra rezultatelor proiectului, dimpotrivă, recunoscând pârâtei toate

drepturile de această natură (art. 7), în cadrul unui contract ce ar putea fi

definit ca fiind unul de comandă (art. 46 din lege).

În același timp, Primăria comunei

Jurilovca are statutul de partener contribuabil pentru implementarea

proiectului, menționat ca atare chiar în fișa de aplicație și cu care s-a

încheiat un acord de parteneriat, fără ca autoritatea administrativă să

pretindă vreun drept de proprietate intelectuală asupra spectacolului, fiind,

cel mult, reprezentant al “beneficiarului final” în termenii contractului de

finanțare (art. 7; a se vedea și fișa de aplicație).

dramatico-muzicală din speță întrunește și condiția fuziunii contribuțiilor

coautorilor care să facă imposibilă atribuirea de drepturi distincte asupra

întregului (care nu implică și imposibilitatea de identificare a

contribuțiilor, fapt, însă, nerelevant, din punctul de vedere al statutului

juridic al coautorilor).

Astfel, spectacolul a fost conceput

ca o îngemănare a elementelor de limbaj, sunet, mișcare, recuzită într-o

formulă artistică neechivocă în privința mesajului propus a fi transmis, transparență

ce putea fi atinsă numai printr-o coordonare deplină a acelor elemente, a căror

consistență fizică se pierdea în ansamblul creației, devenind simboluri.

Acest rezultat semnifică o

încărcătură egală a contribuțiilor autorilor, nu în sens cantitativ, ci

calitativ, de vreme ce opera este unitară din punctul de vedere al creației

artistice.

Este de precizat că, deși în art. 6

se vorbește despre “coautori”, pentru existența operei colective protejabile nu

este necesar ca aceasta să fie una complexă, un ansamblu de alte opere în

sensul art. 7, care să îndeplinească cerințele originalității și a formei

concrete de exprimare.

Este suficientă implicarea, într-o

formă sau alta, într-o măsură mai mare sau mai mică, a unui colectiv de

persoane, al căror aport este perceptibil în domeniile esențiale ale creației,

ca exprimare artistică (nu interesează contribuții de altă natură, de exemplu,

de ordin tehnic), chiar în cazul în care fiecare contribuție în parte nu se

materializează într-o “operă” în înțelesul legii.

Această constatare are relevanță în

contextul argumentării de față, în condițiile în care nu se recunoaște

reclamantei statutul de autor al scenariului și al costumelor spectacolului,

după cum se va dezvolta în considerentele ce vor fi expuse în continuare, fără

ca existența operei colective să fie afectată.

În sfârșit, este evident că

originalitatea operei se datorează, în bună măsură, concepției regizorale, după

cum se arată prin chiar considerentele sentinței atacate, statutul de regizor

nefiind contestat reclamantei; legea în materie, însă, nu recunoaște un drept

de autor regizorului operei de natura celei în discuție (de altfel, nici celui

al unei reprezentații teatrale), ca în cazul regizorului sau realizatorului

unei opere cinematografice, acesta fiind doar titularul unor drepturi conexe,

asimilat fiind de legiuitor, din acest punct de vedere, artiștilor interpreți

sau executanți (art. 95).

Conchizând asupra naturii operei și

a drepturilor născute în legătură cu opera, fiind vorba despre o operă colectivă,

subiect al dreptului de autor este persoana pârâtei, în lipsa unei convenții

contrare, ce nu s-a dovedit în cauză.

Titularul dreptului asupra operei

colective nu se confundă cu însuși autorul operei, însă poate exercita toate

celelalte prerogative morale, precum și pe cele patrimoniale, care nu sunt la

îndemâna coautorilor, după cum rezultă din interpretarea literală și logică

(prin metoda “dacă legea nu distinge, nici interpretul legii nu o poate face”)

a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din lege.

A fortiori

, nu este posibil nici exercițiul

drepturilor conexe aparținând regizorului, descrise de art. 96 și urm. din

lege, caz în care nu se poate reține vreo încălcare a drepturilor morale sau

patrimoniale de natura celor pretinse (prin fixarea neautorizată a operei pe

suport video, difuzarea acestei înregistrări prin cablu, exploatarea

spectacolului fără consimțământul reclamantei).

Reclamanta, de altfel, nu a motivat

încălcarea drepturilor morale prin prisma condițiilor de exercițiu prevăzute de

art.96, ci doar prin referire la lipsa acordului său la reproducerea în orice

formă a operei, respectiv din perspectiva drepturilor patrimoniale, pe care nu

le poate exercita (conform cererii detaliate în ceea ce privește cuantumul

prejudiciilor morale și materiale invocate.

Unica pretenție ce ar putea fi luată

în considerare, însă numai dacă  s-ar accepta recunoașterea exercițiului

drepturilor morale ale regizorului în cazul operei colective, este legată de

prezentarea spectacolului V.T. la Odorheiu Secuiesc, pretinsă de reclamantă a

fi avut loc la data de 30 iunie 2001, sub alt nume și ca având alți autori,

faptă ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la menționarea și comunicarea

numelui regizorului la fiecare spectacol.

Pretențiile cu acest obiect sunt,

însă, neîntemeiate, întrucât nu s-a probat în cauză că a avut loc însăși

reprezentarea integrală sau parțială a spectacolului V.T., în condițiile în

care pârâta nu a recunoscut acest fapt, arătând la interogatoriu că, în

realitate, trupa de artiști populari din comuna Jurilovca ar fi prezentat

cântece și dansuri aparținând folclorului rus, chiar dacă unele dintre ele se

regăseau în spectacolul V.T.

Și celelalte probe administrate în

cauză infirmă pretențiile reclamantei, în condițiile în care chiar un martor

propus de reclamantă, respectiv F.E. a arătat că la Odorheiu Secuiesc s-au

folosit toate dansurile din spectacolul V.T. și fragmente din textele cehoviene

folosite în acesta, însă într-o altă ordine.

Cum esența spectacolului V.T. constă

tocmai într-o anumită manieră de îmbinare, printre altele, a elementelor de

dans tradițional, a folclorului cu piesele cehoviene, prezentarea disparată a

acestora, în forma pe care însuși regizorul a preluat-o din fondul comun de

valori tradiționale ori într-o altă ordine decât cea imaginată de regizor, nu

are nici o legătură cu opera protejată și nu este de natură a constitui

încălcare a dreptului la nume al reclamantei.

Aceasta cu atât mai mult cu cât la

data de 30 iunie 2001 costumele nu se mai aflau în posesia pârâtei și nu a

rezultat să se fi folosit la spectacolul de la Odorheiu Secuiesc, predate fiind

din data de 22 februarie 2001 către Primăria comunei Jurilovca, potrivit

clauzelor contractului de finanțare (art. 7), printr-un proces-verbal semnat și

de către reclamantă.

Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a

stabilit inexistența vreunei încălcări a drepturilor reclamantei legate de

calitatea de regizor, cu motivarea că dreptul de autor al inițiatorului operei

colective derivă din lege, în termenii art. 6 alin. (2).

În ceea ce privește calitatea de

scenarist pretinsă de reclamantă, prin motivele de apel s-a adus o interpretare

eronată considerentelor instanței de fond referitoare la proba acestui statut

prin înfățișarea scenariului în posesia căruia reclamanta a susținut permanent

că se află.

Referindu-se la forma concretă de

exprimare a operei pretins realizate, contrar susținerilor apelantei,

Tribunalul nu a asimilat condiția perceptibilității într-o formă sesizabilă

senzorial, cerută pentru existența unei opere protejabile, cu suportul

material, astfel încât, în lipsa acestuia din urmă, nu ar fi întrunită cerința

de protecție a operei.

Instanța de fond a arătat că, în

contextul nedepunerii la dosar a scenariului, reclamanta nu a dovedit

îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 7 din lege, constatare pe care

Curtea o apreciază ca legală, din perspectiva dispozițiilor art. 1169 C. civ.,

potrivit cărora oricine face o propunere în fața instanței este ținut să o

dovedească.

Pe acest temei, ceea ce ar fi trebuit

să probeze reclamanta nu este existența scenariului, astfel cum se pretinde

prin motivarea căii de atac, reproșându-se instanței de fond că nu a recurs la

alte mijloace de probă pentru stabilirea acestei situații de fapt, ci

conținutul scenariului, respectiv existența unei opere originale, prezentate

într-o formă de exprimare care să o facă perceptibilă publicului.

Nu este vorba despre vreo formă

scrisă

ad probationem

pentru a fi necesară înfățișarea scenariului,

protecția fiind asigurată de vreme ce opera a beneficiat deja de reprezentare

publică sub o formă dramatico-muzicală, neputându-se contesta aptitudinea

scenariului de a fi exteriorizat într-o manieră suficientă de exprimare.

În absența acestuia, însă,

probațiunea presupusă de dovedirea celeilalte cerințe relative la originalitate

este îngreunată, devenind practic imposibil pentru reclamantă să dovedească

măsura în care textul pe care s-a bazat opera dramatico-muzicală este original,

în sensul că îndepărtarea de opera preexistentă nu este formală, având drept

rezultat o creație de sine-stătătoare, ce poartă amprenta personalității

autorului său.

Apelanta nu a dovedit, însă, că a

creat o operă în sensul legii, distinctă de ansamblul spectacolului, după cum,

în mod corect, a reținut prima instanță, în condițiile în care din actele

dosarului, deja analizate prin prezenta hotărâre, reiese crearea unei opere

unitare, cu un mesaj precis, transparent.

În acest sens, calitatea și ritmul

adaptării textelor cehoviene au fost impuse de concepția spectacolului ca

întreg; intriga, limbajul nu au sens decât prin raportare la dansurile și

muzica ce le însoțesc, punându-se reciproc în valoare, chiar dacă preluarea

textului originar este fidelă, fapt ce rezultă din caietul-program al

spectacolului.

Considerente

similare au fost reținute și în legătură cu costumele asupra cărora reclamanta

pretinde, de asemenea, dreptul de autor, în condițiile în care este evidentă

calitatea acestora de simbol, atașată tradițiilor comunității pe care

spectacolul și-a propus să le valorifice.

Prin fișa de aplicație depusă la

Consiliul Britanic, s-a menționat includerea în proiect a portului tradițional,

fapt firesc în contextul mesajului spectacolului, prin prisma căruia nu vor fi

primite susținerile reclamantei referitoare la originalitatea costumelor.

Folosirea pieselor de îmbrăcăminte

servește la sublinierea mesajului, care trebuie să fie lesne de înțeles și

într-o formă perceptibilă și vizual, nefiind credibilă o alăturare nepotrivită,

lipsită de armonie, între vestimentația spectacolului și dansuri ori muzică

tradiționale, cu sugerarea îndeletnicirilor cotidiene într-un tipar arhetipal

de comunitate.

Apelanta se exprimă în termeni

similari prin motivele de apel, însă pentru a susține caracterul original al

costumelor, cu referire la textura materialului, croială, culori, accesorii:

opțiunile creatoarei în privința acestora reflectă, mai degrabă, necesitatea

încadrării în concepția de ansamblu a spectacolului, ce prezintă aspectul unei

restricții, mai puțin al unei încurajări a spiritului creator al costumierului.

Faptul că sunt sugestive și au

menirea de a introduce spectatorul în atmosfera operei dovedesc, contrar celor

pretinse de reclamantă, că nu se îndepărtează prea mult de realitate, în caz

contrar, vestimentația nefiind credibilă, exista riscul antrenării unui eșec al

întregului proiect.

În contextul situației de fapt reținute, o expertiză

etnografică, pentru determinarea deosebirilor dintre costumele de scenă și cele

tradiționale, nu ar fi fost concludentă.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs

reclamanta, invocând următoarele critici:

greșit că opera creată este una colectivă, încadrându-se în prevederile art. 6

din Legea nr. 8/1996.

În realitate, nu se poate vorbi în

speță despre operă colectivă cum este exemplul ziarelor, dicționarelor,

enciclopediilor, etc., ci despre o operă comună divizibilă.

Aceasta, deoarece opera este

rezultatul unei activități creatoare comune a mai multor persoane, este o operă

unitară care presupune schimbul de idei și eforturi de adaptare a aportului

individual la aportul celorlalți, este creată în aceeași unitate de timp, iar

contribuția fiecărui autor poate fi individualizată.

Dacă nu ar fi așa, s-ar ajunge la

însăși negarea calităților de scenarist, coregraf, scenograf, creator al

costumelor, etc., în orice operă dramatică  muzicală, contribuțiile acestora

considerându-se absorbite într-un tot, fără a se putea atribui vreun drept

distinct fiecăruia.

Fiind o operă comună divizibilă și

nu una colectivă, nu se poate reține că autor al operei este persoana juridică

din inițiativa sub responsabilitatea și sub numele căruia a fost creată.

dramatico-muzicală trebuie calificată ca o operă colectivă, deoarece nu există

vreo reglementare a regimului aplicabil a acestei opere, așa cum se întâmplă de

exemplu în cazul operelor audio-vizuale.

În realitate, în lipsa unor

dispoziții exprese, ele trebuie calificate conform normelor generale

aplicabile, or operele dramatico-muzicale se încadrează fără îndoială în

prevederile art. 5 din Legea nr. 8/1996.

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, este autor persoana fizică sau

persoanele fizice care au creat opera, astfel că nu pot fi prezumate autori

persoanele juridice sub numele cărora opera a fost adusă pentru prima dată la

cunoștința publicului așa cum se reține în mod eronat de către instanța de apel

prin aplicarea prezumției.

art. 16 din Legea nr. 8/1996 constituie obiect al dreptului de autor și operele

derivate.

Instanța de apel reține că nu se

poate stabili dacă opera creată trebuie protejată, având în vedre că nu se

poate stabili în ce măsura a fost adusă o contribuție creatoare.

Or, atât timp cât s-a creat o operă distinctă

plecând de la alte opere originale, ne aflăm în prezența unei opere derivate,

fără ca instanța să poată analiza valoarea ei.

încălcat drepturile morale ale apelantei reclamante în spectacolul susținut la

Odorheiul Secuiesc, deoarece s-au folosit toate dansurile din spectacolul V.T.

și fragmente din textele cotidiene folosite în acesta, însă într-o altă ordine,

iar esența spectacolului constă într-o anumită manieră de îmbinare, printre

altele a elementelor de dans tradițional a folclorului cu piese cehoviene, iar

prezentarea separată a acestora nu are nici o legătură cu opera protejată și nu

este de natură a constitui o încălcare a dreptului la nume al reclamantei.

Din probele administrate, a rezultat

însă că s-au prezentat exclusiv fragmente din spectacol, în aceeași manieră și

urmărindu-se același efect și în consecință, au fost încălcate drepturile

morale ale reclamantei, respectiv dreptul la menționarea numelui autorului și

dreptul la integritatea operei.

În ceea ce privește costumele

realizate, nu se poate reține că la acea dată pârâta nu se mai afla în posesia

lor, având în vedere că Primăria Jurilovca îndeplinea doar rolul unui detentor

precar pentru aceste costume.

reține că apelanta nu a dovedit că a creat o operă distinctă de ansamblul

spectacolului.

Or, legea nu pretinde ca prestația

divizibilă a fiecărui autor în cadrul unei opere comune să fie dovedită separat

pentru a putea fi protejată. Se pretinde exclusiv aducerea operei la cunoștința

publicului pentru ca fiecare autor să poată pretinde recunoașterea contribuției

sale și valorificarea separată a dreptului său.

menționează calitatea acestora de simbol și faptul că sunt realizate într-o

manieră stilizată, servind la sublinierea mesajului, dar nu se recunoaște nici

un merit al reclamantei în crearea acestor costume.

Cu alte cuvinte, se decide că

stilizarea a fost generată de necesitatea încadrării în concepția de ansamblu a

spectacolului, or tocmai acest fapt denotă originalitate și creativitate.

În realitate, instanța judecă

valoarea operei rezultate, lucru pe care legea îl interzice, operele fiind egal

protejate.

instanței de fond care a considerat opera ca fiind creată în temeiul unui

contract de muncă. În realitate, legea prevede în mod expres necesitatea

încheierii contractului de concesiune care trebuie să conțină sub sancțiunea

nulității anumite clauze.

Chiar dacă ar fi posibilă cesiunea

tacită în cadrul unui contract de muncă conform regulilor generale, obiectul

cesiunii ar trebui să se afle în circuitul civil, or, în cazul cesiunii

drepturilor de autor nu pot fi considerate în circuitul civil operele pentru

care autorul nu și-a manifestat voința de a le transmite.

Recurenta a solicitat admiterea

recursului, precum și admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată.

În recurs, recurenta a depus la

dosar ca înscris nou, copia deciziei civile nr. 392 A din 15 noiembrie 2005 a

Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Intimata C.R.L.R. nu a depus la

dosar întâmpinare, însă cu ocazia dezbaterilor din data de 5 mai 2006, a

solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata

cheltuielilor de judecată.

Recursul

este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Recurenta nu a structurat  motivele

de recurs și nu le-a încadrat în drept, dar o parte din criticile formulate pot

fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., în redactarea în vigoare

la data pronunțării deciziei atacate.

circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și se

referă la greșita calificare a operei, constând în spectacolul V.T., ca fiind

operă colectivă, și nu operă comună, ceea ce atras identificarea greșită a

titularului drepturilor de autor asupra operei și aplicarea în consecință a

dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Într-adevăr, pentru a stabili care

este titularul drepturilor de autor cu privire la operă în ansamblul său,

respectiv dacă reclamanta are sau nu această calitate, care să o îndreptățească

la a reclama încălcarea dreptului de exploatare a operei, instanțele au

procedat mai întâi la calificarea operei.

În acest sens, corect s-a reținut că

spectacolului V.T. nu-i sunt aplicabile dispozițiile capitolului VIII din Legea

nr. 8/1996, referitor la operele audiovizuale, care se referă la  aceste opere

ca fiind  comune, prin trimitere la dispozițiile art. 5 din lege.

Art. 64 din capitolul menționat

definește opera audiovizuală ca fiind opera cinematografică, opera exprimată

printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând într-o

succesiune de imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunete.

Cum spectacolul V.T. nu este o operă

audiovizuală în sensul art. 64, calificarea sa ca operă comună sau colectivă a

avut în vedere însușirile cerute de lege pentru fiecare din cele două categorii

de opere.

Din acest punct de vedere, corect a

stabilit instanța de apel că spectacolul îmbină mai multe contribuții,

corespunzătoare diferitelor componente ale acestuia, conceput ca o îngemănare a

elementelor de limbaj, sunet, mișcare, recuzită într-o formulă artistică

neechivocă în privința mesajului propus a fi transmis.

De asemenea, dată fiind natura

operei,  dramatico-muzicală, niciunul dintre coautori nu poate reclama un drept

distinct asupra ansamblului operei create.

Recurenta susține că ea este cea

care a creat scenariul, costumele și a regizat spectacolul.

Chiar în ipoteza în care s-ar fi

dovedit că a avut toate aceste contribuții la crearea spectacolului, recurenta

nu poate pretinde un drept distinct asupra întregului operei, care înglobează

și alte contribuții și care formează un tot, conform dispozițiilor art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 8/1996.

Aceste trăsături diferențiază opera

colectivă de cea comună, care este tot rezultatul unei colaborări, dar cu

privire la care art. 5 din lege se limitează a preciza că este opera creată de

mai mulți coautori, în colaborare.

Având în vedere calificarea

spectacolului V.T. ca fiind operă colectivă, în mod legal instanța a aplicat

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, conform cărora, în lipsa

unei convenții contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparține

persoanei fizice sau juridice din inițiativa, sub responsabilitatea și sub

numele căreia a fost creată.

În speță, calitatea de autor al

operei aparține pârâtei, care întrunește condițiile prevăzute de textul de lege

menționat, neexistând o convenție contrară.

Nu numai că nu există o convenție

contrară, dar recunoașterea acestei calități corespunde și clauzei cuprinse în

art. 7 alin. (1) anexa II din contractul de finanțare a proiectului, conform

căreia proprietatea, posesia și drepturile de proprietate industrială și

intelectuală asupra rezultatelor proiectului, ca și rapoartele și orice alte

documente referitoarea la acesta, trec asupra beneficiarului C.R.L.R.

Cererea de finanțare adresată

Consiliului Britanic a fost formulată de C.R.L.R., iar coordonatorul de proiect

a fost recurenta E.I., care a cunoscut clauzele acestui contract.

Prin urmare, recurenta nu se poate adresa justiției

pentru a reclama dreptul exclusiv de exploatare a operei, drept pe care nu-l

are și care aparține pârâtei.

derivate, în condițiile în care legea nu permite o asemenea evaluare, este, de

asemenea, nefondată.

În primul rând, trebuie observat că instanțele au

recunoscut spectacolului în ansamblu calitatea de operă protejată, încadrabilă

în  dispozițiile art. 7 lit. d) din Legea nr. 8/1996.

Referirile instanței de apel la exigențele pe care

trebuie să le întrunească o operă derivată pentru a beneficia de protecție sunt

făcute în contextul în care recurenta solicită recunoașterea calității de autor

al scenariului.

Sub acest aspect, nu poate fi primit punctul de

vedere al recurentei conform căruia simpla creare a scenariului pornind de la

două piese de teatru preexistente asigură scenariului statutul de operă

protejată.

Aceasta, deoarece și opera derivată este supusă

acelorași exigențe ca și opera originară, legea nefăcând nici o distincție

referitoare la condițiile protecției.

Astfel, și opera derivată trebuie să întrunească

cerința originalității, cum corect a reținut instanța de apel.

Contrar susținerilor recurentei, această instanță nu

a cenzurat valoarea artistică a scenariului, după cum nu a negat aptitudinea

acestuia de a fi adus la cunoștință publică.

Ceea ce a arătat curtea de apel, menținând soluția

tribunalului a fost faptul că reclamanta nu a reușit să probeze conținutul

acestui scenariu, pentru ca instanța să poată verifica dacă el întrunește

condiția de a fi original.

Pentru aceste considerente nici

criticile de nelegalitate formulate la pct. 4 și 6 în cererea de recurs nu pot

fi primite.

vizează greșita interpretare a probelor și, drept urmare, greșita reținere a

situației de fapt sub mai multe aspecte, însă aceste critici nu pot face obiect

de analiză în recurs deoarece nu se încadrează în dispozițiile art. 304 C.

proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei.

cărora instanțele nu au reținut inexistența unui contract de cesiune a

drepturilor de autor care să legitimeze utilizarea de către pârâtă a operei

sunt lipsite de suport, în condițiile în care pârâta este titularul drepturilor

patrimoniale de autor.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte va menține decizia atacată și va respinge recursul ca nefondat.

In baza art. 274 C. proc. civ.

Înalta Curte o va obliga pe recurentă  la plata sumei de 3 000 RON cheltuieli

de judecată către intimata C.R.L.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta I.E. împotriva deciziei nr. 149/A din 26 aprilie 2005 a

Curții de Apel București, secția a IX.

Obligă pe recurentă la plata sumei

de 3000 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă C.R.L.R.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 5 mai 2006.