ÎCCJ, decizie (scj.ro #86723)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86723) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Acțiune pentru acordarea de despăgubiri pentru încălcarea
drepturilor de autor asupra unor opere coregrafice. Posibilitatea reclamantului
de a solicita în mod direct pretenția sa prin intermediul unui organism de
gestiune colectivă
Cuprins
pe materii.
Drept de autor. Acțiune pentru acordarea de
despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de autor asupra unor opere
coregrafice. Posibilitatea reclamantului de a solicita în mod direct pretenția
sa prin intermediul unui organism de gestiune colectivă
Index
alfabetic
.. Drept de autor.
-
despăgubiri
-
opera coregrafică
-
organism de gestiune colectivă
Legea
nr
. 8/1996:
art
.
71, art123 alin. (1),
art
. 123
3
,
art
. 139
Din întreaga economie a Legii
nr
.
8/1966 se desprinde libertatea pe care legiuitorul o dă celor îndreptățiți la
încasarea remunerației să folosească una din cele trei modalități stabilite de
art
. 71 alin. (2) din lege.
În acest sens sunt dispozițiile
art
.
123 alin. (1) din Titlul
III
al
Legii care reglementează gestiunea drepturilor patrimoniale de autor și a
drepturilor conexe.
Este de reținut și împrejurarea că potrivit
art
.
123
3
din lege drepturile patrimoniale de autor și drepturile conexe
pot fi gestionate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă numai în
limitele mandatului special acordat de titularii de drepturi iar printre
drepturile enumerate la art.123
1
cu privire la care se impune
gestiune colectivă obligatorie, nu se regăsește dreptul invocat de reclamantă
ca temei al pretențiilor sale. Acesta se regăsește în art.123
2
alin.
(1)
lit
. d „dreptul de radiodifuzare a operelor și a
prestațiilor artistice în domeniul audiovizual” într-un text supletiv care
prevede că „pot fi gestionate colectiv” drepturile enumerate la
lit
. a - f. Alineatul 2 al acestui articol prevede în mod
expres că „pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin.1, organismele de
gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au
acordat
mandat”.
Justificarea acțiunii directe formulată de reclamant împotriva
pârâtei este dată și de art.139 alin. (1) din lege potrivit căruia „titularii
drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita
instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, remunerația
drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde
acordarea de despăgubiri, pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleași solicitări
pot fi formulate în numele și pentru titularii de drepturi de către organismele
de gestiune, de către asociațiile de combatere a pirateriei sau de către
persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege”.
Ca urmare dispozițiile mai sus citate având o impunere supletivă
în textul legii concluzia firească și legală este că ele autorizează pe
titularii drepturilor de autor în principal ca aceștia să acționeze în nume
propriu direct pe cei împotriva cărora ridică pretenții
.
Î.C.C.J,
Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia
nr
.
9183 din 10 noiembrie 2009.
Prin sentința nr.544 din 19 martie 2008 Tribunalul București,
Secția a
III
-a
civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul O.D.
împotriva pârâtei Societatea Română de Televiziune prin care s-au solicitat
despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de autor asupra operelor coregrafice
ale tatălui reclamantului, difuzate după decesul acestuia fără consimțământul
său, moștenitorul legal al artistului.
În motivarea sentinței Tribunalul a reținut următoarele:
Maestrul coregraf O.D., tatăl reclamantului este autorul și
regizorul operelor coregrafice „Frumoasa din pădurea adormită” și „Carnaval OP
9”.
În perioada 15 ianuarie 2004 – 11iulie 2006 pârâta a difuzat
cele două balete, difuzare care intra sub incidența dispozițiilor legale
prevăzute de Decretul nr.321/1956 privind dreptul de autor, deoarece aceste
spectacole au fost înregistrate de Televiziunea Română în anul 1986
(Frumoasa din pădurea adormită și respectiv 1988 Carnavalul), ele fiind
protejate ca opere coregrafice realizate pe cale de înregistrare fonică sau de
televiziune, potrivit art.9 din decretul menționat.
S-a constatat că sub imperiul acelor dispoziții normative
producătorul sau cel care a înregistrat lucrarea în vederea difuzării la
televiziune beneficiază de drepturile reglementate de
art
.
3 printre acestea fiind dreptul de a aduce la cunoștința publică opera, dreptul
de a fi recunoscut autor, dreptul de a consimți la folosirea operei de către
alții și de a cere încetarea actelor de folosire săvârșite de alții fără
consimțământul său, dreptul la inviolabilitatea operei și la folosirea în
condițiile potrivite cu natura operei.
S-a constatat că reclamantul nu a produs dovezi în sensul că
i-au fost atinse drepturile patrimoniale
de autor cuvenite atât la momentul înregistrării operei
coregrafice pentru creație și difuzarea spectacolelor cât și cu ocazia
difuzării operelor de către pârâtă în perioada 2004 – 2006.
S-a mai reținut că în cauză sunt aplicabile și dispozițiile
art
.
149 alin. (2) din Legea
nr
. 8/1996, privind dreptul
de autor și drepturile conexe care prevăd că sunt protejate de noua lege
și operele, inclusiv programele de calculator, interpretările sau
execuțiile, înregistrările sonore sau audiovizuale, precum și programele
organismelor de radiodifuziune și de televiziune realizate anterior intrării în
vigoare a acesteia.
S-a apreciat așadar că pârâta are drepturi exclusive pentru o perioadă de 50 de
ani începând cu 1 ianuarie al anului următor celui în care a avut loc prima
radiodifuzare a emisiunii sau a serviciului propriu de program, perioadă care
nu a expirat. Această concluzie a fost desprinsă din dispozițiile art.10-15 din
legea în vigoare, potrivit căreia pârâta, în calitate de titular al drepturilor
exclusive asupra operelor colective create sub imperiul decretului anterior
beneficiază de drepturile reglementate de art.10-15. În mod egal s-a constatat
că drepturile exclusive prevăzute de
art
. 113
lit
. a -1, vizează fixarea propriilor emisiuni și servicii
de televiziune, reproducerea sub orice formă a acestora, pe orice fel de
suport, distribuirea, importul, retransmiterea sau
reemiterea
prin orice mijloace, fără fir, prin cablu, satelit sau orice procedeu similar
precum și orice mod de comunicare către public.
Instanța, în raport de inexistența unei definiții exacte a operelor
audiovizuale sau a programului de televiziune în actuala reglementare, acestea
fiind drepturi exclusive (de autor sau conexe) ce aparțin pârâtei din cauză, a
apreciat că pârâta are dreptul să le difuzeze sau să folosească în orice fel
opera audiovizuală sau programul de televiziune fără a solicita permisiunea
terților.
Instanța a constatat totodată că reclamantul beneficiază (prin aplicarea
dispozițiilor
art
. 149 din Legea
nr
.
8/1996, autorului și interpretului regizor O.D.), în calitate de moștenitor al
autorului, de drepturile exclusive de autor ale artistului interpret și
de drepturile conexe prevăzute la art.10-15 și ale
art
.
96-98 din Legea
nr
. 8/1996 cu modificările
ulterioare.
Constatate drepturile de care se bucură, potrivit dispozițiilor invocate cele
două părți în prezenta cauză instanța a analizat măsura în care acestea au fost
încălcate în ceea ce-l privește pe reclamant.
Dintre drepturile morale ale autorului operei coregrafice și ale artistului
interpret regizor, s-a constatat că dreptul prevăzut la
art
.
10
lit
. a (pretins a fi fost încălcat de
pârâtă), privind aducerea operei la cunoștința publicului a fost exercitat când
opera a fost adusă la cunoștința publicului pentru prima dată, acest drept
nemaiputând
fi invocat.
Cât privește dreptul patrimonial pretins a fi fost încălcat, referitor la
dreptul exclusiv de radiodifuzare a operei coregrafice prevăzut de
art
. 13
lit
. g și respectiv
dreptul conex pentru regie prevăzut de art.98
lit
. g
referitor la dreptul de autor privind radiodifuzarea recunoscut de lege în
favoarea reclamantului, s-a constatat că potrivit art.123
1
introdus
prin Legea
nr
. 285/2004, pentru modificarea și
completarea Legii
nr
. 8/1996, este obligatorie
gestiunea colectivă pentru exercitarea anumitor drepturi de autor, printre care
și dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale (
lit
.
d).
Obligația inserată în acest articol se traduce prin imposibilitatea exercitării
individuale a drepturilor de autor de către fiecare autor în parte.
Exercitarea individuală a dreptului conex la radiodifuzare și aceasta este
exclusă în situația prevăzută de
art
. 98
lit
. g din Lege.
S-a reținut că Titlul
III
al
Legii reglementează regimul juridic al gestiunii colective a drepturilor de
autor și a drepturilor conexe și funcționarea acestora.
Or, potrivit art.129
1
, în cazul gestiunii colective obligatorii,
dacă un titular de drepturi nu este asociat la nici un organism, competența
revine organismului din domeniu, cu cel mai mare număr de membri, iar revendicarea
de către titularii de drepturi
nerepartizați
, a
sumelor cuvenite se poate face în termen de 3 ani de la data modificării, după
acest termen, sumele repartizate sau
nerevendicate
fiind utilizate potrivit hotărârii adunării generale cu excepția cheltuielilor
de administrare.
Ca urmare, s-a constatat că reclamantul nu își poate exercita aceste drepturi
decât prin modalitatea gestiunii colective, și nu le poate pretinde direct de
la utilizator.
Curtea de Apel București, Secția IX-a prin decizia civilă nr.233 A din 21
octombrie 2008 a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința în
sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtă la plata sumei de
10.427 lei cu titlu de despăgubiri. Au fost menținute celelalte dispoziții ale
sentinței.
În motivarea acestei soluții Curtea de apel a reținut următoarele:
Natura drepturilor de autor dobândite de maestrul coregraf O. D. și ulterior de
moștenitorul său, reclamantul, - drept consecință a înregistrărilor
spectacolelor de balet difuzate în perioada 15 ianuarie 2004 – 11 iulie 2006 a
fost corect stabilită de instanța de fond prin raportare la dispozițiile legii
vechi, Decretul
nr
. 321/1956, în vigoare la data
înregistrărilor acestora.
Analiza corespunde dispozițiilor
art
. 149 din Legea
nr
. 8/1996, actuala lege ce reglementează dreptul de autor
dar și
art
. 1 Cod civil și
art
.
15 din Constituția României.
Din perspectiva legislației actuale instanța a apreciat în mod corect că este
vorba în cauză despre opere audiovizuale având caracteristicile și efectele
stabilite prin
art
. 64 și
art
.
101 din Legea
nr
. 8/1996, fără să se rețină în
favoarea pârâtei drepturi de autor corespunzătoare regiei și coregrafiei
înregistrărilor în discuție.
Curtea a apreciat că este
greșită soluția de respingere a acțiunii în măsura în care aceasta s-a referit
și la drepturile patrimoniale de autor invocat de reclamant în categoria celor
care fac obiectul gestiunii colective obligatorii.
S-a apreciat astfel că s-a extins în mod nejustificat în privința activităților
de radiodifuzare a operei audiovizuale, reglementările care privesc normele de
colectare a foloaselor materiale rezultate din exercițiul drepturilor
patrimoniale asupra operelor muzicale, în condițiile în care prin art.7
lit
. c și
lit
. e din Legea
nr
. 8/1996 legiuitorul a făcut distincție între cele două
tipuri de opere, iar potrivit
art
. 123 alin. (2)
lit
. d din aceeași lege, activitățile de radiodifuzare a
operelor și prestațiilor artiștilor din domeniul audiovizualului intră în
categoria celor pentru care este reglementată cu caracter facultativ gestiunea
colectivă.
S-a apreciat că pentru situația în care se află părțile în proces se aplică
dispozițiile
art
. 71 alin. (2) din Legea
nr
. 8/1996 potrivit cărora producătorul este obligat
să remită autorilor, periodic, situația încasărilor percepute după fiecare mod
de utilizare. Autorii primesc remunerațiile cuvenite fie prin intermediul
producătorului, fie direct de la utilizator, fie prin organismele de gestiune
colectivă a drepturilor de autor, pe baza contractelor generale încheiate de
acesteia cu utilizatorii.
Curtea de apel a constatat în raport de aceste reglementări că demersul
reclamantului este legal, textul amintit oferindu-i posibilitatea de a formula
cererea fie direct fie prin intermediul organismelor de gestiune colectivă.
Pentru stabilirea remunerației cuvenită reclamantului, s-a făcut aplicarea
dispozițiilor
art
. 139 alin. (2)
lit
. a
coroborat cu
art
. 71 alin. (1) din Legea
nr
. 8/1996. S-au avut în vedere concluziile expertizei,
care au relevat o sumă încasată de pârâtă de 104.267,66 lei, pe perioada
indicată din care reclamantului i se cuvine o sumă corespunzătoare procentului
de 10% deci 10.427 lei.
Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs în termen legal.
În drept a fost invocat motivul de recurs prevăzut de
art
.
304
pct
. 9 Cod procedură civilă.
În fapt recurenta a fost de acord cu împrejurarea că raporturilor juridice
deduse judecății li se aplică dispozițiile Decretului
nr
.
321/1956 sub imperiul căruia s-au născut dar și dispozițiile noii Legi,
nr
. 8/1996, în temeiul
art
. 149
alin. (2). S-a mai confirmat faptul că deși este permisă difuzarea propriilor
înregistrări produse de pârâtă fără încheierea unui contract cu autorul operei,
difuzarea se face cu respectarea dreptului de autor la încasarea unei
remunerații pentru utilizarea în discuție.
Pârâta recurentă a susținut că legiuitorul s-a referit la valorificarea
dreptului de remunerație cum este el cuantificat, tarifat numai prin organismul
de gestiune colectivă, a drepturilor de autor ca unică posibilitate obiectivă,
în cazul dedus judecății, de valorificare a dreptului de a obține o remunerație
pentru utilizare.
Ca urmare, reclamanta a susținut că în mod corect instanța de fond a asimilat
posibilitatea titularului de drepturi asupra coregrafiei de a opta pentru
gestiunea drepturilor sale de către UCMR-ADA deoarece nu se poate concepe ca
dreptul de radiodifuzare să se poată exercita în moduri diferite pentru autorul
coregrafiei create pentru o operă muzicală și pentru autorul operei muzicale ca
atare.
Recurenta, recunoscând dreptul la remunerație echitabilă al reclamantului
pentru operele audiovizuale realizate de televiziunea română, pe care aceasta
le poate exercita liber, s-a adresat reclamantului pe parcursul judecării
apelului solicitându-i indicarea organismului de gestiune colectivă în vederea
listării utilizării operelor coregrafice difuzate de TVR în perioada pretinsă
(potrivit adresei cu
nr
. J/15.509 din 30 iunie 2008).
Recurenta a susținut că decizia din apel se bazează pe o greșită interpretare
a dispozițiilor normative aplicabile când a analizat cererea
reclamantului de a pretinde direct de la producători drepturile cuvenite.
În subsidiar recurenta a criticat cuantumul stabilit de instanță cu titlu de
remunerație deoarece acesteia nu i se poate da o sumă mai mare decât cea
cuvenită autorilor și interpreților executanți, potrivit metodologiei
aprobate în vigoare la momentul utilizării operelor în discuție, remunerația
fiind unică potrivit
art
. 71 alin. (1) din Legea
nr.8/1996.
S-a arătat că
niciun
organism de gestiune colectivă
nu încasează pentru radiodifuzarea operelor un procent de 10% din venituri, iar
pârâta nu datorează decât un procent de 1,2% conform tabelului Anexa
nr
. 1, la H.G.
nr
. 119/2002 iar
pentru opera grafică nu se poate acorda un procent mai mare decât 2%, tarifele
menționate fiind singurele la care se pot raporta, în lipsa unor reglementări a
tarifelor pentru operele coregrafice, potrivit metodologiei stabilite
prin hotărârea arbitrală a Comisiei de mediere din
subordinea
ORDA și publicată în Monitorul Oficial conform Direcției ORDA nr.133/2005.
În raport de procentul total de 3,2% pârâta a recunoscut un cuantum de 3.337
lei cu titlu de despăgubiri cuvenite reclamantului.
Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor formulate se constată că
aceasta este legală și temeinică, recursul urmând a fi respins pentru
considerentele de mai jos.
Normele juridice aplicabile cazului dedus judecății au fost corect stabilite de
instanța de apel, care a constatat potrivit
art
. 149
din Legea
nr
. 8/1996 privind dreptul de autor și
drepturile conexe, că actele juridice încheiate sub regimul legislației
anterioare (Decretul
nr
. 321/1956 privind dreptul de
autor) își produc toate efectele conform acelei reglementări și
beneficiază de protecția prezentei legi și operele inclusiv programele pe
calculator, sau execuțiile, înregistrările sonore sau audiovizuale, precum și
programele organismelor de radiodifuziune și de televiziune realizate anterior
intrării în vigoare a prezentei legi.
Acest aspect nu a mai făcut obiect de discuții între părți,
pârâta recurentă recunoscând regimul juridic aplicat de instanțe.
Critica referitoare la greșita aplicare a legii în ceea ce
privește posibilitatea reclamantului de a solicita în mod direct – printr-un
organism de gestiune colectivă – pretenția sa este
nefondată
.
Textele incidente din Legea
nr
. 8/1996
sunt fără echivoc și
nesusceptibile
de mai multe
interpretări, cât privește această problemă.
Art
. 71 alin. (2) – invocat și
de pârâta recurentă – este limpede în stabilirea modalităților în care
autorii primesc remunerațiile cuvenite.
„
Art
. 71 alin. (1) În lipsa unei
clauze contrare, remunerația pentru fiecare mod de utilizare a operei
audiovizuale este proporțională cu încasările brute rezultate din utilizarea
operei.
(2) Producătorul este obligat să remită autorilor, periodic,
situația încasărilor percepute după fiecare mod de utilizare. Autorii primesc
remunerațiile cuvenite, fie prin intermediul producătorului, fie direct de la
utilizatori, fie prin, organismele de gestiune colectivă a dreptului de autor,
pe baza contractelor generale încheiate de acestea cu utilizatorii.”
Din întreaga economie a Legii
nr
.
8/1966 se desprinde această libertate pe care legiuitorul o dă celor
îndreptățiți la încasarea remunerației să folosească una din cele trei
modalități stabilite de
art
. 71 alin. (2) din lege.
În acest sens sunt dispozițiile
art
.
123 alin. (1) din Titlul
III
al
Legii care reglementează gestiunea drepturilor patrimoniale de autor și a
drepturilor conexe.
„
Art
. 123 alin. (1) Titularii
dreptului de autor și ai drepturilor conexe își pot exercita drepturile
recunoscute prin prezenta lege în mod individual sau pe bază de mandat, prin
organismele de gestiune colectivă, în condițiile legii.”
Este de reținut și împrejurarea că potrivit
art
.
123
3
din lege drepturile patrimoniale de autor și drepturile conexe
pot fi gestionate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă numai în
limitele mandatului special acordat de titularii de drepturi iar printre
drepturile enumerate la art.123
1
cu privire la care se impune
gestiune colectivă obligatorie, nu se regăsește dreptul invocat de reclamantă
ca temei al pretențiilor sale. Acesta se regăsește în art.123
2
alin.
(1)
lit
. d „dreptul de radiodifuzare a operelor și a
prestațiilor artistice în domeniul audiovizual” într-un text supletiv care
prevede că „pot fi gestionate colectiv” drepturile enumerate la
lit
. a - f. Alineatul 2 al acestui articol prevede în mod
expres că „pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin.1, organismele de
gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au
acordat
mandat”.
Justificarea acțiunii directe formulată de reclamant împotriva
pârâtei este dată și de art.139 alin. (1) din lege potrivit căruia „titularii
drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita
instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, remunerația
drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde
acordarea de despăgubiri, pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleași
solicitări pot fi formulate în numele și pentru titularii de drepturi de către
organismele de gestiune, de către asociațiile de combatere a pirateriei sau de
către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta
lege”.
Ca urmare dispozițiile mai sus citate având o impunere supletivă
în textul legii concluzia firească și legală este că ele autorizează pe
titularii drepturilor de autor în principal ca aceștia să acționeze în nume
propriu direct pe cei împotriva cărora ridică pretenții.
Al doilea aspect criticat în motivele de recurs de reclamantă
sub aspectul
nelegalității
sau greșitei interpretări
a legii a fost cel referitor la cuantumul despăgubirilor stabilite de instanță.
Acest cuantum a fost stabilit potrivit criteriilor expres
prevăzute de
art
. 139 alin. (2) din Legea
nr
. 8/1996, care enumera criteriile pe care instanța de
judecată trebuia să le ia în considerare la stabilirea despăgubirilor.
Ca urmare, pretențiile fiind formulate printr-o acțiune în
justiție, legea impune reguli precise de acordare a acestora.
În motivele de recurs recurenta a criticat greșita aplicare a
procentului de 10% la sumele încasate ca urmare a difuzării spectacolelor în
discuție, invocând procente stabilite prin anexa
nr
.
1 la HG
nr
. 119/2002 și anume de 1,2% din veniturile
utilizabile pentru utilizarea prin radiodifuzare a prestațiilor artistice și
respectiv de 2% cel mult pentru opera coregrafică
,
procente prevăzute
printr-o Metodologie în vigoare stabilită printr-o hotărâre Arbitrală a
Comisiei de mediere din
subordinea
ORDA și publicată
în Monitorul Oficial 657 din 25 iulie 2005 în baza unei decizii ORDA,
nr
. 133/2005.
Această critică nu se poate primi pentru următoarele
considerente:
În faza judecării fondului pârâta Societatea Română de
Televiziune cât privește cuantumul despăgubirilor pretinse de reclamantă,
nu a formulat observații la raportul de expertiză care a avut acest obiect, iar
în concluziile scrise și-a exprimat
expresis
verbis
poziția:
„Cu privire la aceste două emisiuni menționate mai sus
(„Frumoasa din pădurea adormită” și „Carnaval OP9”) apreciem că
S.R.Tv
datorează lui O.D. cel mult 10% din veniturile TVR
aferente operei utilizate de TVR în programele sale, al cărui titular de
drepturi este reclamantul”, concluzionând că „reclamantul poate pretinde
maximum 9363 lei reprezentând 10% din 93.638 lei taxa
tv
.
aferentă celor două programe, plus 33 € reprezentând 10% din valoarea maximă a
spațiului de publicitate aferent, de 336 €”.
Având în vedere poziția pârâtei la instanța de fond precum și
cele susținute de aceasta în apărare în cursul judecării apelului, se
constată că invocarea unor dispoziții desprinse dintr-o metodologie
stabilită printr-o hotărâre arbitrală în sensul aplicării unui alt procent (de
respectiv 3,2%) se face pentru prima dată în recurs, împrejurare neîngăduită de
principiul ierarhizării căilor de atac care face imposibilă cercetarea unei
critici invocate omiso medio.
Din interpretarea textelor
art
. 294
alin. (1) și a
art
. 305 Cod procedură civilă care
fixează cadrul procesual pentru instanța de control judiciar se deduce și
împrejurarea că nu se pot face noi apărări în recurs.
Pe de altă parte o atare cercetare nu poate fi primită nici sub motiv de
asigurare a ordinii publice prin corecta aplicare a legii.
Este de observat că metodologia invocată se referă la utilizarea prin
radiodifuzare a operelor muzicale și tabel cuprinzând remunerațiile cuvenite
titularilor de drepturi de autor”, și a fost stabilită printr-o hotărâre
arbitrală din 21 iunie 2005 de un Complet de mediere la cererea formulată de
Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România – Asociația pentru drepturi
de autor (UCMR-ADA) și Asociația Română de Comunicații Audiovizuale (ARCA),
deci două organisme de gestiune colectivă.
Obiectul medierii l-a constituit „stabilirea unei forme unice a metodologiei și
tabelului privind remunerația datorată de utilizatorii de opere muzicale
titularilor de drepturi patrimoniale ale autorilor pentru utilizarea operelor
muzicale în activitatea de radiodifuzare”.
Ca urmare, această metodologie nu este
incidentă
cauzei, ea referindu-se la raporturile angajate, prin mandat, între organismele
de gestiune colectivă și titularii drepturilor de autor în domeniul
operelor muzicale, mediere inițiată la solicitarea directorului
Oficiului Român pentru Drepturi de Autor (OADA).
Or, în cauză acțiunea introdusă în condițiile
art
.
139 din Legea
nr
. 8/1996 privește raporturile directe
create între titularul dreptului de autor dedus dintr-o operă coregrafică, cu
coordonatele specifice ale unei
atari
creații
artistice, pe de o parte și utilizatorul creației prin
redifuzarea
audiovizuală – Societatea Română de Televiziune, pe de altă parte.
Constatând așadar, potrivit celor mai sus arătate că decizia
atacată este dată cu corecta aplicare a dispozițiilor legale
incidente la raporturile deduse judecății, în temeiul
art
.
312 alin. (1) Cod procedură civilă, văzând că nu sunt întrunite condițiile
prevăzute de art.304 pct.9 Cod procedură civilă Înalta Curtea a respins
recursul ca
nefondat
.