ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 645/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 25 iunie 2008 pe rolul Tribunalului Prahova, secția civilă, reclamantele I.A.M. și A.R. au formulat contestație împotriva dispoziției nr. 14923 din 27 mai 2008 emisă de Primarul municipiului Ploiești, prin care le-au fost acordate despăgubiri pentru clădirile ce nu mai pot fi restituite, situate în Ploiești, jud. Prahova. Prin sentința civilă nr. 2459 din 29 septembrie 2008, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamante, reținând că, în urma notificării formulate de autorul reclamantelor, A.A., s-a emis decizia nr. 4142/2002, prin care s-au acordat despăgubiri petentelor pentru imobilul situat in Ploiești, iar contestația împotriva acestei decizii a fost admisă de Tribunalul Prahova prin decizia nr. 160/2003, prin care s-a dispus obligarea primăriei la acordarea de despăgubiri, respingându-se cererea de acordare în natură a acestui teren.

Prin dispoziția nr. 14293 din 27 mai 2008, ce face obiectul prezentei contestații, pârâta a propus acordarea despăgubirilor bănești în cuantum de 1.395.298.000 ROL, conform sentinței civile nr. 160/2003 a Tribunalului Prahova, definitivă și irevocabilă, investită cu formulă executorie, completată și modificată prin decizia nr. 1015/2005 a Curții de Apel Ploiești, în baza Legii nr. 10/2001, pentru imobilul construcție imposibil de restituit in natura, compus din Corp A cu suprafața construită de 205,54 mp, corp B cu suprafața utilă de 164,10 mp, magazie cu suprafața de 55,77 mp și șopron Corp C cu suprafața utilă de 61,95 mp, situat in Ploiești, petiționarelor A.R. și I.A.M.

A mai reținut prima instanță că, în baza art. 1 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, imobilele ce au fost preluate in mod abuziv în perioada 1945- 1989, urmează a fi restituite în natura dacă acest lucru este posibil, în caz contrar urmând a se acorda măsuri reparatorii, constând în despăgubiri. Prin decizia nr. 289 din 18 decembrie 2008, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamante și, în consecință, a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis contestația și a anulat dispoziția nr. 14923 din 27 mai 2008 emisă de Primarul municipiului Ploiești. A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelante.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că tribunalul a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 16 din Titlul VII Capitolul 5 al Legii nr. 247/2005. Cum prin dispoziția nr. 4142 din 19 august 2002, astfel cum a fost modificată, parțial, prin sentința civilă nr. 160/2003 a Tribunalului Prahova și decizia civilă nr. 1015/2005 a Curții de Apel Ploiești a fost stabilit în mod definitiv și irevocabil cuantumul despăgubirilor pe care Primăria municipiului Ploiești trebuie să le plătească reclamantelor, respectiv 1.395.298.000 ROL, rezultă că emiterea unei noi dispoziții prin care s-a propus acordarea acelorași despăgubiri lasă fără aplicare aceste hotărâri judecătorești irevocabile care trebuie puse în executare potrivit dispozițiilor procedurale în materie civilă.

Aceste aspecte au fost analizate și de instanța supremă, cu ocazia soluționării recursului declarat de aceleași reclamante împotriva deciziei nr. 339/2007 a Curții de Apel Ploiești, instanță care a constatat că emiterea dispoziției nr. 5738 din 16 august 2007 de către Primarul Orașului Ploiești este nelegală pentru considerentele expuse anterior. Curtea de apel a mai arătat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 163 C. proc. civ., întrucât în cauza de față reclamantele au contestat o dispoziție emisă ulterior dispoziției nr. 5738/2007, ce fost anulată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2388/2008. Cu toate acestea, având în vedere că în speță sunt incidente aceleași aspecte privitoare la aplicarea legii, instanța de apel a constatat că decizia instanței supreme beneficiază de puterea lucrului judecat conferită de dezlegarea, în mod irevocabil, a aspectelor legale incidente și în prezenta cauză.

S-a mai reținut că nu se poate considera că decizia atacată este emisă în vederea executării titlurilor executorii ale reclamantelor, câtă vreme au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, care însă nu mai sunt aplicabile în speță, întrucât reclamantele beneficiau deja de un titlu executoriu emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, astfel încât nu mai pot fi obligate să reia procedura administrativă și judiciară prevăzută de această lege specială de reparație, așa cum se tinde prin dispoziția a cărei anulare se solicită. În ceea ce privește cererea formulată de către apelante de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța de apel a reținut că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 274 C. proc.

civ., dat fiind faptul că nu s-a făcut dovada în fața instanței de fond a plății onorariului de avocat, simpla adeverință emisă la 18 decembrie 2008 și depusă în fața instanței de apel, care atestă efectuarea plății sumei de 400 lei de către reclamante, la data de 25 iunie 2008, către apărătorul P.M., neputând face dovada în înțelesul legii, a achitării sumei respective. De asemenea, s-a mai reținut că nedepunerea chitanței doveditoare a plății cheltuielilor de judecată în fața primei instanțe, înainte de închiderea dezbaterilor, nu este imputabilă instanței de fond, iar referitor la chitanța nr. 69 din 10 decembrie 2008 s-a constatat că aceasta a fost depusă după pronunțarea soluției, astfel încât nu putea fi avută în vedere cu ocazia deliberării.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele I.A.M. și A.R., precum și pârâtul Municipiul Ploiești, prin primar. Prin recursul lor, reclamantele au indicat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și au arătat că în mod greșit instanța de apel a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, pe motiv că reclamantele, la prima instanță, nu au depus chitanța, iar în apel au depus-o după pronunțarea soluției. Au susținut reclamantele că, în realitate, au depus chitanța cu onorariul de avocat la instanța de fond, însă cu ocazia judecării apelului au constatat că nu era în dosar, drept pentru care au depus un act oficial, cu care au făcut dovada plății, având în vedere că nu mai puteau aduce o nouă chitanță.

Pârâtul Municipiul Ploiești, prin primar, a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că dispoziția nr. 14923 din 27 mai 2008, ce face obiectul prezentului dosar, nu lasă fără aplicare hotărârile judecătorești pronunțate anterior ci, dimpotrivă, a fost emisă tocmai în executarea acestora, urmând ca plata efectivă a despăgubirilor să urmeze procedura stabilită prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005. A susținut că aceste dispoziții legale sunt obligatorii și de imediată aplicare, excluzând aplicarea legii vechi. Examinând recursurile declarate, în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Recursul declarat de reclamantele I.A.M.

și A.R. este nul. Astfel, potrivit art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Așadar, recursul care cuprinde doar simplele nemulțumiri ale părții nu este un recurs motivat, deoarece motivarea presupune critici de nelegalitate, care să se regăsească în oricare din ipotezele reglementate de art. 304 C. proc. civ., precum și indicarea textelor le lege care se pretinde că au fost încălcate sau greșit aplicate. Or, recursul reclamantelor nu cuprinde critici de nelegalitate și nici nu indică în ce ar consta aplicarea greșită a legii și ce texte de lege au fost încălcate sau care sunt motivele contradictorii ori străine de natura pricinii.

Recurentele-reclamante, deși invocă art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., nu formulează critici care să se încadreze în dispozițiile legale indicate, ci se raportează la propriile aprecieri privind dovada cheltuielilor de judecată. Însă, modul în care instanțele au făcut aprecierea probelor cu privire la cheltuielile de judecată, nu pot fi analizate în recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. Prin urmare, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de reclamante. Recursul declarat de Municipiul Ploiești, prin primar, este nefondat. Prin notificarea formulată la data de 25 mai 2001, autorul reclamantelor, A.A., a solicitat Primăriei municipiului Ploiești restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului teren și construcție situat în Ploiești, care a constituit proprietatea tatălui său, A.V.

și a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Prin dispoziția nr. 4142 din 19 august 2002 emisă de Primarul municipiului Ploiești, s-a constatat dreptul notificatorului de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, s-a respins cererea de restituire in natură a imobilului teren și s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 10/2001. Această dispoziție a fost atacată în justiție de către notificator, iar după decesul acestuia, în dreptul pretins s-au subrogat moștenitoarele sale I.A.M. și A.R., reclamantele din prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 160 din 12 martie 2003 a Tribunalului Prahova și decizia civilă nr. 1015 din 11 octombrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă prin decizia nr. 5085 din 25 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, dispoziția atacată a fost anulată în parte, iar Primăria municipiului Ploiești a fost obligată să restituie în natură reclamantelor I.A.M. și A.R. terenul în suprafață de 738 mp situat în Ploiești, și să plătească acelorași reclamante suma de 1.395.298.000 lei vechi, reprezentând contravaloarea construcțiilor demolate. La 31 ianuarie 2007 reclamantele au somat Primăria mun. Ploiești să execute aceste hotărâri judecătorești.

Primarul municipiului Ploiești a emis dispoziția nr. 5399 din 16 februarie 2007, prin care a dispus restituirea în natură a terenului, precum și dispoziția nr. 5738 din 22 februarie 2007, prin care a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001 modificată și completată pentru construcțiile demolate care s-au aflat pe terenul restituit în natură, scop în care a dispus ca, în termen de 10 zile, dispoziția și documentația anexată notificării să fie transmise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Reclamantele au contestat dispoziția nr. 5738 din 22 februarie 2007, solicitând anularea ei, iar prin decizia civilă nr. 2388 din 9 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de reclamante și pe fond a fost admisă contestația, fiind anulată dispoziția atacată, reținându-se că dispoziția emisă inițial de primar, astfel cum a fost modificată parțial prin hotărârile judecătorești menționate, este singura producătoare de efecte juridice. După pronunțarea acestei decizii, a fost emisă o a treia dispoziție, cea contestată în prezentul dosar, prin care, pentru același imobil construcție, s-a propus acordarea de despăgubiri bănești în cuantum de 1.395.298.000 lei vechi, conform sentinței nr. 160 din 12 martie 2003 a Tribunalului Prahova, dispunându-se ca întreaga documentație anexată la notificare să fie transmisă Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Or, în raport de cele expuse, se constată că instanța de apel în mod corect a schimbat sentința primei instanțe, în sensul că a admis contestația și a anulat dispoziția nr. 14923 din 27 mai 2008, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale în vigoare și reținând puterea de lucru judecat cu privire la aspectele incidente și în prezenta cauză, care au fost dezlegate în mod irevocabil prin decizia nr. 2388 din 9 aprilie 2008 a instanței supreme. Astfel, potrivit art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi, se transmit Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de decizia sau dispoziția conținând propunerea motivată de acordare a despăgubirilor și de documentația aferentă.

În speță, dreptul la măsuri reparatorii a fost constatat prin dispoziția nr. 4142 din 19 august 2002, dispoziția inițială, care a fost modificată parțial prin hotărârile judecătorești arătate, astfel că nu se mai poate propune o altă modalitate de despăgubire prevăzută de o lege ulterioară, și nici să se mai emită o nouă dispoziție prin care să fie lăsate fără aplicare hotărârile judecătorești irevocabile. Față de cele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de Municipiul Ploiești, prin primar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantele I.A.M. și A.R. împotriva deciziei nr. 289 din 18 decembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Respinge recursul declarat de Municipiul Ploiești, prin primar, împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2010.