ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1461/2004

Reține următoarele:

Prin acțiunea formulată la 23 noiembrie

2000, I.S. a chemat în judecată SC C. SRL Ploiești solicitând obligarea

acesteia la plata sumei de 200 000 000 lei cu titlu de „daune morale”.

În motivarea acțiunii s-a susținut că

aceste despăgubiri sunt solicitate ca urmare a lezării onoarei, demnității,

reputației și viateții de familie ale reclamantului în urma afirmațiilor cu

conținut insultător și calomniator apărute „într-o serie de articole publicate

în ziarul S.C. editat de societatea pârâtă”.

Ca temei de drept al acțiunii au fost

menționate dispozițiile art. 30 alin. (6) și (8) din Constituție, precum și

art. 1 din O.U.G. nr. 53/2000.

Inițial acțiunea a fost înregistrată pe

rolul Judecătoriei Ploiești cu numărul de dosar 17698/2000, iar prin sentința

civilă nr. 241 pronunțată la 10 ianuarie 2001, instanța astfel sesizată a

declinat competența de soluționare a cauzei la Tribunalul Prahova.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 170

pronunțată de secția civilă a Tribunalului Prahova la 25 iunie 2001 în dosarul

nr. 1859/2001, a fost respinsă excepția privind lipsa calității sale procesuale

pasive invocată de SC C. SRL Ploiești, acțiunea fiind admisă în parte.

Ca urmare pârâta a fost obligată să îi

plătească reclamantului 50 000 000 lei „reprezentând daune morale” și s-a

dispus restituirea către I.S. a sumei de 10 000 000 lei pe care acesta o

consemnase cu titlu de cauțiune conform art. 2 din O.U.G. nr. 53/2000.

Totodată a fost respinsă „ca nedovedită”

cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Apelurile făcute ulterior de reclamant și

de pârâtă împotriva acestei sentințe au fost respinse prin decizia civilă nr.

127, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă la 14 decembrie 2001,

în dosarul nr. 5804/2001.

Pronunțând această decizie

instanța de apel a subliniat că, în raport cu natura cauzei deduse judecății,

obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri are o semnificație mai mare decât

însăși expresia valorica a obligației astfel configurate.

În aceeași ordine de idei s-a reținut că

„în mod corect tribunalul a apreciat la 50 de milioane lei valoarea pecuniară”

a despăgubirii, fiind deci nejustificate criticile formulate sub acest aspect

în motivarea apelului făcut de reclamant.

În același timp s-a relevat că

soluționarea cauzei în fond de către Tribunalul Prahova, după respingerea unei

excepții prin care pârâta invocase lipsa competentei materiale a acelei

instanțe, s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 18

1

și art. 725

C. proc. civ., astfel încât repunerea aceleiași chestiuni în discuție cu ocazia

motivării apelului făcut de SC C. SRL este lipsita de suport.

Reiterarea de către aceeași pârâtă, în

apel, a excepției lipsei calității sale procesuale, excepție fundamentată pe

ideea neîntrunirii în speță a cerințelor legale care condiționau eventuala sa

responsabilitate juridică în calitatea de comitent pentru fapta prepusului a

fost, de asemenea, considerată nefondată de către instanța de recurs.

Referitor la acest aspect s-a subliniat că

soluționarea cauzei nu poate fi făcută decât în raport cu motivarea în fapt și

în drept data acțiunii, „editorul, în speță pârâta, răspunzând direct, în baza

dispozițiilor legale invocate ca temei juridic de către reclamant”.

În considerentele deciziei s-a reținut, de

asemenea, că:

- soluția instanței de fond este

„fundamentată pe ansamblul probelor administrat în cauză și care a fost

totodată just interpretat”;

- prestigiul profesional și viața

familială ale reclamantului „au fost atinse prin publicarea articolelor” în

cuprinsul cărora s-a afirmat că acesta ar fi „o persoană incapabilă moral și

profesional să ocupe o funcție de director”;

- respectivele aserțiuni au fost infirmate

prin depoziția martorului audiat de tribunal, precum și prin înscrisurile care

atestă rezultatul „verificărilor efectuate de către Inspectoratul Școlar

Prahova și Inspectoratul de Politie”.

Împotriva deciziei astfel pronunțate au

declarat recurs SC C. SRL la 15 ianuarie 2002 și reclamantul I.S. la 16

ianuarie 2002, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei

Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 534/2002.

În motivarea recursului său, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., reclamantul a susținut că

obligarea pârâtei la plata parțială a daunelor morale solicitate nu corespunde

criteriilor reale și concrete care confirmă justețea pretențiilor formulate

prin acțiune.

În acest context au fost amintite

conținutul concret al faptelor imputabile pârâtei, repetarea lor într-o formă

tot mai virulentă, amplificarea efectelor determinată de utilizarea în speță a

unui instrument mas-media și presiunea morală la care a fost supus reclamantul

în plan social, profesional și familial.

Printr-o altă critică s-a susținut că

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare hotărâtor

pentru dezlegarea pricinii neținând seama de obiecțiunea reclamantului potrivit

căreia se impuneau a fi înlăturate acele înscrisuri probatorii pe care pârâta

le-a depus în apel, deși nu fuseseră menționate în motivarea apelului ori în

întâmpinare.

În susținerea acestui motiv de recurs au

fost evocate prevederile art. 114 alin. (2), art. 118 alin. (2), art. 292 și

art. 294 C. proc. civ., subliniindu-se că, prin încălcarea acestor texte de

lege, pârâta a modificat nepermis cauza juridică a apărărilor invocate în fond.

La rândul său pârâta SC C. SRL și-a

motivat recursul susținând că decizia atacată intră sub incidența art. 304 pct.

9 C. proc. civ., deoarece:

- instanța a încălcat prevederile art. 261

C. proc. civ., omițând să se pronunțe asupra celui de-al treilea motiv al

apelului făcut în cauză de aceeași pârâtă,

- cauza a fost judecată în condițiile în

care temeiul legal al demersurilor reclamantului nu a fost precizat în

suficientă măsură, iar instanțele nu și-au îndeplinit obligațiile de ordin

procedural care le reveneau sub acest aspect,

- obligarea editorului la plata unor despăgubiri

ca urmare a unor articole apărute în ziarul S.Z. contravine prevederilor art.

1000 alin. (3) C. civ., în speță nefiind întrunite cerințele răspunderii

comitentului pentru fapta prepusului;

- s-a dat o greșită interpretare probelor

administrate în cauză și nu s-a ținut seama de notorietatea împrejurărilor de

fapt relatate de ziarul S.Z., notorietate reflectată prin apariția unor

articole cu conținut similar în alte publicații locale sau naționale;

- instanța de apel a încălcat prevederile

art. 225 C. proc. civ., în sensul că nu a dat eficiență juridică refuzului

reclamantului de a răspunde la interogatoriu.

Este, de asemenea, de amintit că atât

reclamantul cât și pârâta au solicitat respingerea recursului declarat de

partea adversă.

Având a se pronunța asupra recursurilor,

Curtea urmează a analiza cu precădere critica formulată de pârâtă în legătură

cu neîndeplinirea de către reclamant și respectiv de către instanțe a

obligațiilor referitoare la stabilirea temeiului legal al acțiunii.

Este de observat mai întâi că, deși nu

sunt străine de natura litigiului dedus judecății, reglementările menționate de

reclamant în acțiunea introductivă răspund doar în parte cerințelor art. 112

alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., referitoare la obligația indicării „motivelor

de drept pe care se întemeiază cererea”.

Astfel O.U.G. nr. 53/2000 cuprinde

dispoziții care se referă în mod preponderent la aspectele procedurale ale

soluționării unor litigii civile de natura celui dedus judecății, iar alin. (6)

al art. 30 din Constituția României afirmă, la nivel principial, imperativul ca

libertatea de exprimare să nu prejudicieze demnitatea, onoarea, viata

particulară a persoanei sau dreptul acesteia la propria imagine.

Alin. (8) al art. 30 din Constituția

României are la rândul sau doar o eficiență limitată în speță, fiind o normă de

principiu care instituie conceptul de răspundere civilă „pentru informația sau

creația adusă la cunoștință publică”, specificând însă că această răspundere

operează numai „în condițiile legii”.

Această din urmă precizare conținută în

textul constituțional a fost ignorată atât de reclamant cu ocazia redactării

acțiunii, cât și de instanțele care au procedat la soluționarea cauzei.

Este de amintit că, potrivit art. 129

alin. (4) și (5) C. proc. civ., instanțele aveau obligația de a identifica

respectiva deficiență de motivare în drept a acțiunii și de a pune în discuția

părților acest aspect pentru ca soluționarea cauzei să se desfășoare într-un

cadru procesual corect determinat.

În speță chestiunea a și fost invocată

constant, dar nu de instanțe ci de către recurenta pârâtă SC C. SRL, fiind însă

înlăturată printr-o greșită aplicare a principiului disponibilității.

Echivocul și perpetuat în acest mod a

viciat esențial desfășurarea procesului, insuficienta motivare în drept a

acțiunii fiind suplinita ad-hoc în diverse modalități.

Sunt de amintit în acest sens evocarea de

către instanța de fond a prevederilor art. 10 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, precum și aprecierea instanței de apel privind incidența în

speță a unei forme de răspundere civilă „directă”, ceea ce, în termenii

doctrinei juridice, constituie o referire la prevederile art. 998 C. civ.

În ceea ce o privește pârâta SC C. SRL s-a

apărat mai cu seamă în termenii răspunderii civile a comitentului pentru fapta

prepusului prevăzută de art. 1000 alin. (3) C. civ.

Insuficienta cadrului juridic definit prin

acțiune a fost resimțită chiar și de reclamant care, în notele scrise depuse în

dosarul de fond s-a referit la răspunderea civilă „delictuală” care ar opera în

speță, precum și la similitudinea dintre responsabilitatea pârâtei și aceea a

„părții responsabile civilmente în materia dreptului procesual penal”.

Deși nu sunt nici ele lipsite de echivoc

aceste formulări sugerează că în viziunea reclamatului răspunderea pârâtei ar

opera fie în temeiul art. 998, fie în acela al art. 1000 alin. (3) C. civ.

Nu în ultimul rând este de amintit că

aceste două texte de lege au fost în mod constant considerate, de către

doctrină ca și de către jurisprudență, ca temeiuri alternative care pot și

invocate, după caz, în susținerea cererilor de acordare a unor despăgubiri

pentru daune morale produse ca urmare a exercitării abuzive a libertății de

exprimare.

Reținând deci că soluționarea apelurilor

s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 112 alin. (1) pct. 4 și ale art. 129

C. proc. civ., și că în acest mod s-a adus o restrângere majoră dreptului

părților de a-și asigura o apărare adecvată, Curtea conchide că decizia atacată

intră sub incidența art. 304 pct. 5 și 9 din același cod.

Așa fiind, în cauză urmează a se face

aplicarea art. 312 alin. (1) și (3) și art. 313 C. proc. civ., în sensul

admiterii recursurilor și al casării deciziei cu consecința trimiterii cauzei

la aceeași instanță în vederea rejudecării apelurilor.

Instanța de trimitere va pune cu

prioritate în discuție necesitatea precizării temeiului legal al acțiunii.

În situația în care reclamantul nu se va

conforma în continuare cerințelor art. 112 C. proc. civ. și dispozițiilor din

prezenta decizie de casare instanța urmează a face aplicarea art. 84 și art.

129 C. proc. civ., punând această chestiune în discuția părților și dând acțiunii

calificarea juridică conformă prevederilor legale aplicabile în materie.

Corespunzător cadrului juridic astfel

determinat, instanța de trimitere urmează a analiza și celelalte aspecte

critice invocate de părți ca motive de recurs sau de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamantul I.S. și SC C. SRL Ploiești împotriva deciziei civile nr. 127 din 14

decembrie 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza

la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie

2004.