ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3604/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. 22/1998, reclamantul O.V. i-a chemat în judecată pe pârâții SC S. SA, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Privatizării și Fondul Proprietății Statului, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a înscrierii S.S.A.R. (în prezent SC S. SA) pe listele anexe la Decretul nr. 134/1949 pentru naționalizarea unităților sanitare; să se constate validitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate a autorilor săi, defuncții B. N. și B.e., bunicii materni și O.S., mama sa, asupra a 66,6% din patrimoniul Fabricii S.S.A.R., respectiv teren în suprafață de 17.322,66 mp., clădiri, instalații, accesorii materii prime, mărfuri preluate cu inventar de reprezentanții puterii comuniste; să se constate dreptul de proprietate al reclamantului, în calitate de unic moștenitor, asupra cotei de 66,6%, cererea fiind ulterior modificată, conform art. 132 C. proc. civ.

S-a solicitat, de asemenea, chemarea în judecată, în condițiile art. 57 - 59 C. proc. civ., a coproprietarilor cotei de 33,3% a fabricii, cerere la care s-a renunțat în mod expres de către reclamant la data de 7 martie 2001.

Prin sentința civilă nr. 4695 din 13 martie 1998, Judecătoria Sectorului 2 București și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 810 din 29 iunie 2000, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea principală și cererile de intervenție pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Finanțelor Publice, SC A.G. SA și SC S. SA și a dispus disjungerea cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 136 din 8 aprilie 1999 privind vânzarea de acțiuni SC S. SA, încheiat între F.P.S. și SC A.G. SA

Prin decizia civilă nr. 233 din 3 mai 2001 pronunțată în Dosarul nr. 4047/2000, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a desființat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la aceeași instanță, constatând că pârâții au calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare formulată și a menținut dispoziția de disjungere a capătului de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, dispunând disjungerea apelului declarat de intervenienții principali Framer Mia și Marcovici Ecaterina.

Decizia pronunțată în apel a devenit irevocabilă, prin decizia civilă nr. 4398 din 3 decembrie  2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, ca urmare a respingerii recursurilor declarate de Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului (fostă FPS), luându-se act că reclamantul a renunțat la judecarea cererii principale în contradictoriu cu Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului și SC A.G. SA

Prin sentința civilă nr. 217 din 4 martie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 1280/2003, în fond după rejudecare, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea pentru lipsa calității procesuale active a reclamantului, respingând și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că se impune, pentru început, delimitarea în mod strict a obiectului cererii de chemare în judecată, în corelare cu obiectul cererii intitulate de reclamant ca fiind o cerere de chemare în garanție, în condițiile în care acesta și-a precizat cererea pe tot timpul desfășurării procesului, inclusiv prin actul intitulat "Note scrise", depus după momentul desființării sentinței inițial pronunțate în cauză, calitatea procesuală a reclamantului fiind în strânsă legătură cu pretențiile deduse judecății, instanța fiind chemată să analizeze în ce măsură există identitate între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății.

O cerință esențială a obiectului acțiunii civile este acea ca obiectul să fie determinat, numai în condițiile existenței unui obiect determinat putându-se analiza în concret pretențiile reclamantului, în raport de alte pretenții, deduse judecății în alte dosare, precum și în raport de temeiul

juridic al fiecărora dintre acestea și legile în vigoare, sub imperiul cărora ele au fost formulate.

S-a reținut astfel că reclamantul are calitate de succesor în drepturile autorilor săi, decedați, N. și E.B., foști acționarii ai societății anonime S.S.A.R., în care dețineau 66,6% acțiuni, societate care a fost naționalizată.

Această societate deținea în patrimoniul său, potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat la nr. 13.736 din 21 iunie 1921, imobilul ce figura la acea dată pe strada Ziduri Intre Vii nr. 11-17 și care potrivit procesului - verbal de înscriere în cartea funciară nr. 21871/1940 era compus din teren în suprafață de 26.010 mp. și construcția fabricii ce figura sub denumirea „Phenolit”. Restul acțiunilor acestei societăți erau deținute de alte persoane de care reclamantul este străin din punct de vedere succesoral.

La data sesizării instanței, pretențiile reclamantul au privit în mod necontestat recunoașterea dreptului său propriu, neîntrerupt, asupra imobilului și restituirea acestuia, în procent de 66,6%, corespunzător cotei de participare a autorilor săi la constituirea capitalului social al societății ai căror acționari erau.

În perioada scursă de la data sesizării instanței, în anul 1998, a fost adoptată și a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, lege care a stabilit modalitatea și condițiile de acordare a reparațiilor foștilor proprietari și succesori ai acestora, pentru bunuri preluate de stat în mod abuziv, prin diverse moduri, expuse explicit sau prin referiri generice în dispozițiile art. 2 ale acesteia.

Uzând de dispozițiile acestei legi, reclamantul a obținut, pe temeiul dispozițiilor art. 32 alin. (1) al acesteia, dreptul de a i se acorda acțiuni la o societate comercială tranzacționată pe piața de capital, potrivit sentinței civile nr. 1243 din 12 septembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă,, definitivă potrivit deciziei civile nr. 260/ A din 7 mai 2003 a Curții de Apel București, decizie care se bucură de putere de lucru judecat.

Contrar dispozițiilor art. 47 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001, potrivit cărora "prevederile acestei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea prezentei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei", reclamantul, în paralel cu procedura urmată pe temeiul Legii nr. 10/2001 și soluționată potrivit hotărârilor anterior menționate, a continuat și prezentul litigiu, al cărui obiect s-a dorit de către acesta a fi individualizat distinct, spre a nu conduce la teza unei autorități de lucru judecat, a unui drept deja câștigat în procedura administrativă, continuată prin procedura jurisdicțională specifică, instituită de această lege specială.

Chiar dacă reclamantul, precizându-și obiectul cererii de chemare în judecată, a încercat să dea o altă natură juridică acesteia, în sensul că nu ar fi o acțiune în revendicare imobiliară ci o acțiune în pretenții, este evident că el urmărește protecția acelui drept subiectiv care este reprezentat de dreptul de proprietate, drept a cărui constatare și consfințire o urmărește în cadrul a ceea ce formează obiectul acțiunii, pe care o denumește în notele scrise ca fiind o acțiune „în revendicare – în echivalent acțiuni”.

Reținând în esență că obiectul precizat al acțiunii reclamantului se circumscrie recunoașterii și obținerii dreptului de proprietate asupra bunului imobil ce a aparținut societății S.S.A.R., fie acesta în natură, fie în echivalent - într-o altă accepțiune însă decât cea dată de dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a analizat calitatea procesuală a reclamantului, în raport de acest obiect.

Din această perspectivă, este neîndoielnic faptul că imobilul aflat în litigiu nu a aparținut niciodată în proprietate autorilor reclamantului, ale căror patrimonii nu s-ar fi putut confunda cu cel al societății, proprietară bunului imobil.

Dovada calității de acționari a autorilor reclamantului, fie aceasta și într-o proporție mare, coroborată cu dovada calității de succesor a reclamantului nu poate substitui lipsa titlului de proprietate asupra imobilelor sau asupra unei cote indivize din imobile, dovadă fără de care acesta nu poate justifica legitimarea procesuală activă în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Nici includerea în cadrul obiectului acțiunii a cererii prin care reclamantul a solicitat să se constate valabilitatea titlului statului asupra imobilului, respectiv nulitatea absolută a actului juridic de dobândire de către stat a acestuia, nu poate să determine existența calității procesuale active a reclamantului, dată fiind absența oricărui interes legitim în susținerea acestui obiect al acțiunii, privit de sine stătător și în absența posibilității realizării dreptului ce se leagă indisolubil de imobilul în cauză.

Susținerea reclamantului, potrivit

căreia, după desființarea sentințe și trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța ar fi ținută să se pronunțe exclusiv pe fondul cererii, fără a mai putea lua în discuție alte excepții, cum este cea a calității procesuale active, a fost considerată neîntemeiată.

În primul ciclu

procesual, aspectele legate de calitatea procesuală activă nu au fost pe deplin lămurite și nu au constituit obiectul analizei apelului, respectiv a recursului, singurele chestiuni definitiv soluționate putând fi considerate cele care au privit calitatea procesuală pasivă a pârâților chemați în judecată.

Reclamantul

nu se poate considera, astfel cum a susținut prin concluziile orale, dar și prin notele scrise, unic succesor în drepturile fostei persoane juridice S.S.A.R.

Tribunalul a apreciat că, în privința acestei chestiuni, sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001, aplicabilă, potrivit art. 47, și acțiunilor aflate pe rol la data apariției ei, respectiv dispozițiile art. 3 lit. c) potrivit cărora măsurile reparatorii se acordă și persoanelor juridice considerate ca fiind continuatoare ale acelora desființate sau a căror activitate a fost întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În anul 2000 SC S.S.A.R. nu mai exista ca persoană juridică recunoscută, identificată prin denumire, patrimoniu și sediu social, astfel încât, prima instanță a apreciat că nu poate fi concepută nicio măsură menită să ateste existența sa juridică.

În

măsura în care s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că pârâta SC S. SA are calitate procesuală pasivă, aceasta fiind cea către care s-a îndreptat o parte din capitalul social și patrimoniul fostei societății S.S.A.R., această societate ar fi singura în măsură să se considere continuatoare în drepturile celei de la care a primit, într-o formă sau alta bunuri, în nici un caz reclamantul, persoană fizică.

Pentru toate aceste argumente, tribunalul a apreciat că reclamantul nu justifică legitimarea procesuală activă în cererea ce urmărește, în întregul ei, recunoașterea dreptului său de proprietate asupra a 66,6 % din imobilul în litigiu sau plata sumei echivalente a acestei cote din imobil.

În privința cererii de chemare în garanție, tribunalul a respins-o ca inadmisibilă, potrivit următoarelor considerente:

Formulând cererea pe care reclamantul a intitulat-o cerere de chemare în garanție, s-a reținut că acesta nu a urmărit atragerea în proces a Ministerului Finanțelor Publice, ca parte împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu pretenții în cazul în care nu ar obține câștig de cauză în cererea principală, al cărei obiect este revendicare, deoarece această parte figurează deja în calitate de pârât, astfel încât, cel puțin în raport de cererea îndreptată împotriva lui, chemarea în garanție are semnificația modificării obiectului cererii cu încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. (1), după momentul primei zile de înfățișare, modificare ce nu este admisibilă.

Pe de altă parte, orice pretenții cu caracter reparatoriu îndreptate împotriva Ministerului Finanțelor Publice, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 care a stabilit condițiile, termenele și modalitățile de acordare a unor măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de către stat în perioada martie 1945 - decembrie 1989, sunt inadmisibile, reclamantul uzând anterior de dispozițiile ei speciale, tocmai în scopul obținerii unor asemenea reparații.

Față de cele reținute, tribunalul a respins această cerere ca fiind inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel motivat, în termen legal, reclamantul, invocând netemeinicia și nelegalitatea soluției primei instanțe.

Prin decizia civilă nr. 1461 din 22 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, ridicând din oficiu excepția inadmisibilității acțiunii, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței menționate, schimbând în parte sentința apelată, în sensul respingerii cererii principale, ca inadmisibilă, și menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligația de reparare a prejudiciului suferit, în calitate de persoană îndreptățită potrivit art. 3 lit. b)) raportat la art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu o cerere de reparație prin echivalent și că prin acțiunea formulată, reclamantul tinde la eludarea căii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001, ceea ce determină inadmisibilitatea cererii sale.

Prin decizia civilă nr. 1677/ A din 3 septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată cererea apelantului privind lămurirea și întinderea dispozitivului deciziei civile nr. 1461 din 22 iunie 2004.

Apelantul a declarat recurs împotriva acestor două decizii, precum și împotriva încheierii de ședință pronunțată la data de 17 iunie 2004 în Dosarul nr. 4047/2001 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 5852 din 13 iunie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 19622/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamantul O.V. împotriva deciziei civile nr. 1461 din 22 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și a deciziei nr. 1677 din 3 septembrie 2004 a aceleiași instanțe, a casat decizia nr. 1461 din 22 iunie 2004, trimițând cauza spre rejudecarea apelului; a modificat decizia nr. 1677 din 3 septembrie 2004, în sensul că a respins cererea, ca rămasă fără obiect; a respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva încheierii de ședință pronunțată la 17 iunie 2004 în Dosarul nr. 4047/2001 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Pentru a pronunța această soluție, în ceea ce privește casarea deciziei nr. 1461 din 22 iunie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, față de multiplele precizări făcute de reclamant, recurentul a înțeles să sintetizeze obiectul procesului ca fiind acela de constatare a nulității absolute și de inopozabilitate a titlului statului, de revendicare/ echivalent în acțiuni S. și obligațiile de a da și de a face a SC S. SA, iar calificarea dată de instanța de apel cererii modificatoare este în contradicție cu petitul formulat, această din urmă instanță modificând obiectul și cauza litigiului din acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în acțiunea de stabilire a unor măsuri reparatorii prin echivalent întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

În raport de soluția pronunțată în recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1461 din 22 iunie 2004, instanța de recurs a apreciat că cererea de îndreptare a erorilor materiale și de completare a dispozitivului deciziei menționate a rămas fără obiect, ca urmare a casării acestei decizii.

Referitor la recursul declarat împotriva încheierii de ședință pronunțată la 17 iunie 2004 în Dosarul nr. 4047/2001 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă, instanța de recurs a apreciat că soluția pronunțată prin decizia nr. 233/2001 este dată cu respectarea dispozițiilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ., chiar dacă motivarea acesteia este sumară.

Cauza a fost înregistrată, după casarea cu trimitere spre rejudecarea apelului, pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie sub nr. 42326/1/2004 (număr în format vechi 2286/2006).

Prin decizia civilă nr. 752/ A din 18 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost admis apelul reclamantului, a fost desființată sentința tribunalului și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 226/ A din 10 aprilie 2007 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins cererea formulată de reclamant pentru lămurirea și completarea deciziei pronunțate de instanța de apel.

Prin decizia civilă nr. 6695 din 16 iunie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 7615/1/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamant, de pârâta SC S. SA și chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a casat deciziile nr. 752/ A din 18 decembrie 2006 și nr. 226/ A din 10 aprilie 2007 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de recurs a reținut că, deși prin motivele de apel reclamantul a criticat și modul în care a fost soluționată cererea de chemare în garanție, instanța de apel a omis a se pronunța asupra acestui motiv de apel, omisiune de pronunțare ce a făcut obiectul cererii de lămurire și completare a deciziei, care a fost însă respinsă.

S-a mai reținut că pârâta SC S. SA a invocat nu numai excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, ci și excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a susținut că această calitate nu o poate avea decât A.V.A.S., instanța de apel omițând a se pronunța și cu privire la această excepție.

Aceste două omisiuni de pronunțare care vizează aspecte esențiale pentru soluționarea litigiului atrag nulitatea deciziei, a cărei casare se impune – atrăgând totodată casarea deciziei civile nr. 226/ A din 10 aprilie 2007 prin care s-a respins cererea de lămurire și completare a deciziei nr. 752/ A din 18 decembrie 2006.

După casare, cauza s-a reînregistrat pe rolul Curții de Apel sub nr. 76215/1/2008 la data de 5 octombrie 2009.

Nu s-au administrat probe în apel, în completarea probatoriului administrat deja în cauză.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat, în aplicarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. că prin decizia civilă nr. 6695 din 16 iunie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, admițând recursurile declarate în cauză, a casat în totalitate decizia pronunțată anterior de instanța de apel, apreciind că hotărârea respectivă este nulă în condițiile în care s-a omis cercetarea în faza procesuală a apelului a două aspecte esențiale, respectiv, a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC S. SA și a motivului de apel vizând cererea de chemare în garanție.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că este învestită cu judecarea integrală a cauzei, întrucât instanța de casare nu a respins niciuna dintre criticile de nelegalitate formulate de recurenți, indicând în plus instanței de rejudecare să analizeze acele critici de recurs care au rămas neanalizate față de soluția adoptată.

În legătură cu aceste ultime critici, instanța de apel a considerat că le poate analiza doar în limitele devoluțiunii fixate potrivit dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., însă, în ca ce privește celelalte două aspecte care nu au fost cercetate inițial, curtea de apel a ținut seama de caracterul obligatoriu al îndrumărilor deciziei instanței de recurs după casare, conform art. 315 C. proc. civ.

Astfel, s-a constatat că principala critică adusă sentinței (motivele 1 - 4 și 7) vizează admiterea de către tribunal a excepției lipsei calității procesuale active.

Curtea de apel a reținut, prin prisma prevederilor art. 315 C. proc. civ., că acest aspect a fost deja analizat într-un ciclu procesual anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind irevocabil prin decizia nr. 5852 din 13 iunie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 19622/2004, că obiectul procesului este acela de „constatare a nulității absolute și de inopozabilitate a titlului statului, de revendicare/echivalent în acțiuni S. și obligațiile de a da și de a face a SC S. SA”, astfel încât, calificarea dată anterior de instanța de apel a fost în contradicție cu petitul formulat, modificând atât obiectul cât și cauza litigiului din „acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în acțiunea de stabilire a unor măsuri reparatorii prin echivalent întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.

În cadrul dezbaterilor ce au avut loc asupra apelului, în ședința publică din data de 20 aprilie 2010, apelantul-reclamant a precizat că prin cererea sa de revendicare nu solicită imobilul în natură, ci acțiuni în echivalent de la S. „în proporție de 66,66% din imobilul S.S.A.R.”.

Pe de altă parte, prealabil examinării temeiniciei excepției procesuale menționate, Curtea de apel a constatat că este necesară lămurirea chestiunii existenței unei autorități de lucru judecat cu privire la soluționarea acesteia, autoritate susținută de apelant în aceeași ședință ca motiv de nelegalitate de ordine publică, prin raportare la considerentele deciziei civile nr. 233 din 3 mai 2001 pronunțată în primul ciclu procesual.

Instanța de apel a reținut că nu există autoritate de lucru judecat pe acest aspect, conform art. 1201 C. civ., pentru considerentele ce succed.

Efectul pozitiv al unei hotărâri definitive și irevocabile – în sensul că ce s-a tranșat deja jurisdicțional reprezintă realitatea raportului de drept adus în fața instanței – se impune situației litigioase puse în discuție, intrând în puterea lucrului judecat.

Cu atât mai mult, nu s-ar mai putea repune în discuție cu ocazia rejudecării cauzei în fond legitimarea procesuală a reclamantului dacă această condiție de exercitare a acțiunii deduse judecății ar fi fost analizată deja de instanța de apel în același proces, iar acest aspect nu a format ulterior obiectul criticilor formulate în recurs.

Totodată, instanța de apel a avut în vedere că,

în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești, garantat de art. 6 C.E.D.O., trebuie interpretat conform preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element din patrimoniul comun al statelor contractante, iar unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care implică, între altele, ca soluția definitivă dată de instanțe cu privire la orice litigiu să nu mai fie repusă în cauză (cum s-a statuat, spre pildă, prin hotărârea dată în Cauza Brumărescu c. României, §61).

De asemenea, s-a apreciat că nu trebuie omis faptul că intră în sfera autorității lucrului judecat și chestiunile incidentale pe care instanța nu le-a abordat direct și expres, dar care în mod necesar trebuiau rezolvate pentru a ajunge la soluția de fond adoptată – întrucât dispozitivul hotărârii le cuprinde

implicit

.

Prin decizia civilă nr. 233 din 3 mai 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,, decizie prin care, admițându-se apelul reclamantului, s-a desființat prima sentință a instanței de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, constatându-se că pârâții au calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare formulată de reclamant, s-au analizat și trei excepții procesuale ridicate de Fondul Proprietății de Stat, parte la acel moment în proces – excepția necompetenței materiale, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii.

Respingându-se prin considerentele deciziei această ultimă excepție, instanța de apel a reținut caracterul neîntemeiat al acesteia și a arătat – fără legătură cu aspectele puse în discuție pe calea excepției – că reclamantul și-ar fi dovedit „calitatea procesuală activă și interesul de a introduce prezenta acțiune în revendicare, în calitate de moștenitor al bunicilor lui care au avut 80.000 acțiuni dintr-un număr de 120.000 acțiuni ce au format patrimoniul societății S.S.A.R. și care a fuzionat în 1969 cu S.”.

În aceste condiții, instanța de apel a constatat că nici legitimarea procesuală activă și nici interesul reclamantului în promovarea acțiunii nu au format obiectul judecății în fond, aspect relevant asupra limitelor în care instanța de apel era ținută a se pronunța în calea de atac – limite la care, de altfel, s-a făcut o referire expresă în aceleași considerente, deși prima instanță s-a pronunțat numai asupra lipsei calității procesuale a pârâților.

Așa fiind, s-a remarcat că niciuna dintre instanțele de control judiciar care au analizat ulterior soluția dată de Tribunal asupra excepției procesuale a lipsei calității procesuale active, nu au reținut existența vreunui impediment procedural derivând din considerentele deciziei civile arătate.

Prin urmare, în privința îndeplinirii acestei condiții de exercițiu a acțiunii civile, instanța de apel, examinând probatoriul administrat în cauză, a constatat că în mod corect tribunalul a reținut lipsa calității procesuale active a reclamantului în promovarea prezentei acțiuni.

Astfel, dacă din perspectiva calității de succesor, s-a apreciat că reclamantul și-a dovedit calitatea procesuală activă, curtea de apel reținând că acesta are calitatea de succesor în drepturile autorilor săi, decedați, N. și E.B., conform certificatului de moștenitor nr. 862 din 7 august 1991 emis de Notariatul de Stat sector 5, Dosar nr. 930/1991; nu însă aceeași situație se poate reține în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate, consecință a faptului că – așa cum corect a statuat tribunalul prin considerentele sentinței apelate – r

eclamantul, persoană fizică, nu se poate considera continuator în drepturile acelei persoane juridice care și-a încetat activitatea în perioada de referință (respectiv, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).

Instanța de apel a reținut că autorii reclamantului au fost acționari ai Societății Anonime S.S.A.R., deținând 66,6% acțiuni, această societate având în patrimoniul său imobilul ce figura la acea dată pe str. Z.V., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat sub nr. 13736 din 21 iunie 1921 și care, potrivit procesului-verbal de înscriere în cartea funciară nr. 21871/1940, era compus din teren în suprafață de 26.010 mp. și construcția fabricii ce figura sub denumirea „F.”.

SC S.S.A.R., a fost trecută în proprietatea statului prin Decretul nr. 134/1948 pentru naționalizarea unităților sanitare, figurând pe listele anexe la acest decret publicat în M. Of. nr. 15 bis din 2 aprilie 1949, la secțiunea Județul Ilfov, Laboratoare chimico-farmaceutice și, ulterior, prin Legea nr. 119/1948.

Chiar dacă s-a reținut ca fiind probat dreptul de proprietate al autorilor reclamantului asupra acțiunilor societății S.S.A.R. – (aspect care nu mai poate fi repus în discuție în prezenta cauză în condițiile în care apelantului-reclamant i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptățită în conformitate cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, în cadrul fazei judiciare care a avut loc ca urmare a contestației acestuia formulată împotriva actelor emise în cadrul procedurii administrative, potrivit sentinței nr. 1243/2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și deciziei civile nr. 260/A/2003 a Curții de Apel București) – d

ovada calității de acționari a autorilor reclamantului, indiferent de proporția deținută din capitalul social, nu poate substitui lipsa titlului de proprietate asupra imobilelor, în totalitate sau a asupra unei cote indivize, dovadă fără de care reclamantul nu își justifică legitimarea procesuală activă în cadrul unei acțiuni în revendicare, cum corect s-a apreciat de către tribunal.

Acțiunea în revendicare nu are o reglementare expresă în legislația românească, dar teoria revendicării a fost cristalizată de practica judecătorească și de doctrina juridică în criterii precise, aplicate în mod constant și unitar, stabilindu-se astfel că, față de caracterul petitoriu al acestei acțiuni reale, legitimarea procesuală a reclamantului presupune calitatea acestuia de titular al dreptului de proprietate pretins asupra imobilului revendicat.

O atare analiză este necesară și prin prisma

dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., invocate de apelantul-reclamant în susținerea pretențiilor sale, întrucât, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul acestor dispoziții, este necesar, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., să existe un bun actual în patrimoniul său sau cel puțin o "speranță legitimă" de redobândire a imobilului în natură.

În speță, reclamantul a invocat pentru argumentarea îndeplinirii acestei condiții de exercițiu a acțiunii calitatea de proprietar a antecesorilor săi și transmiterea acestui drept pe calea devoluțiunii succesorale – aceste aspecte urmând a fi stabilite cu prioritate față de cele legate de caracterul actual al „bunului” revendicat.

S-a mai reținut că, ulterior formulării acțiunii de față,

întemeiate în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ.

, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a prevăzut că sunt persoane îndreptățite la restituire în condițiile acestui act normativ, alături de

persoanele fizice care erau proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, și cele care erau asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv

(art. 3 alin. (1) lit. a) și b) din

Legea nr. 10/2001).

Aceasta perfecționare adusă sistemului reparator, având ca finalitate reparația integrală a abuzurilor săvârșite în perioada regimului politic comunist – reparație ce nu s-ar fi putut realiza în cazul analizat pe baza acțiunii în revendicare, din cauza particularităților acestui mijloc de apărare a dreptului de proprietate – a avut totodată în vedere

și regimul juridic specific al raporturilor în societate, respectiv transmiterea bunurilor către societate în schimbul participării la activitatea acesteia. Caracterul autonom al patrimoniului oricărei societăți comerciale recunoscută ca persoană juridică presupune că bunurile ce constituie aportul asociaților ies din patrimoniul acestora și intră în patrimoniul societății, iar în schimbul acestor bunuri, asociații dobândesc părți sociale sau acțiuni ce le conferă doar un drept special de creanță împotriva societății respective, iar nu drepturi reale, cum ar fi dreptul de proprietate.

Acest este motivul reglementării în acest caz prin legea specială de reparație a excepției de la principiul restituirii în natură a imobilelor solicitate de deținătorii de participații la capitalul social al societăților comerciale.

S-a constatat că în acest sens,

art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 prevede că „m

ăsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care

persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv”, cu excepția situației în care „persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii”.

S-a apreciat că în aceste condiții, este evident că decizia motivată a instituției publice implicate în privatizarea societății comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice sau, după caz, ordinul ministrului finanțelor publice prin care se propun măsurile reparatorii prin echivalent,

potrivit art. 31 din aceeași lege

, nu poate fi invocată ca și titlu de proprietate asupra unui bun din patrimoniul fostei societăți comerciale, titlu care să fie folosit eventual într-o cerere de revendicare a bunului

.

Așadar,

față de temeiul juridic al pretențiilor reclamantului, instanța nu ar fi putut da eficiență dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în privința dovedirii legitimării procesuale active, neputând reține nici prin raportare la acest act normativ cu caracter reparatoriu existența unui „bun” actual aflat în patrimoniul reclamantului sau cel puțin a unei "speranțe legitime" de redobândire a imobilului în natură, iar d

in aceasta perspectivă, instanța de apel a apreciat, în sensul suținerilor reclamantului că nu se impune o analiză a incidenței dispozițiilor legii speciale în cadrul stabilirii

calității sale procesuale în prezenta acțiune în revendicare.

Întrucât apelantul - reclamant a pretins că pentru soluționarea corectă a cauzei era important, prealabil cercetării condițiilor de exercitare a acțiunii în revendicare, să se

constate nulitatea absolută a actului juridic de dobândire de către stat a bunului revendicat, instanța de apel a reținut că a

naliza valabilității titlului statului nu poate avea consecințe asupra stabilirii legitimării procesuale în acțiunea de revendicare, aceeași legitimare a reclamantului fiind însă necesară și pentru promovarea acestui capăt de cerere a cărui examinare se subsumează examinării și stabilirii dreptului de proprietate invocat de reclamant în cadrul acțiunii în revendicare.

Naționalizarea, chiar și fără titlu valabil (mai precis, realizată “în mod abuziv”, conform Legii nr. 10/2001) nu presupune în mod normal și încetarea existenței societății comerciale, prin dizolvare și lichidare, ci doar preluarea părților sociale de către stat sau după caz, preluarea directă a unor bunuri din patrimoniul persoanei juridice, proprietate a acesteia, și trecerea acestora în proprietatea statului.

Cu toate acestea, și în situația dizolvării și lichidării unei societăți, repartizarea activului net între asociați (dacă acesta există conform bilanțului final de lichidare) se face, de regulă, prin plata/încasarea unor sume de bani rezultate din vânzarea în mod public a bunurilor din patrimoniu, rambursându-se astfel valoarea aporturilor asociaților și, eventual, repartizându-se pe aceeași cale beneficiul net obținut din activitate, proporțional cu participarea la capitalul social. Numai în mod excepțional pot apărea cazuri în care bunuri ale societății, rămase după plata creditorilor sociali, se împart între asociați, în conformitate cu manifestarea expresă de voință a acestora exprimată la momentul încheierii contractului de societate.

Însă, nici în acest caz nu operează o restituire a bunurilor constituite definitiv ca aport ci la o “împărțire a averii între asociați”, cum se prevede în art. 1530 C. civ., în materia contractului de societate (aplicabil și societăților comerciale, conform art. 1531 C. civ., în lipsă de dispoziții legale comerciale contrare).

Prin urmare, s-a apreciat că în mod corect tribunalul a reținut că imobilul în litigiu nu a aparținut niciodată în proprietate autorilor săi, ale căror patrimonii nu s-ar fi putut confunda cu cel al societății, singura proprietară a bunului imobil, fiind lipsit de obiect actul întocmit de reclamant în anul 2000, în justificarea unei așa-zise „desfaceri a societății” care nu mai exista la acea dată, astfel că pârâta SC S. SA este singura în măsură să se considere continuatoare în drepturile societății S.S.A.R. de la care a primit o parte din patrimoniu.

Instanța de apel a mai constatat că motivele de apel dezvoltate de reclamant în cadrul ciriticilor 5 și 8-9 vizează, în esență, pretențiile formulate în cauză prin cererea de chemare în garanție, ce va fi analizată separat de instanța de apel.

Curtea de apel, pe baza îndrumărilor instanței de casare, a reținut cu privire la calitatea procesuală a SC S. SA că prin decizia civilă nr. 233 din 3 mai 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 4047/2000, în primul ciclu procesual parcurs de această cauză, decizie rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 4398 din 3 decembrie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, s-a stabilit că pârâții Ministerul Finanțelor Publice, SC A.G. SA și SC S. SA au calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare formulată. Ulterior (în fața instanței de recurs), reclamantul a renunțat la judecarea cererii principale în contradictoriu cu Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului și SC A.G. SA

Or, având în vedere cadrul procesual fixat, conform art. 112 C. proc. civ.ă, prin acțiunea formulată de reclamant, precum și de instanțele de control judiciar care au calificat obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, instanța de apel a reținut că, în rejudecările intervenite după pronunțarea deciziei menționate, nu au apărut alte elemente care să înlăture cele statuate, cu putere de lucru judecat, în privința legitimării procesuale a pârâtei SC S. SA.

În această situație, instanța de apel a reținut calitatea procesuală pasivă a SC S. SA, ca deținătoare a bunurilor revendicate, pentru aceleași considerente.

În privința cererii de chemare în garanție formulate în cauză de reclamant, instanța de apel a reținut, contrar celor arătate de tribunal prin sentința apelată, că această cerere s-a îndreptat împotriva

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

, reclamantul invocând tocmai faptul că acesta din urmă nu ar fi pârât în privința capătului de cerere având ca obiect revendicarea.

Curtea, în lipsa unei precizări clare a cadrului procesual subiectiv din partea reclamantului la acel moment, a apreciat că această susținere este pertinentă, prin prisma prevederilor art. 315 C. proc. civ., raportate la considerentele deciziei civile nr.

nr. 4398 din 3 decembrie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă.

Prin această decizie de recurs, deși s-a menținut decizia civilă nr. 233 din 3 mai 2001 pronunțată în Dosarul nr. 4047/2000, prin care Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,, în apel, a tranșat chestiunea legitimării procesuale a celor împotriva cărora s-a formulat acțiunea reclamantului (reținându-se în privința Statului Român că „actul de naționalizare a fost făcut de stat și potrivit Constituției din 1952 și 1965, statul a devenit proprietarul; bunurilor naționalizate”), s-a statuat că, raportat la obiectul acțiunii, judecata privește și valabilitatea titlului statului asupra S.S.A.R., „pretins naționalizată prin Legea nr. 119/1948 și Decretul nr. 134/1949 și, ulterior, asupra acțiunilor transmise F.P.S.”, astfel încât „în speță și în acest cadru procesual, statul stă în proces prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum legal a apreciat și instanța de apel”.

Instanța de apel a apreciat însă că tribunalul în mod corect a reținut sub aspectul inadmisibilității cererii de chemare în garanție, nerespectarea dispozițiilor art. 60 C. proc. civ., cu consecința imposibilității extinderii cadrului procesual prin formularea pe cale incidentală a acestor noi pretenții.

În acest sens, s-a reținut că reclamantul nu a invocat ca temei al chemării în garanție existența unei obligații de garanție – legală sau convențională – pe care înțelege să o valorifice prin formularea acestei cereri în cadrul procesului de față, ci a susținut ipoteza a doua prevăzută de art. 60 C. proc. civ., respectiv, posibilitatea ca reclamantul, căzut în pretenții ca urmare a respingerii cererii principale, să se îndrepte împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu o cerere în despăgubire, fundamentată pe dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 119/1948 prin care statul s-a obligat să acorde despăgubiri foștilor acționari ai întreprinderilor naționalizate.

Având în vedere obiectul acțiunii principale, în condițiile în care analiza valabilității titlului statului asupra bunului revendicat

este subsumată analizei acțiunii în revendicare, reprezentând o chestiune prealabilă ce trebuie stabilită în cadrul acțiunii de față,

s-a constatat însă că această cerere formulată incidental în cursul procesului în derulare, reprezintă de fapt o cerere de chemare în judecată, prin care se solicită, în subsidiar, dacă s-ar stabili valabilitatea naționalizării, să fie obligat Statul Român la plata de despăgubiri.

Curtea de apel a apreciat că valorificarea acestei obligații echivalează cu realizarea aceluiași drept de proprietate pretins prin acțiune, în ipoteza în care reclamantul ar pierde procesul, situație ce nu poate fundamenta o cerere de chemare în garanție în conformitate cu prevederile art. 60 C. proc. civ., neexistând

o legătură specifică de dependență și de subordonare necesară

între cererea principală și chemarea în garanție.

În consecință, aceasta

nu poate avea decât natura unei cereri principale, ce poate fi formulată, eventual, pe cale separată, o

cazie cu care se va pune în discuție și problema incidenței Legii nr. 10/2001, din perspectiva imposibilității formulării unor pretenții de acest gen cu eludarea legislației speciale, ținând seama de momentul formulării cererii.

Pentru aceste considerente, instanța de apel a menținut cele statuate de tribunal în sensul că,

chemarea în garanție are semnificația modificării obiectului cererii, cu încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., după momentul primei zile de înfățișare, modificare ce nu este admisibilă.

Au fost înlăturate ca nefondate și celelalte critici formulate de apelantul-reclamant vizând posibilitatea modificării acțiunii prin „cererea de chemare în garanție” conform art. 132 C. proc. civ., în lipsa unei opoziții din partea pârâților, întrucât s-a constatat că această opoziție a fost manifestată fără echivoc de către aceștia din urmă, inclusiv prin cererile scrise depuse în dosarul de fond.

De asemenea, față de soluția adoptată în primă instanță și menținută de instanța de apel, nu au fost analizate criticile vizând temeinicia pretențiilor formulate.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, dezvoltând următoarele critici.

În esență, în susținerea acestui motiv, recurentul pretinde că are calitate procesuală activă în raport de noile înscrisuri în a căror posesie a intrat și din care rezultă că în anul 1941, autorul său N. B. a cumpărat întrega fabrică S. (denumită în perioada 1916 - 1921 Fabrica P. (deci, după anul 1940, când în CF București figura proprietară a imobilului S.S.A.R.).

În consecință, în mai 1948, înainte de naționalizare, familia B. era singura proprietară cu cotă de 100% asupra fabricii, întrucât familia W. și R. nu mai aveau calitatea de acționari, astfel încât, recurentul se consideră singurul îndreptățit de a solicita imobilul ce a aparținut societății autorilor săi, în timp ce pârâta S. în toată această perioadă doar a exercitat posesia pentru reclamant.

Cu privire la această critică, recurentul arată că există în doctrină ideea că bunurile aportate de un asociat devin proprietatea societății, însă, această realitatea este valabilă câtă vreme există respectiva societate, iar nu și după ce aceasta nu mai există (cu referire la SC S.S.A.R.).

În aceste condiții, mai arată recurentul, excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârâta SC S. SA se bazează pe un sofism, lipsit de logică și fără temei legal.

În plus, Legea 15/1990, Legea 31/1990 nu sunt aplicabile speței fiind legi adoptate după 1990, astfel că ele se aplică numai pentru viitor, or, S.S.A.R. a încetat să existe între anii 1948-2000.

Recurentul mai arată că în realitate, confirmând excepția lipsei calității sale procesuale active, a confirmat excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamant.

În opinia recurentului, excepția lipsei calității procesuale active trebuia unită cu fondul cauzei, întrucât doar în acest context instanța putea constata că este lipsit sau nu de calitate procesuală activă, anume, dacă se constata că acțiunile S.S.A.R. au trecut cu titlu în proprietatea statului.

Astfel, instanța de apel era ținută să se supună dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., și prin urmare, celor stabilite prin deciziile anterioare date în recurs, respectiv, prin decizia nr. 6695/2009, decizia 4398 din 3 decembrie 2002, ca și prin decizia civilă nr. 5852 din 13 iunie 2006 a le Înaltei Curți de Casație și Justiție; conținutul celor dezlegate prin acesate decizii pronunțate în soluționarea recursurilor, în etapele procesuale anterioare, au fost redate întocmai, astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, astfel încât nu mai este necesară reluarea lor.

Or, ultima instanță de recurs, prin decizia civilă nr. 5852/2006, a învederat obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum l-a formulat și sintetizat recurentul; recurentul indică pretinse încălcări ale art. 315 C. proc. civ., ce se regăsesc în decizia civilă nr. 276/2001 a Curții de Apel București.

Astfel, recurentul susține că instanța a încălcat prevederile textului menționat, întrucât dezlegarea cauzei de față atârna de verificarea valabilității titlului statului sau de constatarea inexistenței titlului statului, ceea ce ar fi confirmat și prioritatea solicitării de restituire în natură a imobilelor fostei S.S.A.R., înainte de a le solicita prin echivalent.

În completarea motivelor de recurs (fila 42 dosarul de față, formulată în termenul legal de motivare a căii de atac), recurentul se referă explicit la cauza în considerarea căreia a formulat cererea de suspendare, respectiv, Dosarul nr. 15885/3/2007, înregistrat pe rolul Tribunalului București, cererea fiind respinsă de instanța de apel prin încheierea din 30 martie 2010.

Contrar celor reținute prin decizia instanței de apel, recurentul învederează că nu a solicitat aplicarea unor sancțiuni civile titlului statului, acest incident nefiind obiect al apelului.

Întrucât reclamantul este singurul care are un titlu valabil de proprietate asupra imobilelor, însă și pârâta exhiba un titlu cu privire la ele, instanța era ținută să compare titlurile părților.

Curtea de apel a refuzat să judece apelul în limitele memoriului său de apel și a pronunțat ceea ce nu s-a cerut, aplicând prevederile art. 31 din Legea 10/2001.

Or, legile 10/2001 și 247/2005 au în vedere aportul mobiliar al asociaților la constituirea unei societăți, întrucât Legea 119/1948 s-a aplicat eminamente capitalului și întreprinderilor, naționalizarea fiind una mobiliară, iar nu imobiliară; consecința este că Legea 10/2001 nu se poate reține că se aplică prioritar față de dreptul comun.

Recurentul mai arată că el solicită acțiuni la SC S. SA pentru aportul său mobiliar la această pârâtă care nu este succesoarea lui S.S.A.R., astfel că în cauză nu este îndeplinită niciuna dintre premisele de la art. 31 din Legea 10/2001.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul relatează cele derulate în sala de ședință la termenul din 20 aprilie 2010, arătând că instanța a limitat cuvânul fiecăreia dintre părți, reclamantului nu i-a acordat un timp egal cu cel al pârâtei, astfel că au fost încălcate dispozițiile art. 127, art. 128 alin. (2) și (3) C. proc. civ.; în consecință, în mod nelegal dezbaterile orale au fost înlocuite cu dezbateri scrise.