ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 189/2003

La

data de 11 decembrie 2002 s-a luat

în examinare recursul declarat de pârâta S.C.

„P.”  SA împotriva deciziei nr.397 din 6 iulie 2001 a Curții de Apel București,

Secția a IV a civilă.

Dezbaterile

s-au consemnat în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face

parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat  la 19

decembrie 2002, 16 ianuarie 2003 și apoi la 23 ianuarie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 la 6 noiembrie 1997 reclamantul

G.N.a chemat în judecată pârâta S.C. P. SA, pentru ca, prin sentința ce

instanța va pronunța să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul reprezentând teren în suprafață de 2511 m.p. și trei corpuri de casă,

care în anul 1940 erau situate pe str.Justiției nr.57 București, să se constate

nulitatea absolută a actelor de trecere în proprietatea statului și anularea

actelor juridice de proprietate asupra imobilului în litigiu deținute de

pârâtă: H.G.nr.301/1992 și certificatul de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenului seria MO3 nr.0859 emis de Ministerul Industriilor.

În motivarea

acțiunii reclamantul arată că este moștenitorul proprietarilor I.B.I.și

I.B.M.și că, prin  Decretul 92/1950 imobilul a trecut în proprietatea statului

și ulterior este deținut de S.C. P. SA, fiind preluat cu nerespectarea

prevederilor art.II din acest act normativ.

În drept au

fost invocate dispozițiile art.480, 948, 949, 953, 961, 966 C.civ.

Prin sentința

civilă nr.6214/25 iunie 1999 a Judecătoriei sectorului 4 cauza a fost declinată

în favoarea Tribunalului București, pârâta invocând excepția de necompetență

materială.

Astfel dosarul

a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, Secția a III a civilă, sub

nr.3509/1999, iar prin  sentința civilă nr.140 din 2 februarie 2000 instanța a

respins acțiunea, reținând următoarele situații de fapt în raport de actele

depuse (filele 20-26 dosar judecătorie).

Soții I.I.B.și

M.I.au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București,

Str.Justiției, nr.55-57 sectorul 4, compus din teren și construcții edificate

pe acesta.

La data de 15

iunie 1949 a decedat autorul I.I.B., succedându-l în calitate de soție

supraviețuitoare M.I.B.și aceasta din urmă decedând la 7 martie 1976 rămânând

în calitate de moștenitor legal reclamantul, acesta  legitimându-se procesual.

Urmare intrării

în vigoare a Decretului 92/1950, imobilul care la acea dată îi aparținea în

exclusivitate M.I.B.a trecut în proprietatea Statului Român (poz.3661 din lista

anexă la decret), ca ulterior, conform H.G.R. 301/1992 și certificatul de

atestare a dreptului de proprietate MO3/0859/1994 să fie deținut de pârâta S.C.

P. SA.

Instanța de

fond și-a motivat soluția de respingere a acțiunii în sensul că nu poate fi

primită teza potrivit cu care Decretul 92/1950 este neconstituțional, întrucât

la data intrării în vigoare a acestui act normativ nu era cunoscută noțiunea de

neconstituționalitate a legilor, apărută după intrarea în vigoare a

Constituției din 1991.

Cu privire la

fondul cauzei dedusă judecății, s-a reținut că reclamantul nu a administrat

dovezi în considerarea principiului „actor incumbit probatio” – din care să

rezulte că autoarea sa era exceptată de la naționalizare, conform art.II din

Decretul 92/1950, simpla împrejurare că a fost soția unei persoane care a avut

calitatea de avocat, profesor, funcționar public (I.I.B.) neconferindu-i o

situație care să se încadreze în prevederile art.92/1950, textul invocat fiind

de strictă interpretare.

În raport de

considerentele mai sus expuse, tribunalul a apreciat că imobilul a intrat în

mod valabil în proprietatea Statului Român.

Împotriva

acestei hotărâri a exercitat calea de atac ordinară a apelului reclamantul,

criticând soluția fondului, pentru următoarele motive: greșita apreciere a

instanței în sensul că Decretul-Lege 92/1950 nu contravenea Constituției din

anul 1948, în acțiunea introductivă de instanță nu s-a pus problema examinării

constituționalității decretului față de prevederile actualei Constituții, ci

numai referitor la legea fundamentală din  1948, iar susținerea, potrivit cu

care Decretul 92/1950 a fost abrogat prin Decretul –Lege 9/1989, nu este reală.

Se critică și

aprecierea situației de fapt și de drept realizată de instanță, conform căreia,

autoarea reclamantului, I.B.M., în calitate de soție a unei persoane exceptate

de la naționalizare, nu era ea însăși exceptată, întrucât - potrivit

susținerilor apelantului reclamant – soțul era coproprietarul imobilului și

trebuia să se aibă în vedere regimul juridic  codevălmaș al soților, iar pe de

altă parte îi este imputabilă aceleiași instanțe, interpretarea care nu a luat

în considerare prevederile art.V din Decretul menționat, care prevăd că „imobilele

proprietatea soțului, soției sau copiilor minori se apreciază ca aparținând

unui singur proprietar, în ce privește aplicarea Decretului 92/1950.

Prin decizia

civilă nr.397/6 iulie 2001, Curtea de Apel București – Secția a IV a civilă a

admis apelul declarat de reclamantul G.N.și a schimbat în tot sentința nr.140 F

din 20 februarie 2001 a Tribunalului București – Secția a III a civilă în

sensul obligării pârâtei S.C. P. SA să lase reclamantului în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut, din conținutul înscrisurilor depuse,

rezultă că imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea devălmașă a soților

I.B.I.și I.B.M.. La data naționalizării soțul fiind decedat, este evident că

soția l-a moștenit, iar menționarea în lista anexă a actului de naționalizare a

numelui soției este corectă, neputându-se face aplicarea art.V din Decretul

–Lege nr.92/1950 în ce privește regimul naționalizării bunurilor soților,

astfel cum a pretins reclamantul.

Totuși,

instanța de apel consideră că potrivit practicii judiciare în materie, femeile

casnice intrau în categoria persoanelor vizate de art.II din decret, în măsura

în care nu li se aplicau prevederile art.I ale aceluiași act normativ.

În contextul

analizat, instanța a schimbat soluția, reținând că titlul pârâtei care a fost

constituit prin transmitere de la un neproprietar nu poate fi opus titlului

reclamantului, într-o operațiune de comparare de titluri, specifică acțiunii în

revendicare imobiliară.

Referitor la

individualizarea imobilului, față de concluziile raportului de expertiză

imobiliară instanța de apel a apreciat aceeași situație juridică a imobilului

și anume naționalizarea – ca act de trecere în proprietatea statului și apoi

intrarea în patrimoniul pârâtei S.C. P. SA.

Și împotriva

acestei decizii a exercitat calea de atac extraordinară  a recursului pârâta

S.C. P. SA aducând deciziei din apel critici ce vizează  neincluderea în

considerente a motivelor ce au determinat instanța de control judiciar ordinar

a pronunța soluția de admitere a acțiunii în revendicare (art.304 pct.7) și

art.304 pct.9, hotărârea fiind lipsită de temei legal și pronunțată cu

aplicarea geșită a legii, neluarea în considerare a apărărilor S.C. P. SA,

încălcarea formelor de procedură sub sancțiunea nulității prevăzută de art.105

alin.2 din C.proc.civ.– în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art.304

pct.5 din același cod pe considerentul că în dispozitivul deciziei din apel nu

s-a precizat termenul în care se poate exercita recursul și neexaminarea

excepției de inadmisibilitate a cererii în revendicare a imobilului  în litigiu

în  raport de prevederile art.27 și 46 din Legea 10/2001 precum și deciziei

nr.11/2001 a Curții Constituționale, potrivit cărora nu este posibilă

restituirea în natură, ci doar despăgubirea în echivalent.

La aceste

motive de recurs a răspuns, prin întâmpinare intimatul-reclamant G.N.solicitând

respingerea recursului ca nefondat.

Curtea

prealabil oricărei analize a motivelor de recurs examinând acțiunea în raport

de obiectul cererii de chemare în judecată ce vizează nevalabilitatea titlului

statului, ca efect al aplicării greșite a Decretului 92/1950 consideră că

instanțele trebuiau să analizeze modalitatea trecerii în proprietatea statului

a imobilului în contradictoriu cu acesta chemând în judecată Statul Român, prin

unitățile ce administrează patrimoniul acestuia, respectiv Consiliul Local al

Municipiului București, acesta având calitatea procesuală pasivă în descrierea

raportului juridic în funcție de dreptul de proprietate configurat în speță.

Cât timp cauza

dedusă judecății nu s-a conturat în legitimarea procesuală pasivă mai sus

descrisă, nu s-a  putut realiza o analiză temeinică a dreptului de proprietate,

cu consecința comparării titlurilor, operațiune esențială în stabilirea

dreptului de proprietate.

Această analiză

a raportului juridic este necesară și din perspectiva clarificării acestuia sub

aspectul titularului dreptului de proprietate și față de carența deciziei din

apel care a fost pronunțată cu încălcarea regulei unanimității, aspecte ce

urmează a fi elucidate cu prilejul rejudecării, chiar și în condițiile în care

acțiunea reclamantului a fost precizată în sensul renunțării la judecarea

celorlalte capete de cerere (constatarea nulității actelor juridice de

proprietate pe care le deține pârâta S.C. P. SA: H.G.301/1992 și certificatul

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria MO3 nr.0859/21

februarie 1994 al Ministerului Industriilor) – conform încheierii de la 22

iunie 2000 – fila 54 dosar 1289/2000 al Curții de Apel București – Secția a IV

a civilă.

Ca atare,

instanța de trimitere va verifica calitatea procesuală activă în raport de

titularii dreptului de proprietate asupra  imobilului, verificând titlurile de

proprietate depuse la filele 19-26 dosar 10.081/1997 al Judecătoriei sectorului

4 București în raport de conținutul contractelor de vânzare-cumpărare – proces

verbal nr.1355/1940, contractelor de vânzare- cumpărare 25.754/2.10.1925,

nr.7004/2 martie 1928, nr.25755/2.10.1925, nr.1.100/14 ianuarie 1928, urmând să

stabilească cadrul juridic procesual sub aspectul legitimării procesuale active

și pasive.

Răspunsurile la

toate motivele de recurs, vor fi analizate ca apărări de fond cu prilejul

rejudecării, ocazie cu care se va examina susținerea recurentului în sensul

aplicării dispozițiilor Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 având în vedere

data introducerii acțiunii – 6 noiembrie 1997, anterioară intrării în vigoare a

legii menționate.

De asemenea,  vor fi

luate în considerare apărările pârâtei, formulate sub formă de excepție, prima,

aceea a inadmisibilității acțiunii mai sus evocată, iar cea de a doua

referitoare la calitatea procesuală activă, realizând totodată și compararea

titlurilor în măsura în care se apreciază că părțile își justifică calitatea

procesuală activă și pasivă.

Având în vedere

considerentele expuse mai sus, instanța va admite recursul, va casa decizia

recurată și sentința fondului și pe cale de consecință va trimite cauza, pentru

soluționarea, în primă instanță a cauzei, Judecătoriei sectorului 4 București,

în temeiul art.313 din C.proc.civ., care va respecta dispozițiile art.315

alin.1 și 3 din C.proc.civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul

declarat de pârâta S.C. P. SA împotriva deciziei nr.397 din 6 iulie 2001 a

Curții de Apel București, Secția a IV a civilă.

Casează decizia

recurată, precum și sentința civilă nr.140/12 februarie 2000 a Tribunalului

București, Secția a III a civilă și trimite cauza pentru soluționare, în primă

instanță, la Judecătoria sectorului 4 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2003.