ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 189/2003

La data de 11 decembrie 2002 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S.C. „P.” SA împotriva deciziei nr.397 din 6 iulie 2001 a Curții de Apel București, Secția a IV a civilă. Dezbaterile s-au consemnat în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 19 decembrie 2002, 16 ianuarie 2003 și apoi la 23 ianuarie 2003. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 la 6 noiembrie 1997 reclamantul G.N.a chemat în judecată pârâta S.C. P. SA, pentru ca, prin sentința ce instanța va pronunța să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul reprezentând teren în suprafață de 2511 m.p.

și trei corpuri de casă, care în anul 1940 erau situate pe str.Justiției nr.57 București, să se constate nulitatea absolută a actelor de trecere în proprietatea statului și anularea actelor juridice de proprietate asupra imobilului în litigiu deținute de pârâtă: H.G.nr.301/1992 și certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria MO3 nr.0859 emis de Ministerul Industriilor. În motivarea acțiunii reclamantul arată că este moștenitorul proprietarilor I.B.I.și I.B.M.și că, prin Decretul 92/1950 imobilul a trecut în proprietatea statului și ulterior este deținut de S.C. P. SA, fiind preluat cu nerespectarea prevederilor art.II din acest act normativ. În drept au fost invocate dispozițiile art.480, 948, 949, 953, 961, 966 C.civ.

Prin sentința civilă nr.6214/25 iunie 1999 a Judecătoriei sectorului 4 cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului București, pârâta invocând excepția de necompetență materială. Astfel dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, Secția a III a civilă, sub nr.3509/1999, iar prin sentința civilă nr.140 din 2 februarie 2000 instanța a respins acțiunea, reținând următoarele situații de fapt în raport de actele depuse (filele 20-26 dosar judecătorie). Soții I.I.B.și M.I.au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, Str.Justiției, nr.55-57 sectorul 4, compus din teren și construcții edificate pe acesta. La data de 15 iunie 1949 a decedat autorul I.I.B., succedându-l în calitate de soție supraviețuitoare M.I.B.și aceasta din urmă decedând la 7 martie 1976 rămânând în calitate de moștenitor legal reclamantul, acesta legitimându-se procesual.

Urmare intrării în vigoare a Decretului 92/1950, imobilul care la acea dată îi aparținea în exclusivitate M.I.B.a trecut în proprietatea Statului Român (poz.3661 din lista anexă la decret), ca ulterior, conform H.G.R. 301/1992 și certificatul de atestare a dreptului de proprietate MO3/0859/1994 să fie deținut de pârâta S.C. P. SA.

Instanța de fond și-a motivat soluția de respingere a acțiunii în sensul că nu poate fi primită teza potrivit cu care Decretul 92/1950 este neconstituțional, întrucât la data intrării în vigoare a acestui act normativ nu era cunoscută noțiunea de neconstituționalitate a legilor, apărută după intrarea în vigoare a Constituției din 1991. Cu privire la fondul cauzei dedusă judecății, s-a reținut că reclamantul nu a administrat dovezi în considerarea principiului „actor incumbit probatio” – din care să rezulte că autoarea sa era exceptată de la naționalizare, conform art.II din Decretul 92/1950, simpla împrejurare că a fost soția unei persoane care a avut calitatea de avocat, profesor, funcționar public (I.I.B.) neconferindu-i o situație care să se încadreze în prevederile art.92/1950, textul invocat fiind de strictă interpretare.

În raport de considerentele mai sus expuse, tribunalul a apreciat că imobilul a intrat în mod valabil în proprietatea Statului Român. Împotriva acestei hotărâri a exercitat calea de atac ordinară a apelului reclamantul, criticând soluția fondului, pentru următoarele motive: greșita apreciere a instanței în sensul că Decretul-Lege 92/1950 nu contravenea Constituției din anul 1948, în acțiunea introductivă de instanță nu s-a pus problema examinării constituționalității decretului față de prevederile actualei Constituții, ci numai referitor la legea fundamentală din 1948, iar susținerea, potrivit cu care Decretul 92/1950 a fost abrogat prin Decretul –Lege 9/1989, nu este reală.

Se critică și aprecierea situației de fapt și de drept realizată de instanță, conform căreia, autoarea reclamantului, I.B.M., în calitate de soție a unei persoane exceptate de la naționalizare, nu era ea însăși exceptată, întrucât - potrivit susținerilor apelantului reclamant – soțul era coproprietarul imobilului și trebuia să se aibă în vedere regimul juridic codevălmaș al soților, iar pe de altă parte îi este imputabilă aceleiași instanțe, interpretarea care nu a luat în considerare prevederile art.V din Decretul menționat, care prevăd că „imobilele proprietatea soțului, soției sau copiilor minori se apreciază ca aparținând unui singur proprietar, în ce privește aplicarea Decretului 92/1950.

Prin decizia civilă nr.397/6 iulie 2001, Curtea de Apel București – Secția a IV a civilă a admis apelul declarat de reclamantul G.N.și a schimbat în tot sentința nr.140 F din 20 februarie 2001 a Tribunalului București – Secția a III a civilă în sensul obligării pârâtei S.C. P. SA să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, din conținutul înscrisurilor depuse, rezultă că imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea devălmașă a soților I.B.I.și I.B.M.. La data naționalizării soțul fiind decedat, este evident că soția l-a moștenit, iar menționarea în lista anexă a actului de naționalizare a numelui soției este corectă, neputându-se face aplicarea art.V din Decretul –Lege nr.92/1950 în ce privește regimul naționalizării bunurilor soților, astfel cum a pretins reclamantul.

Totuși, instanța de apel consideră că potrivit practicii judiciare în materie, femeile casnice intrau în categoria persoanelor vizate de art.II din decret, în măsura în care nu li se aplicau prevederile art.I ale aceluiași act normativ. În contextul analizat, instanța a schimbat soluția, reținând că titlul pârâtei care a fost constituit prin transmitere de la un neproprietar nu poate fi opus titlului reclamantului, într-o operațiune de comparare de titluri, specifică acțiunii în revendicare imobiliară. Referitor la individualizarea imobilului, față de concluziile raportului de expertiză imobiliară instanța de apel a apreciat aceeași situație juridică a imobilului și anume naționalizarea – ca act de trecere în proprietatea statului și apoi intrarea în patrimoniul pârâtei S.C.

P. SA. Și împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac extraordinară a recursului pârâta S.C. P. SA aducând deciziei din apel critici ce vizează neincluderea în considerente a motivelor ce au determinat instanța de control judiciar ordinar a pronunța soluția de admitere a acțiunii în revendicare (art.304 pct.7) și art.304 pct.9, hotărârea fiind lipsită de temei legal și pronunțată cu aplicarea geșită a legii, neluarea în considerare a apărărilor S.C.

P. SA, încălcarea formelor de procedură sub sancțiunea nulității prevăzută de art.105 alin.2 din C.proc.civ.– în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art.304 pct.5 din același cod pe considerentul că în dispozitivul deciziei din apel nu s-a precizat termenul în care se poate exercita recursul și neexaminarea excepției de inadmisibilitate a cererii în revendicare a imobilului în litigiu în raport de prevederile art.27 și 46 din Legea 10/2001 precum și deciziei nr.11/2001 a Curții Constituționale, potrivit cărora nu este posibilă restituirea în natură, ci doar despăgubirea în echivalent. La aceste motive de recurs a răspuns, prin întâmpinare intimatul-reclamant G.N.solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Curtea prealabil oricărei analize a motivelor de recurs examinând acțiunea în raport de obiectul cererii de chemare în judecată ce vizează nevalabilitatea titlului statului, ca efect al aplicării greșite a Decretului 92/1950 consideră că instanțele trebuiau să analizeze modalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului în contradictoriu cu acesta chemând în judecată Statul Român, prin unitățile ce administrează patrimoniul acestuia, respectiv Consiliul Local al Municipiului București, acesta având calitatea procesuală pasivă în descrierea raportului juridic în funcție de dreptul de proprietate configurat în speță. Cât timp cauza dedusă judecății nu s-a conturat în legitimarea procesuală pasivă mai sus descrisă, nu s-a putut realiza o analiză temeinică a dreptului de proprietate, cu consecința comparării titlurilor, operațiune esențială în stabilirea dreptului de proprietate.

Această analiză a raportului juridic este necesară și din perspectiva clarificării acestuia sub aspectul titularului dreptului de proprietate și față de carența deciziei din apel care a fost pronunțată cu încălcarea regulei unanimității, aspecte ce urmează a fi elucidate cu prilejul rejudecării, chiar și în condițiile în care acțiunea reclamantului a fost precizată în sensul renunțării la judecarea celorlalte capete de cerere (constatarea nulității actelor juridice de proprietate pe care le deține pârâta S.C. P. SA: H.G.301/1992 și certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria MO3 nr.0859/21 februarie 1994 al Ministerului Industriilor) – conform încheierii de la 22 iunie 2000 – fila 54 dosar 1289/2000 al Curții de Apel București – Secția a IV a civilă.

Ca atare, instanța de trimitere va verifica calitatea procesuală activă în raport de titularii dreptului de proprietate asupra imobilului, verificând titlurile de proprietate depuse la filele 19-26 dosar 10.081/1997 al Judecătoriei sectorului 4 București în raport de conținutul contractelor de vânzare-cumpărare – proces verbal nr.1355/1940, contractelor de vânzare- cumpărare 25.754/2.10.1925, nr.7004/2 martie 1928, nr.25755/2.10.1925, nr.1.100/14 ianuarie 1928, urmând să stabilească cadrul juridic procesual sub aspectul legitimării procesuale active și pasive.

Răspunsurile la toate motivele de recurs, vor fi analizate ca apărări de fond cu prilejul rejudecării, ocazie cu care se va examina susținerea recurentului în sensul aplicării dispozițiilor Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 având în vedere data introducerii acțiunii – 6 noiembrie 1997, anterioară intrării în vigoare a legii menționate. De asemenea, vor fi luate în considerare apărările pârâtei, formulate sub formă de excepție, prima, aceea a inadmisibilității acțiunii mai sus evocată, iar cea de a doua referitoare la calitatea procesuală activă, realizând totodată și compararea titlurilor în măsura în care se apreciază că părțile își justifică calitatea procesuală activă și pasivă.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, instanța va admite recursul, va casa decizia recurată și sentința fondului și pe cale de consecință va trimite cauza, pentru soluționarea, în primă instanță a cauzei, Judecătoriei sectorului 4 București, în temeiul art.313 din C.proc.civ., care va respecta dispozițiile art.315 alin.1 și 3 din C.proc.civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta S.C. P. SA împotriva deciziei nr.397 din 6 iulie 2001 a Curții de Apel București, Secția a IV a civilă. Casează decizia recurată, precum și sentința civilă nr.140/12 februarie 2000 a Tribunalului București, Secția a III a civilă și trimite cauza pentru soluționare, în primă instanță, la Judecătoria sectorului 4 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2003.