ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3718/2006

Asupra recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, la 19

iunie 2001, reclamantul O.V. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și SC S. SA, solicitând instanței ca prin

hotărârea ce va pronunța să constate inexistența dreptului de proprietate al

Statului Român asupra S.S. din București, să dispună anularea deciziei

Consiliului de Administrație al SC S. SA din 28 mai 2001, prin care i s-a

respins cererea de restituire prin echivalent a 66,66% din imobilul fabrica F.,

deținut de pârâtă și obligarea pârâtei SC S. SA la restituirea prin echivalent

a imobilului compus din 19881,345 mp și construcțiile aflate pe acesta, prin

compensarea cu bunuri mobile și servicii.

În

motivarea cererii, reclamantul a arătat că, fiind persoană îndreptățită la

restituire în sensul art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, în calitate de

succesor al persoanelor fizice asociate ale persoanei juridice pentru un

procent de 66,66% a S.S., proprietară a imobilului fabrica F., a procedat la

notificarea SC S. SA în baza art. 20 și urm. din Legea nr. 10/2001, ca

societate deținătoare a imobilului, în sensul de a i se restitui în echivalent

acest bun.

Cum,

conform art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, nu mai este posibilă restituirea

în natură a 66,66% din acest imobil în starea în care se află azi, în baza art.

9 din lege, s-a solicitat acordarea de acțiuni la valoarea imobilului și

servicii specifice societății.

Reclamantul

a susținut că pârâta, cu rea credință a refuzat să dea curs obligațiilor

prevăzute în Legea nr. 10/2001, precizând că nu sunt incidente prevederile art.

20 și următoarele, ci ale art. 32 care se referă la persoanele juridice

naționalizate prin Legea nr. 119/1948.

Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1200 din 30

octombrie 2001, a respins cererea reclamantului ca inadmisibilă, reținând că

imobilul fabrica F. a fost preluat de stat prin efectul naționalizării din

patrimoniul întreprinderii S.S. și nu din patrimoniul petentului.

S-a

apreciat că pârâta SC S. SA și-a motivat corect decizia nr. 2927 din 31 mai

2001 în sensul că reclamantul, ca persoană îndreptățită la măsuri reparatorii

prin echivalent, se încadrează în dispozițiile art. 32 din Legea nr. 10/2001, neputând

să invoce vreun drept de proprietate asupra imobilului, ci doar procentul de

66,66% acțiuni la S.S., ceea ce reprezintă bunuri incorporale.

S-a

considerat că, prin decizia atacată, s-a recomandat reclamantului să se

adreseze cu notificarea instituției implicate în privatizare, respectiv

succesorului F.P.S.-A.P.A.P.S., SC S. SA fiind privatizată prin contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 136 din 7 aprilie 1995.

Împotriva

sentinței menționate a declarat apel reclamantul criticând-o pentru denaturarea

obiectului acțiunii, fără ca prima instanță să ia în seamă că, prin primul

capăt de cerere s-a cerut să se constate inexistența dreptului de proprietate

al statului asupra S.S., la care bunicii săi dețineau 66,66% din acțiuni.

Reclamantul

a precizat că a contestat decizia Consiliului de Administrație al intimatei în

baza art. 24 alin. (8) rap. la art. 41 din Legea nr. 10/2001.

Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 258 din 13

iunie 2002, a admis apelul reclamantului și a anulat sentința apelată, reținând

că acesta și-a motivat cererea pe dispozițiile art. 20-24 din Legea nr.

10/2001, susținând că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 27 și 32,

iar instanța trebuia să analizeze acțiunea în raport de temeiul juridic

invocat.

S-a

apreciat că s-a reținut în mod greșit de către prima instanță caracterul

inadmisibil al cererii reclamantului, situația reglementată de art. 32 fiind

similară celei prevăzute de art. 27-31 din Legea nr. 10/2001.

Rejudecând

în fond cauza, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia

civilă nr. 473 din 5 noiembrie 2003, a respins acțiunea formulată împotriva

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca nefondată (primul capăt de

cerere) și ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate

procesuală pasivă (pentru petitele 2 și 3 ale acțiunii), în ce privește pe

pârâta SC S. SA

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că, prin decizia

irevocabilă nr. 258 din 7 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă, pronunțată într-o altă cauză a fost obligată pârâta A.P.A.P.S. să

acorde reclamantului O.V. acțiunile solicitate, cu prioritate la o societate

comercială tranzacționată pe piața de capital, astfel că, în ceea ce privește

primul capăt de cerere, nu se mai pot face verificări referitor la aceleași

aspecte, fără a se încălca puterea lucrului judecat.

Celelalte

capete de cerere au fost considerate ca fiind formulate împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă, cu motivarea că notificarea prin care se

solicită restituirea în echivalent se adresează instituției publice implicate

în privatizare, conform art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva

deciziei civile nr. 473 din 5 noiembrie 2003 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul O.V. la 18 decembrie 2003,

criticând-o pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.

Prin

motivele de recurs, reclamantul a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra mijloacelor sale de apărare în sensul că decizia civilă nr. 260/2003 (și

nu 258/2003) a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, nu este

irevocabilă, astfel cum rezultă din certificatul eliberat de Curtea Supremă de

Justiție, secția civilă, și depus la dosar.

Recurentul

a arătat că, prin refuzul de a se pronunța asupra inexistenței titlului

statului asupra S.S., instanța de apel a încălcat art. 3 C. civ. și art. 6

alin. (1), art. 13 și art. 17 CEDO, limitându-i accesul la justiție și dreptul la

un proces echitabil.

S-a

susținut de către recurent că i-au fost, de asemenea, încălcate dreptul la

apărare și contradictorialitatea dezbaterilor, soluția pronunțată fiind

nemotivată în fapt și în drept.

Intimata

SC S. SA a formulat la 2 iunie 2005 întâmpinare, solicitând respingerea

recursului ca nefondat.

La

9 ianuarie 2006, recurentul O.V. a depus la dosar o petiție prin care a

solicitat conexarea la prezentul dosar a dosarului nr. 19622/2004 al Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă, și a precizat că renunță la

dreptul de a ataca în tot decizia din 28 mai 2001 a Consiliului de

Administrație al SC S. SA, în ce privește acordarea măsurilor reparatorii.

Prin

aceeași cerere, recurentul a precizat că, în ceea ce privește capetele 2 și 3

ale cererii introductive înțelege să mărească câtimea obiectului pricinii la

66,66% din totalul suprafeței de teren de 56.205 mp, deținut de SC S. SA

S-a

depus la dosar certificatul eliberat de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, în dosarul nr. 3639/2003 din care

rezultă că, prin decizia nr. 7584 din 4 octombrie 2005 a instanței supreme,

s-au admis recursurile declarate de reclamantul O.V. și pârâta A.V.A.S. și s-a

casat decizia nr. 260/A din 7 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

La

termenul din 11 aprilie 2006, Curtea a respins cererea de conexare formulată de

recurent, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile art. 164 C. proc. civ.,

obiectul celor două cauze fiind diferit: acțiunea ce face obiectul dosarului

12030/2004 este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar acțiunea ce

face obiectul dosarului nr. 19622/2004 este întemeiată pe dreptul comun art.

111 C. proc. civ.

Analizând

actele și lucrările dosarului raportat la criticile formulate prin motivele

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție va constata că recursul este

nefondat având în vedere următoarele considerente:

Într-adevăr,

decizia nr. 260 A din 7 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă, invocată de instanța de apel prin considerentele hotărârii recurate nu

era irevocabilă, însă fiind definitivă și susceptibilă de executare la acel

moment se bucură de puterea lucrului judecat.

De

altfel, în cauză nu a fost invocată excepția autorității lucrului judecat, la

pronunțarea deciziei recurate, instanța de apel având în vedere, în mod

temeinic, că reclamantul a solicitat măsuri reparatorii pentru acțiunile

deținute de autorii săi la S.S., chiar dacă acțiunea a fost motivată pe

dispozițiile art. 20-24 din Legea nr. 10/2001, iar nu pe art. 27 și art. 32.

Recurentul

a formulat trei acțiuni distincte prin care a solicitat restituirea imobilelor

fostei S.S. și, respectiv, acțiuni, temeiurile juridice invocate fiind

identice, constatarea nevalabilității titlului statului asupra S. și a

dreptului său de proprietate asupra acțiunilor deținute de autorii săi.

În

cauză nu s-au contestat calitatea recurentului de succesor în drepturi al

autorilor săi și nici calitatea de proprietari de acțiuni a acestora, ci

calitatea recurentului de proprietar al imobilelor din patrimoniul fostei S.S.

Această societate era unicul proprietar al imobilelor, astfel cum rezultă din

actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat,

sub nr. 13736 din 21 iunie 1921 și procesul-verbal nr. 21871/1940, emis de

Comisia pentru înființarea Cărților Funciare București, privind imobilul din

str. Z.

Dispozițiile

art. 20-24 din Legea nr. 10/2001, pe care recurentul reclamant și-a întemeiat

acțiunea reglementează restituirea imobilelor, iar nu a acțiunilor. Prevederile

Legii nr. 10/2001 nu fac distincție între naționalizarea cu titlu sau fără

titlu a acțiunilor fostelor societăți, astfel că, sub acest aspect, stabilirea

valabilității titlului statului nu prezintă relevanță în speță.

Ca

atare, așa cum corect a reținut instanța de apel, rejudecând fondul, primul

capăt de cerere este neîntemeiat, distincția menționată între naționalizarea cu

titlu sau fără titlu fiind făcută de dispozițiile Legii nr. 10/2001 numai în

privința exproprierii imobilelor, nu și a acțiunilor.

Se

va constata, totodată, că în mod corect s-a apreciat că SC S. SA nu are

calitate procesuală pasivă referitor la restituirea acțiunilor solicitate,

pentru restituirea în echivalent recurentul fiind obligat să se adreseze

instituției implicate în privatizare (actualul A.V.A.S.), ceea ce acesta a și

făcut, obținând măsuri reparatorii.

Criticile

referitoare la încălcarea dreptului la apărare și a principiului

contradictorialității dezbaterilor vor fi apreciate ca nefondate, întrucât

instanța de apel nu a invocat, din oficiu, nici o excepție care să impună

dezbaterea contradictorie a părților.

Față

de considerentele expuse se va aprecia că motivul de recurs întemeiat pe art.

304 pct. 7 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

Pentru

toate aceste motive, Înalta Curte de Casație și Justiție va constata că decizia

recurată este legală și temeinică și va respinge recursul reclamantului O.V. ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamantul

O.V. împotriva deciziei civile nr. 473 din 5 noiembrie 2003 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2006.