ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4448/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 7677 din 30 octombrie 2001, reclamanta M.S. a chemat în judecată pe pârâta SC V. SA București, solicitând anularea hotărârii nr. 10 din 13 septembrie 2001 adoptată de Consiliul de Administrație al societății pârâte, restituirea în natură a cotei de 1/6 din imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 1182 mp și construcțiile edificate pe el, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este persoană îndreptățită să beneficieze de restituirea în natură reglementată de Legea nr. 10/2001, fiind nepoată de soră predecedată a proprietarului inițial al imobilului.

Cu privire la nelegalitatea hotărârii emisă de pârâtă, prin care aceasta a respins cererea de restituire în natură formulată de reclamantă, conform notificării din 19 iulie 2001 se arată că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, în baza unui act de rechiziție, contrar motivării hotărârii, în care se invocă un titlu valabil; deasemeni, se arată că pârâta nu a făcut o ofertă de restituire prin echivalent, ofertă la care era obligată în ipoteza respingerii cererii de restituire în natură. Pârâta a formulat o întâmpinare prin care a invocat lipsa calității procesuale a reclamantei, încălcarea principiului unanimității și lipsa de temeinicie a acțiunii. Prin sentința nr. 162 din 5 februarie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâtă, s-a admis acțiunea și s-a anulat hotărârea emisă de pârâtă, respingându-se cererea de restituire în natură ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Excepția lipsei calității procesuale active a fost examinată sub aspectul identității dintre persoana care a formulat notificarea prevăzută de lege și persoana care a formulat acțiunea și din punctul de vedere al vocației generale a reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, conform dispoziției cuprinse în art. 4 alin. (3) din lege, examen care a condus la concluzia că reclamanta are calitate procesuală. Instanța a stabilit că, în lipsa dispoziției din art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu ar fi avut calitate procesuală deoarece, ca efect al constatării nulității absolute parțiale a certificatului de moștenitor nr. 645 din 10 aprilie 1992 (prin decizia nr. 1750/A din 16 mai 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă), singurele succesoare ale defunctului A.Ș.G.

(decedat la 14 octombrie 1991) sunt C.V.F. și N.A., reclamanta fiind înlăturată de la succesiune ca urmare a renunțării exprese la moștenirea mamei sale A.C., care era moștenitoare directă a defunctului A.Ș.G., proprietarul inițial al imobilului în litigiu. S-a reținut însă că, reclamanta a încălcat principiul unanimității, formulând singură acțiunea, deși mai existau și alți coproprietari, ceea ce, în plan procesual constituie o condiție de inadmisibilitate a acțiunii, motiv pentru care a admis această excepție. În susținerea acestei excepții se arată în sentință că, în raport de înscrisurile depuse s-a stabilit că imobilul a fost donat de bunicul reclamantei celor doi fii ai săi, respectiv lui Ș.A.

și lui H.A., prin actul autentificat sub nr. 8527 din 28 martie 1943 de Notariatul Tribunalului Ilfov. Se mai arată că, pentru respectarea principiului unanimității și, implicit, pentru admisibilitatea acțiunii, reclamanta trebuia să formuleze notificarea împreună cu cele două moștenitoare ale defunctului Ș.A., dar și cu moștenitorii lui H.A., ceea ce în cauză nu s-a realizat. În final, instanța de fond a stabilit că, prin admiterea excepției inadmisibilității, cu argumentarea expusă, consecința firească este admiterea acțiunii, anularea hotărârii pârâtei și respingerea cererii de restituire în natură. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 317 din 10 septembrie 2002; s-a anulat sentința și s-a reținut cauza pentru soluționarea pe fond.

S-a reținut că, prin interpretarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în ipoteza existenței mai multor persoane îndreptățite, cum este cazul coproprietății, oricare dintre aceste persoane își poate valorifica dreptul la măsurile reparatorii reglementate de lege, deci inclusiv la restituirea în natură în limita cotei-părți ce i se cuvine, principiul unanimității neavând aplicare în materie. O interpretare în sensul că acțiunea ar trebui formulată de toți coproprietarii ar contraveni scopului reparator al Legii nr. 10/2001; un asemenea scop nu s-ar realiza dacă s-ar condiționa formularea cererii de restituire de către toți coproprietarii pentru că este posibil ca nu toți să opteze pentru măsuri reparatorii.

Întrucât prima instanță a soluționat pricina pe excepția inadmisibilătății, fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel, constatând greșita soluționare a anulat sentința și a reținut cauza pentru a se evoca fondul. Prin decizia civilă nr. 47 din 20 ianuarie 2004, pronunțată de aceeași instanță, ca urmare a examinării cauzei pe fond s-a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată. Deasemeni, prin aceeași decizie s-a admis cererea de intervenție accesorie în favoarea intimatei pârâte formulată de N.A. și de C.V.F. Instanța a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut următoarele: Reclamanta și-a justificat calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001 cu legăturile de rudenie față de unul dintre foștii proprietari ai imobilului, respectiv față de A.Ș.G., acesta fiind fratele mamei reclamantei și neavând succesori pe linie directă.

Prin decizia nr. 1750/A din 16 mai 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor nr. 645/1992 și a suplimentului la acesta nr. 2674/1992, reținându-se că singurele succesoare ale defunctului A.Ș.G. sunt intervenientele și că reclamanta nu putea veni la succesiune prin reprezentarea mamei sale, care era sora defunctului deoarece a renunțat în mod expres și irevocabil la moștenirea acesteia. Decizia a devenit irevocabilă prin constatarea nulității recursului declarat împotriva ei. Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii.

Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită. Față de actul de renunțare la moștenire, care devine irevocabil după împlinirea termenului de opțiune succesorală și față de caracterul indivizibil al dreptului de opțiune succesorală, instanța de apel a reținut că art. 4 alin. (3) vizează numai situația celor care nu au făcut acte de acceptare a succesiunii, nu și pe cei care au renunțat. Instanța a conchis că reclamanta nu se încadrează în prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a respins acțiunea. În mod corelativ, a considerat că este admisibilă cererea de intervenție accesorie, conform art. 55 C. proc. civ. Împotriva deciziei nr. 47 din 20 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta, criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În susținerea acestui motiv se arată că instanța a interpretat și a aplicat greșit textul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Recurenta critică interpretarea instanței în sensul că textul vizează situația celor care nu au făcut acte de acceptare a moștenirii și nu și pe cea a renunțătorilor, considerând că a adăugat la lege, ceea ce nu este permis. Se susține că, dacă legiuitorul ar fi dorit o astfel de interpretare ar fi prevăzut-o în mod expres; dimpotrivă, intenția legiuitorului a fost să confere drepturi tuturor persoanelor cu vocație succesorală, indiferent de poziția pe care au avut-o la deschiderea succesiunii. Instanța a ignorat faptul că mama reclamantului nu a renunțat niciodată la moștenirea fratelui ei A.Ș.G.

și, deasemeni, nici reclamanta nu a renunțat la succesiunea unchiului său, față de care are drepturi prin reprezentare. Prin dispozițiile art. 4 alin. (3) din lege, reclamanta este repusă în drepturi față de moștenirea unchiului său, chiar dacă renunțase la moștenirea mamei sale, pe care o reprezintă. Se susține că eroarea instanței constă în faptul că a echivalat renunțarea la moștenirea mamei cu renunțarea la moștenirea unchiului. Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează. Prin actul autentificat sub nr. 8529 din 28 martie 1942, autorul Ș.C.A. a donat fiilor săi nuda proprietate cu privire la imobilul situat în București. Cei doi fii erau Ș.S.A. și H.S.A. Ș.C.A. a decedat la data de 9 martie 1958, având ca moștenitori legali, pe lângă cei doi fii și trei fiice, respectiv pe N.E., A.C.

și C.V.F. (intervenienta în cauză), conform certificatului de moștenitor nr. 196 din 11 iulie 1958. Unul dintre donatari, respectiv H.A. moare la 20 februarie 1980 și lasă ca moștenitoare pe fiica sa N.A. (intervenientă în cauză); soția supraviețuitoare A.M. a renunțat la moștenire (certificat de moștenitor nr. 678 din 16 mai 1980). Al doilea donatar, respectiv Ș.A. moare la 14 octombrie 1991, iar în certificatul de moștenitor nr. 645 din 10 aprilie 1992 se trec ca moștenitoare intervenienta C.V.F. în calitate de soră, intervenienta N.A. în calitate de nepoată de frate predecedat și reclamanta M.S. în calitate de nepoată de soră predecedată, în condițiile în care defunctul nu a avut succesori pe linie directă.

Ulterior, la data de 23 decembrie 1992 se emite un supliment cu nr. 2674 din 1992 la certificatul de moștenitor nr. 645/1992, care vizează completarea masei succesorale. Reclamanta apare ca succesoare a defunctului Ș.A. prin reprezentarea mamei sale A.C., sora defunctului, predecedată la 8 octombrie 1985. Prin decizia nr. 1750/A din 16 mai 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor nr. 645 din 10 aprilie 1992 și a suplimentului nr. 2674/1992, respectiv s-a stabilit că singurele succesoare ale defunctului A.Ș. (decedat la 14 octombrie 1991) sunt intervenientele. Instanța a reținut că reclamanta nu poate veni la moștenirea unchiului său prin reprezentarea mamei sale deoarece a renunțat expres la moștenirea după aceasta, conform declarației autentice nr. 62/1986.

S-a făcut aplicarea prevederilor art. 696, art. 697 și art. 698 C. civ. Această decizie a devenit irevocabilă prin constatarea nulității recursului declarat împotriva ei, prin decizia nr. 3950 din 27 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Într-adevăr, în certificatul de moștenitor nr. 333 din 2 aprilie 1986, emis cu privire la defuncta A.C. se stabilește că moștenitorii săi sunt cei doi copii ai reclamantei, întrucât aceasta din urmă a renunțat la succesiune. În acest context, instanța de apel a reținut că reclamanta nu se încadrează în prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care a respins acțiunea.

O primă mențiune se impune în sensul că decizia civilă nr. 1750/A din 16 mai 2000 a Tribunalului București nu are relevanță în cauză, ea vizând o situație anterioară Legii nr. 10/2001, care este o lege cu caracter reparator, cuprinzând dispoziții speciale privind persoanele îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii, precum și pe moștenitorii și pe succesibilii acestora. Pe de altă parte, nu este lipsit de importanță faptul că decizia menționată mai sus cuprinde o argumentație juridică întemeiată pe dispozițiile art. 696, art. 697 și art. 698 C. civ. care nu au legătură cu reclamanta și nici nu se bucură de autoritate de lucru judecat. Aceste texte vizează raporturile succesorale cu mama sa și, nicidecum, cu unchiul său, la a cărui succesiune nu a renunțat nici ea și nici mama sa.

Aceasta din urmă a decedat anterior fratelui său, deci nu putea să renunțe la o succesiune care nu era deschisă, iar reclamanta a acceptat-o în aceleași condiții ca și intervenientele, conform mențiunilor din certificatul de moștenitor nr. 645/1992. Reclamanta se încadrează perfect în situația reglementată de art. 668 alin. (2) C. civ., potrivit căruia “poate cineva reprezenta pe acela la a cărui succesiune a renunțat”. Mai exact, reclamanta poate să vină la succesiunea unchiului ei prin reprezentarea mamei sale la a cărei succesiune a renunțat. În acest context, reclamanta este persoană îndreptățită potrivit dispoziției cuprinse în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Dar chiar și în ipoteza avută în vedere de instanța de apel, respectiv cea în care reclamanta este un succesibil care nu a acceptat succesiunea (pentru că o renunțare expresă la aceasta nu a fost), ea se bucură de regimul favorabil instituit de Legea nr. 10/2001, fiind repusă de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru aceste bunuri, așa cum stabilește art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Toate discuțiile legate de situația renunțărilor și interpretarea textului art. 4 alin. (3) sub acest aspect nu-și găsesc relevanța în cauză pentru că reclamanta nu a renunțat la moștenirea unchiului său.

De la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta nu poate avea alt statut juridic decât de succesoare, în condițiile art. 4 alin. (2) sau de succesibilă în condițiile art. 4 alin. (3), fiind îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de lege, alături de ceilalți succesori ai fostului proprietar al imobilului în litigiu. Pentru aceste considerente, se va admite recursul, se va casa decizia instanței de apel și, întrucât nu s-a examinat fondul cauzei, instanța reținând lipsa legitimării active a reclamantei, se va trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare [art. 312 alin. (1), (2), (3), și (5) C. proc. civ.].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta M.S. împotriva deciziei nr. 47 din 20 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2005.