ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2858/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2858/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6 iunie 2011 pe rolul acestei

instanțe, revizuentul

O.V.

a solicitat

revizuirea

deciziei civile nr. 3604 din 3 mai 2011 a

Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

invocând motivele de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 2 și 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii de revizuire, revizuentul

susține că cerința prevăzută de art. 322 C. proc. civ., aceea ca hotărârea

supusă revizuirii să evoce fondul, este contrară dreptului de acces la

justiție, prevăzut de art. 6 par. 1, art. 13, art. 14 și art. 17 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului. Revizuentul solicită aplicarea cu prioritate a

dreptului comunitar, față de contrarietatea normei interne în raport de

prevederile art. II 107, art. II 112 și II 114 din Tratatul de instituire a

unei Constituții pentru Europa, adoptat de țara noastră prin Legea nr. 157/2005.

Se mai susține că revizuirea întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7

C. proc. civ. este admisibilă, chiar dacă hotărârile sunt pronunțate în cadrul

aceluiași proces, în cicluri procesuale diferite, urmând a se aplica cu

prioritate dreptul comunitar.

Sub aspectul motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2, se

susține că, din eroare, instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au

cerut, deoarece SC S. SA nu a cerut nici în scris și nici oral ca Înalta Curte

să antameze fondul direct în recurs. Tot din eroare, Înalta Curte nu s-a

pronunțat asupra unor lucruri cerute. Revizuentul susține că a invocat

autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4398/2002 a Curții Supreme

de Justiție, iar instanța a omis să analizeze adevărul redat de acea decizie.

În ceea ce privește motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C.

proc. civ., se susține că hotărârea atacată este contrară deciziei nr. 4398/2002

dată de aceeași instanță în ciclul procesual anterior.

Examinând cererea de revizuire, în raport de condițiile de

admisibilitate prevăzute de art. 322 C. proc. civ., astfel cum statuează art. 326

alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Litigiul soluționat

irevocabil prin hotărârea a cărei revizuire se solicită a avut ca obiect

acțiunea formulată de reclamantul O.V. în contradictoriu cu pârâții SC S. SA,

Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Privatizării și Fondul Proprietății Statului,

prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a înscrierii SPIC

S.A.R. (în prezent SC S. SA) pe listele anexe la Decretul nr. 134/1949 pentru naționalizarea unităților sanitare; să se constate validitatea

neîntreruptă a dreptului de proprietate a autorilor reclamantului, defuncții B.N.

și B.E., bunicii materni și O.S., mama sa, asupra a 66,6% din patrimoniul fabricii

SPIC S.A.R., respectiv teren în suprafață de 17.322,66 mp., clădiri,

instalații, accesorii materii prime, mărfuri preluate cu inventar de

reprezentanții puterii comuniste; să se constate dreptul de proprietate al

reclamantului, în calitate de unic moștenitor, asupra cotei de 66,6%, cererea

fiind ulterior modificată, conform art. 132 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr.

810 din 29 iunie 2000, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins

cererea principală și cererile de intervenție pentru lipsa calității procesuale

pasive a pârâților Ministerul Finanțelor Publice, SC A.G. SA și SC S. SA și a

dispus disjungerea cererii privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare din 08 aprilie 1999 privind vânzarea de

acțiuni SC S. SA, încheiat între F.P.S. și SC A.G. SA.

Prin decizia civilă nr.

233 din 03 mai 2001 pronunțată în dosarul nr. 4047/2000, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă a desființat sentința cu trimiterea cauzei

spre rejudecare în fond la aceeași instanță, constatând că pârâții au calitate

procesuală pasivă în acțiunea în revendicare formulată și a menținut dispoziția

de disjungere a capătului de cerere privind nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni, dispunând disjungerea apelului declarat de

intervenienții principali F.M. și M.E.

Decizia pronunțată în

apel a devenit irevocabilă, prin decizia civilă nr. 4398 din 3 decembrie 2002 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, ca urmare a respingerii

recursurilor declarate de Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea pentru

Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului (fostă F.P.S.),

luându-se act că reclamantul a renunțat la judecarea cererii principale în

contradictoriu cu Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea

Participațiilor Statului și SC A.G. SA.

Prin sentința civilă nr.

217 din 4 martie 2004, pronunțată în dosarul nr. 1280/2003, în fond după

rejudecare, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea

pentru lipsa calității procesuale active a reclamantului, respingând și cererea

de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel motivat, în

termen legal, reclamantul, invocând netemeinicia și nelegalitatea soluției

primei instanțe.

Prin decizia civilă nr.

1461 din 22 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

ridicând din oficiu excepția inadmisibilității acțiunii, a admis apelul

declarat de reclamant împotriva sentinței menționate, schimbând în parte

sentința apelată, în sensul respingerii cererii principale, ca inadmisibilă, și

menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia civilă nr.

1677/A din 03 septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

a respins, ca neîntemeiată cererea apelantului privind lămurirea și întinderea

dispozitivului deciziei civile nr. 1461 din 22 iunie 2004.

Apelantul a declarat

recurs împotriva acestor două decizii, precum și împotriva încheierii de

ședință pronunțată la data de 17 iunie 2004 în dosarul nr. 4047/2001 al Curții

de Apel București, secția a III-a civilă.

Prin decizia civilă nr.

5852 din 13 iunie 2006, pronunțată în dosarul nr. 19622/2004, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursurile

declarate de reclamant O.V. împotriva deciziei civile nr. 1461 din 22 iunie 2004

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și a deciziei nr. 1677 din 03

septembrie 2004 a aceleiași instanțe, a casat decizia nr. 1461 din 22 iunie 2004,

trimițând cauza spre rejudecarea apelului; a modificat decizia nr. 1677 din 03

septembrie 2004, în sensul că a respins cererea, ca rămasă fără obiect; a

respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva încheierii de ședință

pronunțată la 17 iunie 2004.

Prin decizia civilă nr.

752/A din 18 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă a

fost admis apelul reclamantului, a fost desființată sentința tribunalului și a

fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr.

226/A din 10 aprilie 2007 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a

respins cererea formulată de reclamant pentru lămurirea și completarea deciziei

pronunțate de instanța de apel.

Prin decizia civilă nr.

6695 din 16 iunie 2009, pronunțată în dosarul nr. 7615/1/2008, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis

recursurile declarate de reclamant, de pârâta SC S. SA și chematul în garanție

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a casat deciziile nr. 752/A

din 18 decembrie 2006 și nr. 226/A din 10 aprilie 2007 pronunțate de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

După casare, cauza

s-a reînregistrat pe rolul Curții de Apel sub nr. 76215/1/2008 la data de 5

octombrie 2009.

Prin decizia nr. 276/A

din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a respins

ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant O.V. împotriva sentinței

civile nr. 217 din 04 martie 2004 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs. Prin decizia nr. 3604

din 3 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală a respins recursul reclamantului, ca nefondat.

În considerentele

acestei decizii s-au reținut următoarele:

Obiectul cererii de

față, precizat și completat de recurentul reclamant în mai multe rânduri, a

fost calificat în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat, prin decizia

civilă nr. 5852 din 13 iunie 2006, pronunțată în dosarul nr. 19622/2004 de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

prin care s-a reținut că, recurentul a înțeles să sintetizeze obiectul

procesului ca fiind acela de constatare a nulității absolute și de

inopozabilitate a titlului statului, de revendicare/echivalent în acțiuni S. și

obligațiile de a da și de a face a SC S. SA.

Totodată, Înalta

Curte a apreciat în decizia de casare că instanța de apel a dat o calificare

greșită cererii modificatoare formulate de reclamant, în contradicție cu

petitul formulat, concluzionându-se că instanța de apel a modificat obiectul și

cauza litigiului din acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480

C. civ., în acțiune de stabilire a unor măsuri reparatorii prin echivalent

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, încălcând astfel dispozițiile art.

129 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii deduse judecății.

Ca atare, Înalta

Curte constată că aceasta este premisa juridică de la care, în rejudecare,

instanțele de fond au pornit în evaluarea pricinii de față, dezlegare care s-a

impus cu valoare obligatorie, date fiind prevederile art. 315 C. proc. civ.

Totodată, Înalta

Curte reține că cea din urmă instanță de apel, în rejudecare, a analizat

riguros pricina, constatând și respectând cele statuate cu putere de lucru

judecat în ciclurile procesuale anterioare.

Această precizare se

impune pentru aceea că, ulterior rejudecării apelului după casarea cu trimitere

spre rejudecare dispusă prin decizia anterior menționată, în dosar s-a mai

pronunțat o casare a deciziei din apel, prin decizia civilă nr. 6695 din 16

iunie 2009, dată în dosarul nr. 7615/1/2008 de Înalta Curte de Casație și

Justiție - secția civilă și de proprietate intelectuală, urmare a omisiunii

instanței de apel de a se pronunța asupra modului în care a fost soluționată

cererea de chemare în garanție, dar și asupra excepției lipsei calității

procesuale pasive invocate de SC S. SA.

Prin urmare, toate

aceste chestiuni s-au impus ca limite ale rejudecării instanței de apel care a

pronunțat decizia recurată ce face obiectul prezentului recurs, iar unele

dintre ele, cu valoare de chestiuni de drept deja dezlegate, așa cum corect s-a

făcut distincția în considerentele deciziei (cu referire la calificarea cererii

de chemare în judecată).

În ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a SC S. SA, instanța de apel a constatat în

mod corect că prin decizia civilă nr. 233 din 03 mai 2001 pronunțată în dosarul

nr. 4047/2000, Curtea de Apel București - secția a III-a civilă a tranșat

chestiunea legitimării procesuale a celor împotriva cărora s-a formulat

acțiunea reclamantului, confirmându-se în speță calitatea procesuală pasivă a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu referire la capătul de

cerere privind contestarea valabilității titlului statului – constituit prin

Legea nr. 119/1948 și, respectiv, Decretul nr. 134/1949, dar și a SC S. SA.

În aceste condiții,

Înalta Curte apreciază că prin redarea celor menționate rezultă caracterul

nefondat al criticilor recurentului privind statuarea prin decizia civilă nr. 233/2001

a Curții de Apel București secția a III-a civilă a calității sale procesuale

active și, prin urmare, calitatea sa de titular al cererii în revendicare,

susținându-se încălcarea puterii de lucru judecat a acestei decizii și,

implicit a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Calitatea procesuală

activă se cercetează în raport de pretenția dedusă judecății, fiind necesar ca

cel ce declanșează acțiunea să fie titular al dreptului afirmat sau al

interesului legitim a cărui protejare o urmărește prin inițierea mecanismului

judiciar.

Ca atare, pornind de

la calificarea dată cererii principale completate (prin cererea pe care

reclamantul a intitulat-o cerere de chemare în garanție, corect calificată

drept completare a cererii principale de instanțele de fond), recurentul

reclamant a solicitat, pe calea revendicării, restituirea în natură a cotei din

imobilul pe care SPIC S.A.R. în deținea în proprietate la data naționalizării,

solicitându-se și constatarea nevalabilității preluării, și, în plus, (peste

termenul legal prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.), acordarea de

despăgubiri constând în acțiuni la SC S. SA căreia statul i-a transmis parte

din patrimoniul persoanei juridice naționalizate la care autorul său a fost

acționar majoritar, ori obligarea statului la despăgubiri constând în

contravaloarea acestor acțiuni.

Cum cererea

completatoare a fost sancționată de instanțele de fond cu respingerea ei ca

tardiv formulată, față de opoziția pârâtei manifestată neechivoc de a consimți

la judecarea acesteia împreună cu cererea principală (dat fiind caracterul

dispozitiv al normei de la art. 132 alin. (1) C. proc. civ.), rezultă că doar

cererea de restituire și contestarea valabilității preluării prin naționalizare

a patrimoniului SPIC S.A.R. au fost cererile ce trebuiau analizate de instanța

de apel sub aspectul temeiniciei și legalității, în limitele devoluțiunii

decurgând din motivele de apel și în raport de soluția dată de prima instanță.

Înalta Curte constată

că în privința îndeplinirii acestei condiții de exercițiu a acțiunii civile, cu

referire la calitatea procesuală activă, instanța de apel a analizat criticile

formulate pe baza distincției dintre calitatea reclamantului de succesor al

autorilor săi și cea decurgând din calitatea acestora de proprietar asupra

imobilului a cărui restituire a solicitat-o reclamantul, cele două cerințe

numai întrunite cumulativ fiind în măsură să atribuie reclamantului calitate

procesuală activă în acțiunea în revendicare.

Dacă în ce privește

calitatea de moștenitor, reclamantul îndeplinește condiția enunțată din

perspectiva calității procesuale active (conform certificatului de moștenitor din

7 august 1991 emis de Notariatul de Stat sector 5), nu aceeași a fost concluzia

instanței de apel cu referire la dovedirea calității autorilor lui de titulari

ai dreptului de proprietate asupra imobilului, calitatea de acționar, nefiind

utilă din perspectiva cererii analizate (restituire cotă parte din imobil,

corespunzător procentului de acționariat la SPIC S.A.R.), având în vedere

regimul probatoriu al acțiunii în revendicare de drept comun.

Așa fiind, în mod

legal instanța de apel a constatat că r

eclamantul, persoană fizică, nu se poate

considera continuator în drepturile persoane juridice care și-a transformat

activitatea și forma juridică prin naționalizare, contrar celor susținute de

acesta prin motivele de recurs.

Din

acest punct de vedere, în mod legal instanța de apel a observat că

naționalizarea, chiar și fără titlu valabil, nu presupune în mod normal și

încetarea existenței societății comerciale, prin dizolvare și lichidare, ci

doar preluarea părților sociale de către stat sau după caz, preluarea directă a

unor bunuri din patrimoniul persoanei juridice, proprietate a acesteia, și

trecerea acestora în proprietatea statului.

Așa

fiind, se constată că recurentul susține în mod nefondat că instanța de apel a

făcut aplicarea unor norme de drept care nu erau incidente, respectiv, din

Legea nr. 15/1990 sau legea nr. 31/1991, instanța de apel făcând trimitere la normele

dreptului civil pentru a explica modalitatea de transformare a unei societăți,

ca și cu privire la soarta bunurilor acesteia în caz de dizolvare sau

lichidare.

Din perspectiva

situației de fapt ce interesează evaluarea acestei critici, instanța de apel a

reținut că autorii reclamantului au fost acționari ai S.A. SPIC S.A.R.,

deținând 66,6% acțiuni, această societate având în patrimoniul său imobilul ce

figura la acea dată pe str. Ziduri între Vii, conform actului de

vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat la 21

iunie 1921 și care, potrivit procesului-verbal de înscriere în cartea funciară,

era compus din teren în suprafață de 26.010 mp și construcția fabricii ce

figura sub denumirea „P.”.

Urmează a se înlătura

motivul de recurs susținut de recurent pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

cu referire la pretinsa schimbare a înțelesului vădit neîndoielnic al

contractului din 1921, Înalta Curte constatând că această critică a

recurentului nu este susceptibilă de încadrare în această ipoteză de

nelegalitate, întrucât nu acest act juridic a făcut obiectul cererii de chemare

în judecată, ci acesta a fost un mijloc de probă pentru pretențiile afirmate de

reclamant.

Or, criticarea

modalității de interpretare a clauzelor acestui act juridic ține de puterea de

apreciere a probelor, ceea ce este de atributul exclusiv al instanțelor de fond

și nu poate fi cenzurată în recurs, în absența unei ipoteze în art. 304 cu

acest conținut, motivele de recurs fiind strict și limitativ prevăzute de lege.

Curtea de apel a

reținut că societatea SPIC S.A.R., a fost trecută în proprietatea statului prin

Decretul nr. 134/1948 pentru naționalizarea unităților sanitare, figurând pe

listele anexe la acest decret publicat în M. Of. nr. 15 bis din 2 aprilie 1949,

la secțiunea Județul Ilfov, Laboratoare chimico-farmaceutice și, ulterior, prin

Legea nr. 119/1948.

Or, d

ovada calității de

acționari a autorilor reclamantului, indiferent de proporția deținută din

capitalul social (chiar 100%, ceea ce nu este real), nu poate substitui lipsa

titlului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul lor ca persoane

fizice, pentru ca recurentul să fie în măsură a-și justifica legitimarea procesuală

activă în cauză, față de caracterul petitoriu al acțiunii în revendicare care

presupune

calitatea

acestuia de titular al dreptului de proprietate pretins asupra imobilului

revendicat.

Concluzia este

identică și dacă dreptul afirmat este evaluat din perspectiva art. 1 Protocolul

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentul nefiind în

măsură să justifice un bun actual și nici o speranță legitimă legată de

imobilul ce a aparținut SPIC S.A.R., dată fiind împrejurarea că nu i s-a recunoscut

printr-o hotărâre judecătorească sau vreun alt act emanând de la autorități,

dreptul de proprietate (fie și în cotă parte) cu privire la imobilul în

discuție, după momentul aderării României la Convenție, așadar ulterior anului 1994; drept urmare, există o incompatibilitate ratione

temporis între Convenție și pretinsa încălcare decurgând din naționalizarea

SPIC S.A.R., contrar celor susținute de recurent cu referire la caracterul

continuu al acesteia, în absența unei constatări a încălcării după anul 1994.

În consecință, și din

acest punct de vedere, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală,

motiv pentru care vor fi înlăturate criticile recurentului cu acest obiect,

dezvoltate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Așa cum deja s-a

arătat, prin decizia civilă

nr. 5852 din 13 iunie 2006, pronunțată în dosarul nr. 19622/2004,

Înalta Curte de Casație și Justiție - secția civilă și de proprietate intelectuală

a stabilit că cererea dedusă judecății este o acțiune în revendicare întemeiată

pe dreptul comun (art. 480 și urm. C. civ.), motiv pentru care, instanța de

recurs a sancționat prin casarea cu trimitere spre rejudecare decizia instanței

de apel cu privire la care s-a constatat că, analizând cererea prin raportare

la dispozițiile Legii nr. 10/2001, a schimbat obiectul și cauza cererii de

chemare în judecată.

În consecință,

temeiul juridic incident (dreptul comun) ca și imposibilitatea analizării

cererii în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 era una dintre problemele de

drept dezlegate în ciclurile procesuale anterioare, astfel că instanța de apel

era ținută să observe că dispozițiile art. 31 din legea specială nu erau

aplicabile cauzei.

Concursul dintre

puterea obligatorie a deciziei de casare dintr-o speță concretă și problemele

de drept ulterior uniformizate în practica instanțelor, prin mecanismele legale

(referire la Decizia nr. 33/2008 și afirmarea prin recursul în interesul legii

a priorității legii speciale față de dreptul comun), se rezolvă în favoarea

forței obligatorii a deciziei de casare, date fiind dispozițiile art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., dar și constatând că art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

prevede că: „Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra

hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din

acele procese.”

În consecință, Înalta

Curte constată că recursul în interesul legii fiind obligatoriu numai pentru

viitor, motiv pentru care se apreciază că instanța de apel (chiar dacă situația

din această pricină era în curs de constituire – facta pendentia) a făcut

referire în mod nelegal la dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, evaluând

cauza și în baza acestui temei, după epuizarea analizei întemeiate pe dreptul

comun.

Cu toate că această

susținere din motivele de recurs se dovedește fondată, această constatare nu

este în măsură să conducă la modificarea deciziei atacate pe temeiul art. 304 pct.

6 C. proc. civ. (cum greșit indică recurentul) sau a art. 304 pct. 9 (cum

corect ar trebui încadrată, temei de recurs, de asemenea, invocat de recurent

relativ la această critică), ci ea va conduce doar la înlăturarea acestei

contradicții în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Soluția se impune

datorită caracterului neîntemeiat al acțiunii pe baza art. 480 C. civ., iar

evaluarea aceleiași cereri și în temeiul legii speciale nu putea opera în

cadrul aceleiași pricini, cele două temeiuri excluzându-se reciproc.

De altfel,

considerentele deciziei recurate prin care s-a analizat cererea și în baza dispozițiilor

legii speciale (art. 31 din Legea nr. 10/2001), sunt considerente nenecesare

ori supraabundente, lipsite de atributul puterii lucrului judecat, fiind

motivul pentru care decizia care le conține nu este viciată din punct de vedere

al legalității, astfel încât, restabilirea legalității nu este necesar să

opereze prin modificarea ei, ci doar prin înlăturarea acelor considerente

inutile, astfel cum deja s-a arătat.

Astfel, în procesul

civil, intră în puterea lucrului judecat doar ceea ce a format obiectul

dezbaterii contradictorii a părților, autoritatea de lucru judecat fiind

atașată nu numai dispozitivului, dar și considerentelor ei, însă, doar acelor

considerente care reprezintă justificarea și susținerea necesară a soluției

adoptate.

Din cel din urmă

punct de vedere, considerentele sunt: decisive sau necesare (care fac corp

comun cu hotărârea și reprezintă sprijinul indispensabil al soluției întrucât

constituie explicația soluției pronunțate și participă în egală măsură la

autoritatea de lucru judecat a dispozitivului), considerente decizorii sau cu

valoare decizională (care conțin o soluție adoptată pe cale incidentală, cu

privire la un aspect dedus judecății și doar din punct de vedere topografic se

regăsesc în considerente) și, în sfârșit, considerentele indiferente sau supraabundente

(care depășesc sfera dezbaterilor din proces aduc hotărârii elemente care nu

influențează în niciun fel soluția adoptată, ele putând, de altfel să lipsească

din considerente).

Dintre acestea, sunt

înzestrate cu puterea lucrului judecat motivele decisive și cele decizorii și

numai acestea pot fi atacate prin formularea căilor de atac, interesul atacării

lor fiind determinat de împrejurarea că ele conțin soluții, iar reformarea

soluțiilor nu se poate obține decât în cadrul căilor de atac.

În cazul considerentelor

supraabundente (ca în speță) nu există interesul atacării separate (de

dispozitiv), deoarece ele nu se bucură de autoritate de lucru judecat, așa

încât, statuările suplimentare făcute de instanță, nu vor putea fi opuse părții

într-o judecată ulterioară și nu vor fi de natură să o prejudicieze.

Criticile dezvoltate

de recurent pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care se reclamă

încălcarea principiilor contradictorialității și oralității dezbaterilor (și

prin aceasta, art. 127 și art. 128 alin. (2) și (3) C. proc. civ.), întrucât

sunt reguli fundamentale ce guvernează derularea procesului civil, Înalta Curte

urmează a le recalifica în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Ele sunt nefondate,

deoarece se constată, verificând cele consemnate în practicaua deciziei

recurate, că aceste reguli de procedură nu au fost nesocotite, instanța de apel

acordând cuvântul în dezbaterea apelului ambelor părți, în ordinea statornicită

de codul de procedură, în timp ce posibilitatea limitării cuvântului oricăreia

dintre ele este expres prevăzută de art. 128 alin. (3) C. proc. civ.;

modalitatea în care președintele de complet face aplicarea celei din urmă

norme, nu poate fi însă cenzurată de instanța de recurs.

Înalta Curte

apreciază că înscrisurile depuse în recurs (copiile unor documente obținute de

la C.N.S.A.S.) prin care recurentul tinde să susțină că autorul său, N.B., fie

că a fost acționar majoritar fie că a fost asociat unic la SPIC S.A.R. (deși

calitatea de acționar majoritar a fost reținută prin decizia instanței de apel

– pentru 66,6%) nu sunt apte să constituie dovezi ale dreptului de proprietate

imobiliară, potrivit rigorilor dreptului comun, nefiind acte translative sau

constitutive de drept real în patrimoniul acestuia, după cum niciun alt mod de

dobândire a proprietății asupra imobilului (conform art. 644 – 645 C. civ.) nu

pot dovedi.

Se va înlătura și

motivul de recurs ce privește greșita respingere de instanța de apel a cererii

de suspendarea a cauzei în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nici

aceasta nefiind o critică de nelegalitate, ci de netemeinicie care este

necenzurabilă în recurs.

De asemenea, art. 304

pct. 7 C. proc. civ. este incident doar din perspectiva înlăturării acelor

considerente inutile privind evaluarea în baza art. 31 din Legea nr. 10/2001

și, implicit referirile la art. 18 lit. a) din același act normativ, astfel că,

nu se impune modificarea deciziei recurate, iar alte motive străine de natura

pricinii nu au putut fi identificate.

Totodată, se apreciază

că în mod corect instanța de apel a constatat că este fără obiect sau fără

finalitate concretă pentru recurent, evaluarea valabilității titlului statului

constituit în baza Decretului nr. 134/1948 și al Legii nr. 119/1948, de vreme

ce acesta nu este în măsură să probeze un drept real ca a aparținut autorilor

săi asupra patrimoniului imobiliar al SPIC S.A.R., fiind lipsit de calitate

procesuală activă în acțiunea în revendicare; deja au fost redate

considerentele confirmării legalității deciziei recurate în partea referitoare

la respingerea cererii de chemare în garanție ca inadmisibile, potrivit naturii

sale juridice reale, anume, aceea de cerere completatoare formulată cu

depășirea termenului prevăzut de lege art. 132 alin. (1) C. proc. civ.), în

condițiile în care partea pârâtă s-a opus la judecarea lor împreună și a

invocat decăderea reclamantului din dreptul procesual de a-și întregi cererea.

Restul criticilor

susținute de recurent (care nu vor mai fi reluate) vizează aspecte de netemeinicie,

respectiv, de apreciere a probelor cauzei ori chestiuni care nu pot primi nici

această încadrare, motiv pentru care nu pot fi analizate.

Față de toate aceste

considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Hotărârea astfel

motivată de instanța de recurs este atacată pe calea cererii de revizuire,

susținându-se, ca motive de revizuire, cele prevăzute de art. 304 pct. 2 și 7 C. proc. civ.

Înalta Curte găsește

cererea inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Calea extraordinară

de atac a revizuirii se poate exercita, astfel cum prevede art. 322 C. proc.

civ., împotriva hotărârilor rămase definitive în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și împotriva hotărârilor date în recurs, atunci când evocă

fondul.

În principiu, cerința

evocării fondului este necesară pentru admisibilitatea cererii de revizuire în

toate situațiile în care hotărârea supusă revizuirii este dată de instanța de

recurs.

Cu titlu de excepție,

în doctrină și în practica judiciară s-a reținut că, în cazul unora dintre

motivele de revizuire, cum ar fi pentru motivele prevăzute de art. 322 pct. 4

C. proc. civ. (pentru condamnarea judecătorului), de art. 322 pct. 7 și 8 C. proc. civ. (existența unor hotărâri definitive potrivnice și împiedicarea părții de a se

înfățișa la judecată dintr-o împrejurare mai presus de voința sa), pot fi

revizuite toate hotărârile pronunțate de instanțele de recurs, chiar dacă prin

ele nu se evocă fondul.

În speță, prin

decizia nr. 3604 din 3 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins

recursul reclamantului, menținând astfel situația de fapt și soluția dată de

instanța de apel raportului juridic dedus judecății. Această manieră de

rezolvare a litigiului nu reprezintă o evocare a fondului, pentru ca soluția să

fie, în principiu susceptibilă de revizuire, cel puțin din perspectiva

motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. (care vizează

situația în care instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut

sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a

cerut).

Susținerea

revizuentului potrivit căreia cerința prevăzută de art. 322 C. proc. civ.,

aceea ca hotărârea supusă revizuirii să evoce fondul, este contrară dreptului

de acces la justiție, nu poate fi primită, deoarece dreptul de acces la

justiție nu presupune și dreptul de a exercita căi extraordinare de atac, care

să presupună devoluarea integrală a cauzei în fața instanțelor învestite cu

soluționarea acestora.

De altfel, în materie

civilă, Convenția nu garantează nici dreptul la dublul grad de jurisdicție, așa

încât împrejurarea că partea a avut acces la un judecător independent și

imparțial, care s-a pronunțat în primă și ultimă instanță asupra dreptului

dedus judecății, este suficientă din perspectiva necesității respectării

dreptului garantat de art. 6 par. 1 din Convenție.

În speță, revizuentul

a beneficiat, în virtutea legislației procesuale din dreptul intern, de trei

grade de jurisdicție (două - judecata în primă instanță și în apel - susceptibile

de a repune în discuție cauza sub toate aspectele, iar cel de-al treilea –

recursul – având o incidență limitată la motivele de modificare și casare

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.), ceea ce constituie un standard superior

celui garantat prin Convenție, față de care se impune respingerea susținerii revizuentului

privind încălcarea dreptului său de acces la justiție.

Se mai solicită de

către revizuent aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar, față de

contrarietatea normei interne în raport de prevederile art. II 107, art. II 112

și II 114 din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, adoptat

de țara noastră prin Legea nr. 157/2005.

Înalta Curte constată

că documentul internațional la care se face referire nu reprezintă un act

comunitar, pentru a se pune problema obligativității și aplicabilității sale

directe în statele membre ale Uniunii Europene. Proiectul de tratat de

instituire a unei Constituții pentru Europa a fost supus procesului de

ratificare în statele membre, însă nu a fost votat la referendum în Franța și

Olanda, motiv pentru care procedura de ratificare a fost amânată sau chiar

oprită în unele state membre, așa încât acest document internațional nu a

devenit izvor de drept comunitar

Legea nr. 157/2005,

pe care o indică revizuentul, nu a adoptat Tratatul de instituire a unei

Constituții pentru Europa, așa cum greșit se susține în motivarea cererii de

revizuire, ci este legea de ratificare a Tratatului privind aderarea Republicii

Bulgaria și a Românie la Uniunea Europeană.

Constatând că nu

există niciun impediment în aplicarea dispozițiilor art. 322 C. proc. civ., sub

aspectul condiției de admisibilitate privind evocarea fondului prin hotărârea

supusă revizuirii, atunci când ea este pronunțată de o instanță de recurs,

Înalta Curte constată că decizia nr. 3604 din 3 mai 2011 a aceste instanțe nu îndeplinește această condiție, astfel încât cererea de revizuire întemeiată

pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., este inadmisibilă.

În ceea ce privește

motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., căruia i se

recunoaște în doctrină și în practica judecătorească, posibilitatea invocării

și în cazul hotărârilor instanțelor de recurs care nu evocă fondul, Înalta

Curte constată că intervine un alt argument de inadmisibilitate, respectiv

acela că, atât hotărârea supusă revizuirii, cât și cea față de care se afirmă

contrarietatea, sunt pronunțate în cadrul aceluiași proces, în faze procesuale

diferite.

Or, „una și aceeași

pricină” în sensul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., nu semnifică situația

pronunțării a două hotărâri, în același proces, dar în stadii procesuale

diferite ale acestuia. Textul are în vedere întrunirea condiției triplei

identități, de părți, obiect și cauză, cu privire la două cereri de chemare în

judecată distincte, soluționate în două dosare separate, în așa fel încât

soluționarea celei de-a doua a adus atingere puterii de lucru judecat a

soluției pronunțate în prima.

În situația din

speță, această cerință nu este îndeplinită, revizuentul susținând

contrarietatea deciziei finale a instanței de recurs, în raport cu a altă

decizie a instanței de recurs într-un ciclu procesual anterior (decizia civilă nr.

4398 din 3 decembrie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă, prin care s-a menținut decizia civilă nr. 233 din 03 mai 2001 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă de desființare și trimitere a cauzei

spre rejudecare în fond la prima instanță), ceea ce este inadmisibil pe calea

revizuirii.

În raport de aceste considerente,

Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă, iar în temeiul art.

274 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

revizuentul O.V.

va fi obligat la plata sumei de 2.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată

reduse către intimata SC S. SA.

Reducerea

sumei reprezentând onorariul avocațial solicitat de intimată se justifică în

raport de complexitatea cauzei (în contextul în care pricina se găsește în faza

unei căi extraordinare de atac, limitată la motivele de revizuire invocate de

revizuent) și munca îndeplinită de avocat (prezența la singurul termen de

judecată, la care s-a și soluționat prezenta cerere de revizuire și formularea

concluziilor scrise), criterii față de care onorariul în sumă de 12.400 lei

este exagerat de mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul

O.V.

împotriva

deciziei

civile nr. 3604 din 03 mai 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală

.

Obligă pe

revizuentul O.V. la plata sumei de 2500 lei reprezentând cheltuieli de judecată

către intimata SC S. SA, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 aprilie 2012.