ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3481/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3481/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal,

reclamantul S.M.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul General al Poliției

Române, suspendarea executării Deciziei nr. 3503 din 15 ianuarie 2008 emisă de

Adjunctul I.G.P.R. și Director General al Direcției Generale de Combatere a

Criminalității Organizate, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

La data de 01 aprilie 2008

reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că solicită, în contradictoriu cu

aceeași pârâți, anularea Deciziei nr. 3503 din 15 ianuarie 2008 a Adjunctului I.G.P.R., suspendarea executării deciziei atacate în temeiul art. 8 din Legea nr.

554/2004 și obligarea pârâtului M.I.R.A. la emiterea unui ordin de încetare a

raporturilor de serviciu, începând cu data de 01 octombrie 2007, în baza art.

69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, fără obligativitatea restituirii

cheltuielilor de școlarizare.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că a fost admis la concursul organizat la I.N.M. în sesiunea august -

septembrie 2007 și în consecință, la data de 25 septembrie 2007, a înaintat

Direcției Management Resurse Umane un raport prin care a solicitat încetarea

raporturilor sale de serviciu în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea

nr. 360/2002, ca urmare a numirii sale într-o altă funcție publică,

incompatibilă.

A mai precizat reclamantul că, prin

Adresa nr. 1722182 din 10 octombrie 2007, Direcția Resurse Umane i-a comunicat

că încetarea raporturilor de serviciu în conformitate cu dispozițiile art. 69

alin. (1) lit. e), respectiv la numirea într-o altă funcție publică, nu

concordă cu calitatea de auditor de justiție, funcție pe care acesta o va

îndeplinii în cadrul I.N.M.

Mai mult decât atât, fiind în

situația de a se prezenta zilnic la activitățile din cadrul I.N.M., unde

prezența este obligatorie, figurând astfel absent nemotivat la locul de muncă,

la data de 15 ianuarie 2008 Adjunctul I.G.P.R. a emis Dispoziția nr. 3503 prin

care s-a dispus cercetarea prealabilă a abaterilor disciplinare reținute în

sarcina sa ce decurg din lipsa nejustificată de la serviciu.

A precizat reclamantul în ceea ce

privește suspendarea executării deciziei atacate, că în cazul pretinsei abateri

disciplinare reținute în sarcina sa, niciuna dintre condițiile imperative

stabilite de dispozițiile art. 55, art. 57 din Legea nr. 360/2002 nu este

îndeplinită.

La termenul de judecată din data de

2 mai 2008, reclamantul, personal, a precizat că înțelege să renunțe la

judecarea cererii de suspendare a deciziei atacate.

Prin sentința civilă nr. 1599 din 27

mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ

și fiscal, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Internelor și Reformei Administrative. A fost admisă excepția

inadmisibilitătii invocată de pârâtul I.G.P.R., respingându-se în consecință

capătul de cerere relativ la anularea Deciziei nr. 3503 din 16 ianuarie 2008

emisă de I.G.P.R. Prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, luând act

totodată de renunțarea reclamantului la judecarea cererii de suspendare a

Deciziei nr. 3503/2008 emisă de I.G.P.R.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut, în esență, că actul atacat în cauză nu îndeplinește

cerințele unui act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 554/2004, republicată, întrucât prin numirea unei comisii ce urmează să

verifice existența sau inexistența abaterilor disciplinare nu se creează

consecințe juridice pentru reclamant.

Actul susceptibil a fi atacat,

potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 360/2002, este eventuala

dispoziție de sancționare a reclamantului, dispoziție ce ar crea consecințe juridice

cu privire la situația acestuia.

În atare condiții, prima instanță a

apreciat fondată excepția inadmisibilității cu privire la primele două capete

de cerere relative la anularea și suspendarea Dispoziției nr. 3503 din 15

ianuarie 2008.

S-a mai apreciat că nu pot fi

reținute susținerile reclamantului în sensul încetării raporturilor de serviciu

urmare a numirii într-o altă funcție publică, întrucât calitatea de auditor de

justiție nu se încadrează în definiția generală a funcției publice dată de Legea

nr. 188/1999, auditorii fiind cursanți și neavând nicio atribuție sau

responsabilitate în privința realizării unor prerogative de putere publică.

Astfel, potrivit art. 16 din Legea

nr. 303/2004 auditorii de justiție sunt cursanți, aceștia nefiind numiți, ci

dobândind această calitate în urma promovării unui concurs ulterior validat.

S-a mai reținut că activitatea de

auditor nu se încadrează în niciuna dintre activitățile desfășurate de

funcționarii publici, în anexa Legii nr. 188/1999 nefiind menționată o atare

funcție publică, neexistând o lege specială care să prevadă că auditorul de

justiție ar fi funcționar public cu statut special.

În atare condiții, a apreciat

judecătorul fondului, reclamantul nu era numit într-o funcție publică la data

solicitării emiterii ordinului nefiind așadar incidente prevederile art. 64

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamantul S.M.C., solicitând modificarea ei în sensul

admiterii cererii de chemare în judecată.

Hotărârea a fost criticată pentru nelegalitate

și netemeinicie, în considerarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct.

5 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora s-a invocat greșita interpretare de

către prima instanță a dispozițiilor Legii nr. 303/2004 care reglementează și

statutul auditorilor de justiție, inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii

nr. 188/199 și aparența legitimă ce i-a fost conferită reclamantului de

existența anumitor hotărâri judecătorești, respectiv decizia nr. 1745 din 23

martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și sentința pronunțată în

dosarul nr. 3912/2/2006 al Curții de Apel București, în sensul că este

îndreptățit la încetarea raporturilor de serviciu pe temeiul art. 69 alin. (1) lit.

e) din Legea nr. 360/2002.

În opinia recurentului, din

interpretarea în ansamblu a dispozițiilor Legii nr. 303/2004 rezultă că, în

virtutea drepturilor și obligațiilor acordate prin această lege, auditorii de

justiție sunt asimilați magistraților stagiari, iar funcția de judecător sau

procuror stagiar este o funcție publică, căreia nu i se aplică însă prevederile

Legii nr. 188/1999 astfel cum expres dispune acest act normativ, prin art. 6

lit. c). Statutul auditorilor de justiție este unul special, în sensul art. 5 alin.

(2) din aceeași lege, prin care au fost reglementate funcții publice specifice.

Totodată, susține acesta, prin

hotărârea atacată Curtea de Apel București a generat o practică neunitară la

nivelul aceleiași instanțe, iar în măsura în care și instanța supremă își va

modifica jurisprudența, respingând acest recurs, s-ar genera o incertitudine

jurisprudențială ce are ca efect privarea sa de orice posibilitate de a obține

beneficiul prevăzut de art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002, în contextul în

care altor persoane le-a fost recunoscut acest drept, ceea ce, în sensul

jurisprudenței CEDO, nu este admisibil.

Au fost invocate și alte argumente

circumscrise greșitei soluționări a celorlalte capete de cerere și a

excepțiilor invocate în cauză, a căror menționare în considerentele acestei

hotărâri este superfluă, în condițiile în care reclamantul a renunțat la

judecarea cererilor de anulare și suspendare a Deciziei nr. 3503 din 15

ianuarie 2008 (fila 56 verso).

În ședința din 12 mai 2009 a fost admisă cererea reclamantului privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea

excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 alin. (1) lit. e) și

art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului în raport cu prevederile

art. 16 alin. (1), 41 alin. (1) și (2) din Constituție și art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, respectiva excepție fiind respinsă Decizia nr.

37/2010.

Ulterior reluării judecății,

recurentul a depus la dosar concluzii scrise prin care a invocat excepția

puterii lucrului judecat în raport cu considerentele Sentinței civile nr. 1186

din 19 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr.

5762/2/2008, irevocabilă prin Decizia nr. 1964 din 20 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție , apreciind că cererea privind obligarea Ministerului

Administrației și Internelor de a dispune încetarea raporturilor de serviciu în

temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002 a fost deja examinată și

s-a constatat, în mod irevocabil, că aceasta este întemeiată.

Pe fondul cauzei, a precizat că

înțelege să achieseze la considerentele deciziei nr. 5164 din 18 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recursul nu este fondat.

Examinând actele dosarului și

susținerile recurentului, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materia

suspusă controlului judiciar, Înalta Curte reține că hotărârea atacată a fost

dată cu aplicarea corectă a legii și nu subzistă în cauză motivele de recurs

invocate de recurent, în considerarea argumentelor ce succed.

Raportat la circumstanțele concrete

ale cauzei, problema juridică esențială pentru aprecierea temeiniciei acțiunii

reclamantului în privința petitului privind obligarea pârâtului Ministerul

Internelor și Reformei Administrative la emiterea ordinului de serviciu în

modalitatea solicitată de acesta, o constituie determinarea conținutului

noțiunii „într-o altă funcție publică” utilizată în art. 69 alin. (1) lit. e)

din Legea nr. 360/2002 și calificarea, din punct de vedere juridic, a calității

de auditor de justiție pe care a dobândit-o reclamantul.

Sub acest aspect, prima instanță a

concluzionat în mod corect că, în sensul prevederilor legale incidente în

cauză, dobândirea calității de auditor de justiție nu reprezintă și nu

echivalează cu numirea într-o funcție publică, în sensul art. 69 lit. e) din

Legea nr. 360/2002.

Bazele constituționale ale funcției

publice sunt stabilite de art. 16 alin. (3) din legea fundamentală, potrivit

cărora funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate,

în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în

țară.

Pornind de la aceste prevederi

constituționale, în literatura de specialitate au fost evidențiate două noțiuni

diferite, raportat la cele două categorii enumerate, aflate în incontestabilă

legătură, fără însă a se confunda, respectiv funcția publică și funcția de

demnitate publică.

Funcția publică este definită în cuprinsul

Legii nr. 188/1999, republicată, ca reprezentând ansamblul atribuțiilor și

responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării

prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală,

administrația publică locală și autoritățile administrative autonome (art. 2),

în același act normativ fiind prevăzut că raporturile de serviciu se nasc și se

exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii

(art. 4).

Raportat la aceste prevederi legale

și față de caracteristicile evidente ale funcției publice ce se desprind din conținutul

reglementării, auditorii de justiție nu sunt și nu pot fi asimilați

funcționarilor publici.

Nicio dispoziție a Legii nr.

303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, ce

reglementează admiterea în magistratură și formarea profesională inițială

realizată prin Institutul Național al Magistraturii, ca de altfel nici alte

prevederi legale, nu stabilesc că auditorul de justiție al cărui statut este

asimilat magistraților, pe aspectele anume indicate în cuprinsul respectivei

legi (art. 12-20), se află în exercitarea unei funcții publice.

Din conținutul prevederilor

referitoare la cursanții Institutului Național al Magistraturii care au statut de

auditori de justiție [art. 16 alin. (1)] rezultă, de altfel, că aceștia

beneficiază de o pregătire teoretică și practică pentru a deveni judecători sau

procurori, primesc o bursă pe durata de formare profesională de 2 ani, cu

caracter de indemnizație lunară, care se restituie, în anumite condiții alături

de cheltuielile de școlarizare, în situația în care nu îndeplinesc timp de 6

ani funcția de judecător sau de procuror (art. 20), iar la încheierea

cursurilor susțin un examen de absolvire, constând în probe teoretice și

practice prin care se verifică însușirea cunoștințelor necesare exercitării ulterioare

a funcției de judecător sau procuror.

Rezultă astfel, fără echivoc, că

auditorii de justiție urmează un program de formare profesională cu durată determinată,

fără a se putea reține, în raport de conținutul noțiunii de funcție publică,

astfel cum este reglementată și totodată analizată în doctrină, existența în

ceea ce îi privește, a unor atribuții de serviciu stabilit în scopul realizării

prerogativelor de putere publică.

În plus, în cazul auditorilor de

justiție nu exisă un act administrativ de numire, validarea rezultatelor

concursului de admitere la Institutul Național al Magistraturii prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii nefiind un act administrativ ce

întrunește condițiile unui act de numire, cum corect a reținut prima instanță.

Nu puteau fi primite nici

susținerile reclamantului referitoare la drepturile salariale, analogiile și

trimiterile făcute de acesta prin acțiunea introductivă, prin care se

acreditează ideea că auditorii de justiție sunt asimilați integral

magistraților, atât în privința drepturilor cât și a obligațiilor și

atribuțiilor ce decurg dintr-un raport de serviciu, întrucât, de lege lata, o

atare reglementare nu există.

În același sens sunt și statuările Curții

Constituționale, prin Decizia nr. 37 din 14 ianuarie 2010 constatându-se că

auditorul de justiție este numit ca judecător sau procuror doar în urma

absolvirii I.N.M. și se află într-o situație deosebită de persoane care, îndeplinind

condițiile legale, este numită direct ca judecător sau procuror în urma

susținerii concursului pe post.

S-a constatat, totodată, că textele

de lege criticate de lege nu limitează nici dreptul unei persoane de a alege liber

un loc de muncă. Consecințele pe care trebuie să le suporte un polițist care

decide să-și aleagă un alt loc de muncă pot fi circumscrise mai degrabă

aspectelor patrimoniale pe care le implică o astfel de decizie. Aceste

consecințe au fost acceptate, însă, de cel care a dorit să devină polițist,

prin angajamentul încheiat în acest sens, așa cu reiese din cuprinsul art. 70

din Legea nr. 360/2002. În plus, mai reține Curtea Constituțională, restituirea

are în vedere sumele investite în vederea pregătirii profesionale a

polițistului, sume a căror acordare nu se mai justifică de vreme ce beneficiarul

lor renunță la această calitate într-un termen mai scurt decât cel considerat

de legiuitor ca justificând efortul financiar al statului pentru acest

obiectiv.

Nu poate fi reținută nici incidența

în speță a excepției puterii lucrului judecat, raportat la considerentele

sentinței civile nr. 1186 din 19 martie 2009, cum pretinde recurentul.

În conformitate cu art. 1201 C. civ.

este un lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are

același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți,

făcute de ele și în contra lor în aceeași calitate.

În esență, principiul autorității

lucrului judecat împiedică – din motive de ordine publică și de securitate a

raporturilor juridice – contrazicerea unei hotărâri judecătorești definitive

printr-o altă hotărâre.

Neîndoielnic, autoritatea de lucru

judecat se atașează numai dispozitivului hotărârii și considerentelor decisive,

care constituie susținerea sa necesară, făcând corp comun cu acesta, sau

acelora în lipsa cărora nu ar fi posibilă înțelegerea lui.

În speță, dosarul nr. 5762/2/2008 a

avut ca obiect anularea Ordinului Ministerului Internelor și Reformei

Administrative nr. S/11/3522 din 3 septembrie 2008 prin care reclamantul –

recurent a fost destituit din poliție pentru săvârșirea abaterii disciplinare

de absență nemotivată de la serviciu.

Pentru adoptarea soluției de

admitere a respectivei acțiuni și de anulare a ordinului mai sus indicat,

determinantă a fost împrejurarea că din probatoriul administrat a rezultat că nu

a fost săvârșită o astfel de abatere, întrucât reclamantul a solicitat

încetarea raporturilor de serviciu conform dispozițiilor art. 69 alin. (1) lit.

e) din Legea nr. 360/2002 și, în subsidiar, în baza art. 69 alin. (1) lit. d)

din aceeași lege , chestiune tranșată irevocabil prin Decizia nr. 1964 din 20

aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum rezultă din

considerentele acesteia (p.5).

S-a reținut de asemenea, prin

aceeași decizie, că nu pot fi primite criticile recurentului Ministerul

Administrației și Internelor în sensul că instanța s-ar fi pronunțat asupra

unui aspect ce constituia obiectul altui dosar (în concret a acțiunii de față –

s.n.), întrucât a fost analizat numai ordinul contestat, nu și alte cereri ale

reclamantului.

Ca atare, simpla aserțiune din

considerentele respectivei hotărâri asupra unei probleme de drept ce nu a

format obiectul unei cereri similare cu cea din prezenta cauză, nu justifică în

nici un caz reținerea existenței autorității lucrului judecat, cum s-a

solicitat.

Este indiscutabil faptul că rolul

unei jurisdicții supreme este acela de a reglementa divergențele de

jurisprudență care constituie, prin natura lor, consecințele inerente oricărui

sistem juridic ce se bazează pe un ansamblu de jurisdicții de fond, cu

autoritate asupra resortului lor teritorial.

Dar, tocmai în exercitarea acestui

rol, sesizând existența unor astfel de divergențe chiar și la nivelul său și

pentru a evita persistența lor în timp, Înalta Curte a procedat, prin mecanismul

deja consacrat, la unificarea acesteia în sensul că polițistul aflat sub

angajamentul de a desfășura timp de 10 ani activitatea în cadrul Ministerului

de Interne care a dobândit calitatea de auditor de justiție datorează

cheltuielile de școlarizare, întrucât calitatea de auditor de justiție nu este

o funcție publică în sensul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002,

raportul său de muncă putând înceta numai la cerere, conform art. 69 alin. (1) lit.

d) din aceeași lege.

Ca atare, considerentele deciziei

nr. 5184 din 18 noiembrie 2009 nu pot influența soluția pe fond în prezenta cauză,

fiind pronunțată anterior adoptării de către această secție a instanței supreme

a soluției de unificare a propriei jurisprudențe (23 noiembrie 2009).

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.M.C. împotriva sentinței

civile nr. 1599 din 27 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 iunie

2010.