ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1964/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul S.M.C., a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Guvernul României, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună următoarele: - anularea Ordinului MIRA nr. S/11/3522 din 3 septembrie 2008 și reintegrarea în funcția deținută anterior emiterii ordinului; - anularea ordinului nr. 400 din 29 octombrie 2004 al M.I.R.A. privind răspunderea disciplinară a personalului M.I.R.A.

- suspendarea ordinului nr. S/11/3522 din 3 septembrie 2008 - obligarea la plata daunelor morale de 30.000 lei și la plata cheltuielilor de judecată În motivare, reclamantul a arătat că în luna septembrie 2007 a solicitat pârâtului încetarea raporturilor de serviciu, în principal în baza dispozițiilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, ca urmare a dobândirii calității de auditor de justiție la INM și a opțiunii exprese pentru cariera în magistratură, și ulterior, în baza dispozițiilor art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002, la cerere. Arată că întrucât prima cerere i-a fost respinsă, a promovat acțiune împotriva refuzului nejustificat de a se dispune încetarea raporturilor sale de serviciu în baza dispozițiilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, acțiune ce i-a fost respinsă - dosarul aflându-se în faza soluționării recursului la I.C.C.J., secția contencios administrativ și fiscal.

Reclamantul arată că ordinul contestat este nelegal deoarece nu s-a ținut cont de cererile sale prin care a solicitat încetarea raporturilor de serviciu în baza dispozițiilor art. 69 alin. (1) lit. d) și e) din Legea nr. 360/2002 și fără a se ține cont de existența dosarului aflat în curs de judecată la Înalta Curte de Casație și Justiție; că nu se face vinovat de pretinsa abatere disciplinară imputată; și că Ordinul nr. 400 din 29 octombrie 2004 nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României și nu i-a fost pus la dispoziție pe parcursul cercetării disciplinare, deși cercetarea s-a desfășurat în baza dispozițiilor acestui ordin. La data de 8 ianuarie 2009, Curtea de Apel București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului IGPR și a dispus scoaterea acestuia din cauză.

La aceeași dată, reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (3) din Anexa H.G. nr. 555 din 07 iunie 2001 și a art. 35 alin. (3) din Anexa H.G. nr. 50 din 13 ianuarie 2005, dispoziții prin care unele acte administrative cu caracter normativ au fost exceptate de la regimul de publicare în Monitorul Oficial, fapt ce contravine dispozițiilor Legii nr. 24/2000.

Prin sentința civilă nr. 1186 din 19 martie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate invocată de reclamant și pe fond, a admis în parte acțiunea, în sensul că, a dispus anularea Ordinului ministrului Internelor și Reformei Administrative nr. S.II/3522 din 3 septembrie 2008 emis de autoritatea pârâtă privind încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului, a suspendat executarea acestui ordin până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anulare și a respins ca neîntemeiate capetele de acțiune având ca obiect anularea Ordinului ministrului Internelor și Reformei Administrative nr. 400/2004, și obligarea autorității pârâte la plata daunelor morale și a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește excepția de nelegalitate instanța a reținut că actele atacate cu această excepție sunt acte administrative unilaterale cu caracter normativ care reglementează proceduri de emitere a unor acte normative la nivelul Guvernului iar faptul că unele categorii de acte, prin dispozițiile contestate pe calea excepției sunt exceptate de la regimul publicării în Monitorul Oficial nu încalcă dispozițiile Legii nr. 24/2000, reclamantul neavând un drept recunoscut de lege, vătămat prin nepublicarea ordinului MAI nr. 400/2004 în Monitorul Oficial, ordinul aplicându-se numai anumitor subiecți, respectiv personalului din cadrul MAI, conținutul acestuia fiind cunoscut de reclamant.

Pe fond, instanța a reținut, în esență, faptul că ordinul MAI nr. 400/2004, privind răspunderea disciplinară a personalului MAI, ca act administrativ unilateral, cu caracter normativ, este legal emis iar motivul nepublicării în Monitorul Oficial al României, ca motiv de nelegalitate invocat, nu atrage nulitatea sa. În ceea ce privește ordinul M.I.R.A. din 3 septembrie 2008, instanța a apreciat că acesta este nelegal pe motiv că, în cauză, nu poate fi reținută în sarcina reclamantului săvârșirea abaterii disciplinare – absență nemotivată, pentru care i s-a aplicat sancțiunea destituirii din poliție. În acest sens, instanța a reținut că, pârâtul nu a ținut cont de faptul că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție se află înregistrat recursul declarat de reclamant privind obligarea emiterii unui act administrativ prin care să se constate încetarea raporturilor de serviciu în baza art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, acțiune în care pârâtul M.I.R.A.

are calitate de parte și mai mult, nu a soluționat cererea reclamantului de a-i fi încetate raporturile de serviciu în baza art. 69 alin. (1) lit. d) la cerere. În ceea ce privește cererea de suspendare a executării ordinului, instanța a constat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, reținând în acest sens faptul că, pe de o parte, ordinul este apreciat ca fiind nelegal emis în raport cu lipsa de vinovăție a reclamantului iar prin conținut, i-a produs o daună reclamantului constând în încetarea raporturilor de serviciu ca urmare a aplicării sancțiunii disciplinare. Cererea de acordare a daunelor morale și a cheltuielilor de judecată, a fost respinsă ca neîntemeiată, curtea de apel reținând în acest sens faptul că reclamantul nu a adus probe în sprijinul acestei cereri.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamantul S.M.C., cât și pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Guvernul României. În motivarea recursului formulat de către recurentul-reclamant S.M.C. se susține în esență că în mod greșit instanța de fond a respins capătul de cerere privind obligarea la daune morale, ca neîntemeiat, reținând faptul că nu s-au adus probe în sprijinul celor solicitate, deși din actele expuse la dosarul cauzei reiese că a fost cercetat în mod abuziv, cu încălcarea dreptului la apărare. Susține recurentul că prejudiciul moral suferit este dovedit și de sentimentul de insecuritate în ceea ce privește cariera sa profesională viitoare ca procuror. În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 554/2004, art. 299 și urm. 304 1 C. proc.

civ. și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin recursul formulat de pârâtul Guvernul României întemeiat pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. se critică sentința pronunțată de către instanța de fond considerând că în mod greșit a fost menționat în alineatul al doilea al dispozitivului hotărârii atacate, deși acesta a fost citat doar în calitate de emitent al hotărârilor de guvern atacate de către reclamant prin excepțiile de nelegalitate invocate fără a avea calitate procesuală în ceea ce privește obiectul acțiunii pe fond. În motivarea recursului formulat de către pârâtul Ministerul Administrației și Internelor se susține că instanța s-a pronunțat pe un aspect care la data respectivă constituia obiectul unui alt dosar reținând faptul că auditorul de justiție îndeplinește o funcție publică și nu a analizat dacă absența reclamantului de la serviciu a fost justificată sau nu pentru a putea aprecia dacă sancțiunea aplicată este corectă.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului de încetare a raporturilor de serviciu ca urmare a numirii într-o altă funcție publică, întrucât aceasta face obiectul unui alt litigiu, instanța sesizată avea fie posibilitatea de a suspenda judecarea cauzei până la soluționarea irevocabilă a acelui litigiu sau să treacă la soluționarea cauzei fără a reține argumente care fac obiectul celuilalt dosar. Solicită recurentul admiterea recursului formulat și modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Analizând sentința atacată, în raport de criticile formulate cât și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile formulate în cauză sunt nefondate.

Astfel, cu privire la recursul formulat de către recurentul-reclamant se constată că în mod corect instanța de fond a respins cererea de acordare a daunelor morale ca și la plata cheltuielilor de judecată, reținând că în cauză nu au fost aduse probe în sprijinul celor solicitate. Susținerile recurentului referitoare la faptul că din probele aflate la dosarul cauzei rezultă cercetarea sa disciplinară abuzivă, cu încălcarea dreptului său la apărare cât și cu privire la sentimentul de insecuritate în ceea ce privește cariera sa profesională, nu pot fi reținute pentru acordarea daunelor morale fiind necesare existența unor elemente probatorii adecvate, care să dovedească producerea unor suferințe morale cât și a impactului concret asupra persoanei vătămate, probe care nu au fost administrate, în cauză, nefiind suficientă simpla afirmare a unor suferințe morale.

În ceea ce privește recursul formulat de recurentul – pârât Ministerul Administrației și Internelor, criticile formulate vizează în principal anularea ordinului prin care reclamantul a fost sancționat disciplinar considerându-se că în mod greșit instanța de fond a făcut aprecieri proprii cu privire la aspecte care făceau obiectul unui alt dosar, cu încălcarea dispozițiilor art. 163 alin. (1) C. proc. civ. deși ar fi avut posibilitatea să suspende judecarea cauzei conform art. 244 alin. (1) C. proc. civ.

Susținerile recurentului-pârât sunt nefondate, Înalta Curte de Casație și Justiție constatând că în cauză instanța de fond a analizat și apreciat în mod corect, ca fiind nelegal ordinul prin care a fost sancționat disciplinar reclamantul, aplicându-i-se sancțiunea disciplinară „destituirea din poliție, prevăzută de dispozițiile art. 57 lit. e) din Legea nr. 360/2002, pentru săvârșirea abaterii disciplinare „absența nemotivată de la serviciu”, în condițiile în care din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că nu a fost săvârșită o astfel de abatere în sensul că absența acestuia de la serviciu era motivată, având în vedere faptul că acesta a solicitat încetarea raporturilor de serviciu conform dispozițiilor art. 69 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 360/2002 și în subsidiar în baza dispozițiilor art. 69 alin. (1) lit. d). Nici criticile recurentului-pârât cu privire la pronunțarea instanței de fond cu privire la un aspect care constituia obiectul unui alt dosar, nu pot fi reținute, astfel cum rezultă din motivarea sentinței atacate, a fost analizat Ordinul atacat, respectiv Ordinul nr. S/II/3522 din 3 septembrie 2008 prin care s-a dispus destituirea reclamantului ca sancțiune disciplinară, instanța de fond pronunțându-se numai cu privire la capetele de cerere formulate de reclamant și nu cu privire la alte cereri ale acestuia care formau obiectul altui dosar,

în acest sens nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 163 C. proc. civ. și nici cele prevăzute de dispozițiile art. 244 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la recursul formulat de către Guvernul României, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că în mod corect a fost menționat în dispozitivul sentinței atacate, având în vedere că acesta a fost citat în calitate de autoritate emitentă a celor două acte administrative cu caracter normativ respectiv H.G. nr. 555/2001 și H.G. nr. 50/2005 – împotriva cărora reclamantul a invocat excepția de nelegalitate care a fost respinsă de către instanța de fond. Având în vedere toate aceste considerente Curtea în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge recursurile formulate în cauză ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de S.M.C., Ministerul Administrației și Internelor și Guvernul României împotriva sentinței nr. 1186 din 19 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2010.