ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4581/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4581/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

reclamantul I.O. a solicitat anularea Ordinului nr. S/II/5194 din 3 octombrie

2005 emis de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative și

obligarea acestuia la emiterea unui alt ordin de încetare a raporturilor de

serviciu dintre reclamant și pârât, în baza art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea

nr. 360/2002.

A mai solicitat anularea hotărârii nr. 16

din 12 mai 2006 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul

Ministerului Administrației și Internelor, a hotărârii nr. 1 din 20 februarie

2006 a Comisiei de soluționare a imputațiilor din cadrul Inspectoratului de

Poliție al Județului Buzău, a deciziei de imputare nr. 7154 din 21 decembrie

2005 a Inspectoratului de Poliție al Județului Buzău și suspendarea executării

acesteia până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat, în esență, că după ce a fost declarat admis ca auditor de justiție în

cadrul Institutului Național al Magistraturii, a solicitat ministrului de

interne să aprobe în baza prevederilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr.

360/2002, încetarea raporturilor sale de serviciu cu Inspectoratul de Poliție

al Județului Buzău, unde era încadrat ca ofițer de poliție.

Prin Ordinul nr. S/II/5194 din 3

octombrie 205, ministrul de interne a dispus încetarea raporturilor de serviciu

ale ofițerului, în temeiul art. 69 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 360/2002,

apreciindu-se că auditorului de justiție nu i se aplică prevederile art. 69

alin. (1) lit. e) din același act normativ, precum și obligarea ofițerului la

restituirea cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa profesională.

Reclamantul a formulat plângere

prealabilă atât împotriva Ordinului nr. S/II/5194 din 3 octombrie 2005, cât și

împotriva deciziei de imputare nr. 7154 din 21 decembrie 2005 a Inspectoratului

de Poliție al Județului Buzău.

Prin hotărârea nr. 1 din 20 februarie 2006

a Comisiei de soluționare a imputațiilor din cadrul Inspectoratului de Poliție

al Județului Buzău s-a respins plângerea ofițerului, iar prin hotărârea nr. 16

din 12 mai 2006 a Comisiei de Jurisdicție din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor a fost respinsă contestația acestuia.

Criticile aduse de reclamant actelor

administrative atacate vizează tardivitatea emiterii deciziei de imputare, în

raport cu prevederile art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, nemotivarea

acesteia deoarece nu s-a detaliat în concret modalitatea de stabilire a

pagubelor suferite de pârâți și împrejurarea că ofițerul a fost obligat în mod

greșit la plata cheltuielilor de școlarizare, deși acesta nu a semnat un

angajament în acest sens.

În ceea ce privește ordinul nr. S/II/5194

din 3 octombrie 2005, a cărui anulare s-a solicitat, reclamatul a considerat că

este nelegal întrucât nu a ținut seama de faptul că auditorul de justiție este

a funcție publică incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcții publice,

inclusiv cea de ofițer de poliție.

Cu privire la cererea de suspendare a

executării deciziei de imputare, reclamantul a motivat că admiterea acesteia

s-ar impune având în vedere împrejurarea că în condițiile în care indemnizația

de auditor de justiție este inferioară salariului de ofițer, punerea în

executare a deciziei i-ar cauza prejudicii materiale.

La solicitarea reclamantului a fost

introdus în cauză, în calitate de pârât Inspectoratul de Poliție al Județului

Buzău și s-a încuviințat efectuarea unei expertize, având ca obiect cuantificarea

pagubei produsă pârâților.

Prin întâmpinările depuse la dosar, pârâții

au solicitat respingerea cererilor reclamantului ca neîntemeiate.

Prima instanță, prin încheierea din 29

noiembrie 2006 a respins cererea reclamantului privind suspendarea executării

deciziei de imputare, apreciind că, pe de o parte, nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și

considerând, pe de altă parte, că reclamantul are la dispoziție calea

contestației la executare, potrivit dreptului comun.

Prin sentința civilă nr. 404 din 6

februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamantului și a anulat

Hotărârea nr. 16/2006 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul

Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Hotărârea nr. 1/2006 a

Comisiei de soluționare a Imputațiilor din cadrul I.P.J. Buzău și Decizia de

impunere nr. 7154 din 21 decembrie 2005.

A respins acțiunea reclamantului în ceea ce

privește anularea Ordinului nr. S/II/5194 din 3 octombrie 2005 al Ministerul

Internelor și Reformei Administrative și obligarea pârâtului să emită un alt

ordin, în baza art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a

reținut, în esență, următoarele:

A considerat că susținerile

reclamantului, privind emiterea unui alt ordin de încetare a raporturilor sale

de serviciu pentru motivul că a fost numit într-o altă funcție publică, sunt

neîntemeiate, calitatea de auditor de justiție, nefiind echivalentă cu o

funcție publică, astfel cum este definită de Legea nr. 188/1999.

A observat că auditorii de justiție au

calitatea de cursanți, potrivit art. 16 din Legea nr. 303/2004 și că aceștia nu

au atribuții în ceea ce privește administrarea justiției, ceea ce înseamnă că

situația auditorilor de justiție nu poate fi asimilată îndeplinirii unei

funcții publice.

De asemenea, instanța de fond a reținut

că dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 prevăd că funcționarul

public este o persoană numită, aspect care nu se regăsește în cazul auditorului

de justiție, validarea rezultatelor obținute în urma unui concurs în

magistratură nefiind echivalentă cu numirea într-o funcție publică.

Prima instanță a examinat și susținerile

reclamantului relative la natura bursei pe care o primește în calitate de

auditor de justiție, la faptul că perioada când acesta îndeplinește calitatea

de auditor de justiție se ia în calcul la vechimea în magistratură și la

împrejurarea privind incompatibilitatea existentă între calitatea de auditor de

justiție și funcția de ofițer de poliție, ajungând la concluzia că aceste

aspecte nu pot fi reținute întrucât nu relevă ideea că auditorul de justiție ar

reprezenta o funcție publică.

Totodată, instanța de fond a apreciat că

decizia de imputare nu este motivată decât în drept și că prejudiciul suferit

de pârâți nu este dovedit, situație în care decizia de imputare și celelalte

hotărâri subsecvente emise de pârâți ar fi netemeinice și nelegale.

Împotriva sentinței primei instanțe a

declarat recurs reclamantul și pârâții.

În cuprinsul motivelor de recurs,

reclamantul a criticat faptul că instanța de fond a respins capătul de cerere

privind anularea Ordinului nr. S/II/5194 din 3 octombrie 2005 și obligarea

pârâtului Ministerul Internelor și Reformei Administrative să emită un alt

ordin de încetare a raporturilor de serviciu. A susținut că în calitatea sa de

auditor de justiție a ocupat o funcție publică, împrejurare care ar rezulta din

Statutul judecătorilor și procurorilor, din natura bursei auditorului de

justiție, din faptul că perioada cât recurentul a fost auditor de justiție

constituie vechime în magistratură.

A considerat că instanța de fond a făcut

o aplicarea greșită a legii cu privire la depășirea termenului de efectuare a

cercetărilor administrative și a apreciat eronat că recurentul ar fi semnat un

angajament scris prin care să-și asume obligația suportării cheltuielilor de

școlarizare în calitate de student.

A solicitat să se constate că, prima

instanță nu s-a pronunțat cu privire la cererea reclamantului de înscriere în

fals a Ordinului nr. S/II/5194 din 3 octombrie 2005 al Ministerului Internelor

și Reformei Administrative în ceea ce privește data emiterii acestuia și nici

în legătură cu susținerile reclamantului, privind încălcarea de către

Ministerul Internelor și Reformei Administrative a principiului libertății de

voință la încheierea raporturilor juridice, odată cu emiterea ordinului

menționat.

În finalul recursului, reclamantul a criticat

soluția atacată întrucât i s-a respins, fără motivare, capătul de cerere

privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, deși instanța a

admis în parte acțiunea.

Recurentul-pârât Inspectoratul de Poliție

al Județului Buzău a criticat sentința instanței de fond cu privire la

admiterea în parte a acțiunii și anularea deciziei de imputare și a hotărârilor

subsecvente, considerând că motivarea instanței potrivit căreia din documentele

aflate la dosarul cauzei nu rezultă existența și cuantumul prejudiciului este

nefondată, în cauză efectuându-se o expertiză contabilă în acest scop.

În recursul Ministerului Internelor și

Reformei Administrative s-a apreciat că hotărârea atacată este netemeinică în

ceea ce privește anularea deciziei de imputare și a hotărârilor adiacente,

menționându-se că decizia de imputare a fost motivată și în fapt, nu numai în

drept, cum în mod eronat a reținut instanța de fond, astfel cum rezultă din

cuprinsul procesului-verbal de cercetare administrativă nr. 7145 din 12

decembrie 2005, care a stat la baza emiterii deciziei.

A mai arătat că nici motivarea primei

instanțe potrivit căreia nu a fost dovedit cuantumul pagubei nu este reală, în

cauză efectuându-se o expertiză contabilă care a răspuns la obiectivele

stabilite.

Examinând actele și lucrările dosarului,

din perspectiva motivelor de recurs invocate de către părți și din oficiu,

Înalta Curte va admite recursul declarat de Inspectoratul de Poliție al

Județului Buzău, va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge

acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, va respinge, ca nefondat recursul

reclamantului, precum și recursul Ministerului Internelor și Reformei

Administrative, ca fiind declarat de o persoană fără calitate procesuală, având

în vedere considerentele ce se vor arăta în cele ce succed.

A.

Cu

privire la recursul pârâtului Inspectoratul de Poliție

al Județului Buzău

Înalta Curte constată că prima

instanță a hotărât în mod greșit în ceea ce privește admiterea în parte a

acțiunii reclamantului, anularea deciziei de imputare nr. 7154 din 21 decembrie

2005, a hotărârii nr. 1/2006 a Comisiei de soluționare a imputațiilor din

cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Buzău și a hotărârii nr. 16/2006

a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor.

Conținutul documentelor aflate la dosar

relevă că cele două considerente pe care le-a avut în vedere prima instanță

pentru a fundamenta această parte a hotărârii și anume împrejurarea că decizia

de imputare nu ar fi fost motivată de pârâtul emitent și faptul că existența și

întinderea prejudiciului cauzat pârâților nu ar fi fost dovedite, nu se

confirmă în cauză.

Astfel, în ceea ce privește considerentul

reținut de instanța de fond, potrivit căruia decizia de imputare ar fi fost

emisă fără să fie motivată în fapt, este de observat că în cuprinsul deciziei

de imputare se face trimitere la procesul-verbal nr. 7145 din 12 decembrie 2005

(fila 238 dosar fond) care a stat la baza emiterii deciziei de imputare. În

cuprinsul acestuia comisia de cercetare administrativă a prezentat în mod

detaliat elementele de fapt și de drept care au condus la propunerea de a se

imputa reclamantului I.O. suma de 18.209,43 lei, reprezentând prejudiciu cauzat

Inspectoratului de Poliție al Județului Buzău.

În aceste condiții, rezultă , fără

echivoc, faptul că decizia de imputare îndeplinește și condițiile motivării

sale în fapt, prevăzută de art. 25 alin. (5) din O.G. nr. 121/1998, atâta vreme

cât emitentul și-a însușit motivația și concluziile comisiei de cercetare

administrativă și a dispus în consecință.

Totodată, nici motivul reținut de

instanța de fond că pârâtul emitent al deciziei de imputare nu a dovedit

existența și cuantumul prejudiciului cauzat de către reclamant, nu este conform

cu probele aflate la dosarul cauzei.

Observațiile primei instanțe după care

normele pe baza cărora a fost determinată paguba nu au caracter accesibil, ori

că expertul care a efectuat expertiza încuviințată de către instanță nu ar fi

avut acces la documentele contabile și nici la registrele necesare pentru

stabilirea cheltuielilor, nu sunt relevante și nici de natură să conducă la

concluzia că în cauză nu ar fi existat prejudiciu ori că acesta nu s-ar fi

calculat corect.

Dincolo de împrejurarea că pentru

clarificarea tuturor situațiilor de drept și de fapt prima instanță avea la

dispoziție mijloacele legale prin care a fi putut ordona administrarea probelor

pe care le-ar fi considerat necesare [art. 129 alin. (5) C. proc. civ.], dar

chestiunea principală este că în privința existenței și a întinderii

prejudiciului instanța de fond a apreciat eronat probatoriul administrat.

În acest sens, este de observat că în

cauză s-a încuviințat și s-a efectuat o expertiză contabilă având ca obiect

stabilirea prejudiciului.

Concluziile expertizei au fost că pârâtul,

Inspectoratul de Poliție al Județului Buzău a suferit o pagubă, în valoare de

18.209,43 lei, reprezentând cheltuieli de școlarizare a reclamantului,

prejudiciul având aceeași valoare ca și cea stabilită prin decizia de imputare.

Ca atare, recursul declarat de

Inspectoratul de Poliție al Județului Buzău va fi admis și va fi modificată

hotărârea primei instanțe în sensul că acțiunea reclamantului va fi respinsă ca

neîntemeiată.

B. Cu privire la recursul reclamantului I.O.

Critica recurentului reclamant

relativă la partea din hotărâre prin care i s-a respins cererea de anulare a

Ordinului pârâtului Ministerul Administrației și Internelor nr. S/II/5194 din 3

octombrie 2005 și obligarea acestuia la emiterea unui alt ordin de încetare a

raporturilor de serviciu, în baza prevederilor art. 69 alin. (1) lit. e) din

Legea nr. 360/2002 nu poate fi primită.

Susținerile recurentului în

sprijinul ideii că în calitate de auditor de justiție ar fi ocupat funcția

publică și pe cale de consecință încetarea raporturilor de serviciu cu pârâtul

ar fi trebuit să opereze în baza dispozițiilor art. 69 alin. (1) lit. e) din

Legea nr. 360/2002, au fost examinate pe larg de către prima instanță,

concluziile acesteia în sensul respingerii capătului de cerere analizat fiind

corecte.

În mod detaliat și argumentat

instanța de fond a apreciat că auditorul de justiție nu este o funcție publică,

raporturile de serviciu ale unei astfel de funcții născându-se în temeiul

actului de numire în funcția publică, iar validarea concursului de admitere în

magistratură nu echivalează cu un act de numire în funcție publică.

În același mod, prima instanță a

analizat motivele reclamantului invocate în sprijinul ideii că în calitate de

auditor de justiție ar fi îndeplinit o funcție publică (natura bursei

auditorului de justiție, împrejurarea că perioada în care reclamantul a fost

auditor de justiție constituie vechime în magistratură, etc.) reluate în

conținutul recursului, ajungând la concluzia corectă că susținerile respective

nu sunt de natură să conducă la ideea că auditorul de justiție ar reprezenta o

funcție publică.

Instanța de fond a examinat și a

stabilit că nici observația reclamantului, reiterată în recurs, privind

nerespectarea de către pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Buzău a termenului

legal de 60 de zile prevăzut de O.G. nr. 121/1998 pentru efectuarea cercetării

administrative nu poate fi reținută. Inspectorul șef al I.P.J. Buzău a luat la

cunoștință de producerea pagubei la data de 9 noiembrie 2005, cum a reținut

prima instanță, Ordinul nr. S/II/5194 din 3 octombrie 2005 nefiind emis de

conducătorul acestei unități, astfel că termenul legal pentru efectuarea

cercetării administrative nu a fost depășit.

Nici motivul de recurs privitor la

împrejurarea că recurentul nu ar fi semnat un angajament scris prin care să-i

incumbe obligația de a suporta cheltuielile de școlarizare ca student la

Academia de Poliție nu poate fi împărtășit de instanța de control judiciar, din

aceleași rațiuni pe care le-a avut în vedere și prima instanță.

Astfel, cererea reclamantului de

înscriere la examenul de admitere în Academia de Poliție îndeplinește toate

condițiile de formă și de fond pentru a avea natura juridică a unui angajament

de tipul celui prevăzut de art. 70 din Legea nr. 360/2002, în sensul că și-a

asumat obligația ca după absolvirea instituției de învățământ menționată să

îndeplinească serviciul în cadrul unităților Ministerului Administrației și

Internelor timp de minim 10 ani.

Celelalte motive de recurs invocate

de reclamant și anume împrejurarea că instanța de fond nu s-a pronunțat cu

privire la cererea de înscriere în fals a Ordinului nr. S/II/5194 din 3

octombrie 2005 în ceea ce privește data emiterii acestuia precum și susținerea

că Ministerul Internelor și Reformei Administrative ar fi încălcat principiul

libertății de voință la încheierea raporturilor juridice, odată cu emiterea

ordinului menționat, reprezintă aspecte nerelevante, care nu sunt de natură a

influența soluția de respingere a cererii reclamantului privind anularea

Ordinului atacat, pronunțată de instanța de fond și menținută de instanța de

recurs.

Nici motivul de recurs potrivit

căruia instanța de fond, deși a admis în parte acțiunea, a respins fără

motivare, cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor

de judecată, nu poate fi reținut, întrucât soluția din recurs este de

respingere în totalitate a acțiunii, ceea ce înseamnă că examinarea acestui

motiv de recurs a devenit inoperantă, inaptă să producă efecte juridice.

În sfârșit, în notele scrise depuse

la dosar, recurentul-reclamant a invocat faptul că altor ofițeri de poliție,

absolvenți ai Academiei de Poliție care au devenit auditori de justiție,

pârâtul, Ministerul Internelor și Reformei Administrative nu le-a imputat

cheltuielile de școlarizare, deși s-ar fi aflat în situații similare, considerând

că încetarea raporturilor de serviciu s-a produs prin numirea acestora într-o

funcție publică.

Instanța de control judiciar

apreciază că un eventual tratament discriminatoriu aplicat de pârâtul Ministerul

Internelor și Reformei Administrative în zona analizată, nu poate ține instanța

de judecată, soluțiile urmând a se pronunța pentru fiecare cauză în parte, în

raport cu probatoriul administrat.

Față de considerentele expuse,

recursul reclamantului I.O. urmează a fi respins ca nefondat.

C. Cu privire la recursul declarat

de Ministerul Internelor și Reformei Administrative

Înalta Curte va admite excepția lipsei

calității de reprezentant al Direcției Generale Juridice pentru

intimatul-recurent Ministerul Internelor și Reformei Administrative, având în

vedere, motivele ce se vor arăta în continuare.

Conform art. 67 alin. (1) C. proc. civ.

părțile pot să exercite drepturile procesuale personal sau prin mandatar, iar

potrivit art. 83 alin. (1) din același act normativ, se va alătura procura în

original sau în copie legalizată când cererea este făcută prin mandatar.

Înalta Curte constată că în cauză,

recursul pârâtului Ministerul Internelor și Reformei Administrative, formulat

de Direcția Generală Juridică, a fost semnat de o altă persoană decât directorul

direcției, fără a avea delegație specială în acest sens.

Chiar dacă la dosar au fost depuse

Instrucțiunile nr. 1111 din 20 decembrie 2005, privind activitatea de asistență

juridică în Ministerul Administrației și Internelor, din care rezultă (art. 16

și art. 17) că Direcția Generală Juridică este împuternicită să reprezinte și

să angajeze instituția în raporturile cu instanțele de judecată, în condițiile

în care drepturile procesuale au fost exercitate fără procură în original a

ministrului ori fără copia legalizată a acesteia, nefiind, prin urmare, respectate

dispozițiile art. 67, art. 68 și ale art. 83 C. proc. civ., recursul

Ministerului Internelor și Reformei Administrative va fi respins, ca fiind

declarat de o persoană fără calitate procesuală.

Caracterul absolut și dirimant al

excepției lipsei calității procesuale înlătură obligația instanței de a examina

celelalte motive de recurs formulate de Ministerul Internelor și Reformei

Administrative.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Inspectoratul

de Poliție al Județului Buzău împotriva sentinței civile nr. 404 din 6

februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată și respinge

acțiunea formulată de reclamantul I.O., ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamantul

I.O. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Respinge recursul formulat de Ministerul

Internelor și Reformei Administrative ca fiind declarat de o persoană fără

calitate procesuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9

decembrie 2008.