ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4660/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4660/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.

Cererea de chemare în judecată

Prin

cererea înregistrată la data de 4 octombrie 2010 pe rolul Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul

G.G.V. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Administrației și Internelor

solicitând:

-

în principal, anularea Ordinului ministrului administrației și internelor nr.

II/2607 din 21 aprilie 2010 și obligarea pârâtului la emiterea unui alt ordin

de încetare a raporturilor de serviciu, în baza prevederilor art. 69 alin. (1)

lit. e) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului;

-

în subsidiar, a formulat cerere de constatare a inexistenței dreptului

pârâtului de a iniția o cercetare prealabilă în baza căreia să se emită o

decizie de imputare a cheltuielilor de școlarizare.

În

fapt, reclamantul arată că, în perioada 2004 - 2008, a urmat cursurile

Facultății de drept din cadrul Academiei de Poliție "Alexandru Ioan

Cuza", iar, după absolvire, în intervalul 15 iulie 2008 - 12 aprilie 2010,

a lucrat în calitate de ofițer de poliție în cadrul Centrului de Cooperare

Polițienească Internațională - IGPR.

În

cursul lunii septembrie 2009, a susținut și promovat examenul de admitere în

cadrul Institutului Național al Magistraturii, așa cum reiese din Hotărârea

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1880 din 29 octombrie 2009.

Ca

urmare a acestei situații, având în vedere calitatea de auditor de justiție

dobândită, funcție publică incompatibilă cu exercitarea profesiei de ofițer de

poliție, la data de 23 februarie 2010 a înaintat ministrului de interne o

cerere prin care a solicitat încetarea raporturilor de serviciu în baza

prevederilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002 privind statutul

polițistului, care reglementează încetarea raporturilor de serviciu la numirea

într-o altă funcție publică.

La

data de 06 martie 2010 i s-a comunicat refuzul instituției pârâte de a da curs

solicitării sale, iar, împotriva răspunsului, a formulat plângere prealabilă,

respinsă de minister.

Ulterior,

reclamantul a solicitat încetarea raporturilor de serviciu la cerere, în baza

art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002, în urma căreia a fost emis Ordinul

ministrului administrației și internelor nr. 11/2607 din 12 aprilie 2010,

contestat în prezenta cauză.

Reclamantul

invocă prevederile art. 59 alin. (1) lit. d)-f) și art. 70 din Legea nr.

360/2002 privind statutul polițistului, art. 4 lit. c) și art. 24 lit. a) din

Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1122 din 05 ianuarie 2006

pentru aprobarea normelor metodologice privind stabilirea cheltuielilor de

întreținere pe timpul școlarizării, art. 13, art. 17, art. 86, din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, art. 103 alin. (2) din

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 1, art. 2 și art. 6 din

Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, art. 1 alin. (1) și

art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004, susținând că, în esență, calitatea de auditor de justiție este o

funcție publică, astfel că se nu îi este imputabilă încetarea raporturilor de

serviciu și nu se impune restituirea cheltuielilor de școlarizare efectuate cu

pregătirea sa.

2.

Hotărârea primei instanțe

Prin

Sentința civilă nr. 4669 din 5 iulie 2011, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de anulare a

Ordinului și obligare la emiterea unui ordin, formulate de reclamant, ca

neîntemeiate, și a respins cererea de constatare, ca lipsită de interes.

Pentru

a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Calitatea

de auditor de justiție nu constituie, fără îndoială, o funcție publică,

întrucât auditorul de justiție nu este învestit legal cu atribuții în

realizarea competenței unei autorități publice, iar perioada de formare

profesională nu poate fi considerată sau asimilată unei funcții de execuție, de

specialitate (profesională).

Conform

Curții Constituționale, "auditorul de justiție este numit ca judecător sau

procuror doar în urma absolvirii Institutului Național al Magistraturii,

aflându-se într-o situație deosebită de persoana care, îndeplinind condițiile

legale, este numit direct ca judecător sau procuror în urma susținerii

concursului pe post", iar "consecințele pe care trebuie să le suporte

un polițist care decide să își aleagă un alt loc de muncă pot fi mai degrabă

circumscrise aspectelor patrimoniale pe care le implică o astfel de decizie.

Aceste consecințe au fost acceptate, însă, de cel care a dorit să devină polițist,

prin angajamentul încheiat în acest sens, așa cum reiese din cuprinsul art. 70

din Legea nr. 360/2002. În plus, restituirea are în vedere acele sume investite

în vederea pregătirii profesionale a polițistului, sume a căror acordare nu se

mai justifică de vreme ce beneficiarul lor renunță la această calitate într-un

termen mai scurt decât cel considerat de legiuitor ca justificând efortul

financiar al statului pentru acest obiectiv".

Curtea

Constituțională a reținut, prin Decizia nr. 235/2011, că "nu a limitat

interpretarea noțiunii de "funcție publică" la cea menționată de art.

2 din Legea nr. 188/1999, ci a avut în vedere un sens mai larg, care cuprinde

și funcțiile publice de autoritate, între care se găsește și cea exercitată de

către magistrați. În același timp, însă, a stabilit că există o diferență

obiectivă între situația polițiștilor care dobândesc calitatea de auditori de

justiție și cei care dobândesc direct calitatea de magistrați, astfel că

tratamentul juridic diferențiat este justificat.

Înalta

Curte de Casație și Justiție a hotărât, în jurisprudența sa, că dobândirea

calității de auditor de justiție nu echivalează cu numirea într-o altă funcție

publică în sensul prevederilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr.

360/2002.

În

ce privește cererea de constatare a inexistenței dreptului pârâtului de a

iniția o cercetare prealabilă în baza căreia să fie emisă o decizie de imputare

a cheltuielilor de școlarizare (decăderea pârâtului din acest drept), Curtea

apreciază că nu întrunește condiția de a justifica interesul practic actual,

personal și direct urmărit.

Analiza

devine astfel pur teoretică, fiind solicitat instanței să hotărască asupra unei

chestiuni de principiu- dacă o eventuală cercetare prealabilă emiterii actului

administrativ de imputare a cheltuielilor de școlarizare ar fi sau nu tardivă.

3.

Calea de atac exercitată

Împotriva

sentinței pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs reclamantul,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fără a-și încadra expres

criticile în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În

esență, recurentul-reclamant arată că prima instanță trebuia să lămurească dacă

funcția de auditor de justiție se circumscrie noțiunii de funcție publică în

sensul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, care cuprinde toate

situațiile în care o persoană își desfășoară profesia în serviciul statului,

activând în realizarea intereselor societății publice și fără a prejudicia

statul român care a efectuat cheltuieli de școlarizare cu respectiva persoană.

Se

mai arată că problema controversată este determinată de o lacună legislativă a

Legii nr. 360/2002 în ceea ce privește definiția noțiunii de funcție publică.

4.

Considerentele Înaltei Curți

Examinând

cauza prin prisma criticilor formulate de recurent și a dispozițiilor art. 304

și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Criticile

formulate de recurent se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Reclamantul

a supus controlului de legalitate, în condițiile Legii nr. 554/2004, Ordinul

ministrului administrației și internelor nr. II/2607 din 21 aprilie 2010, prin

care, în temeiul art. 69 alin. (1) lit. d), art. 70 și art. 73 alin. (2) din

Legea nr. 360/2002 și al art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 30/2007, s-a dispus

că, începând cu data de 12 aprilie 2010, subinspectorului de poliție P.D.A. din

Poliția Română - Inspectoratul General îi încetează raporturile de serviciu, la

cerere, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor de efectuate cu pregătirea

sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului

încheiat în acest sens.

Este

incontestabil că recurentul a urmat cursurile Academiei de Poliție

"Alexandru Ioan Cuza" București, în perioada 01 septembrie 2004-15

iulie 2008, fiind astfel incidente prevederile art. 9 din H.G. nr. 137/1991

privind înființarea Academiei de Poliție a Ministerului de Interne, cu

modificările și completările ulterioare, potrivit cărora:

"Art.

9 - (1) Candidații admiși la Academia de Poliție sunt considerați încorporați.

Studenții vor încheia angajamente scrise prin care se obligă ca, după

terminarea cursurilor, să îndeplinească serviciul militar activ pe o durată de

minimum 10 ani.

(2)

În cazul nerespectării angajamentului, precum și în cazul în care este

îndepărtat din școală ori trecut în rezervă pentru comiterea unor infracțiuni

ori săvârșirea unor abateri disciplinare grave, care îl fac incompatibil cu

calitatea de militar, studentul sau absolventul este obligat să restituie

cheltuielile de școlarizare și întreținere, ținându-se seama de timpul servit.

(3)

Prin cheltuieli de școlarizare și întreținere se înțeleg cheltuielile efectuate

cu hrănirea, echiparea, cazarea și alte drepturi primite de studenți".

Reclamantul,

semnând angajamentul la care face referire art. 9 din H.G. nr. 137/1991,

înregistrat sub nr. 5568 din 01 septembrie 2004, act pe care nu îl contestă, a

avut, după terminarea cursurilor în cadrul Academiei de Poliție "Alexandru

Ioan Cuza", calitatea de polițist, precum și obligația, asumată prin

angajament, de a îndeplini serviciul timp de minimum 10 ani în unitățile și

garnizoanele unde va fi încadrat sau mutat, în raport cu nevoile Ministerului

Administrației și Internelor.

De

asemenea, este necontestat faptul că, prin Hotărârea Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii nr. 1880 din 29 octombrie 2009 a fost validat

rezultatul pe care l-a obținut la concursul de admitere la Institutul Național

al Magistraturii, dobândind, ulterior, calitatea de auditor de justiție.

În

esență, criticile recurentului-reclamant vizează aplicabilitatea prevederilor

art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, conform cărora

"Încetarea raporturilor de serviciu ale polițistului se dispune în mod

corespunzător de către persoanele care, potrivit art. 15, au competența de

acordare a gradelor profesionale și are loc: e) la numirea într-o altă funcție

publică", susținând, în esență, că se circumscrie noțiunii de funcție

publică și calitatea de auditor de justiție, astfel că în mod greșit a fost

stabilită în sarcina sa obligația de restituire a cheltuielilor de școlarizare.

În

sensul jurisprudenței sale anterioare, reprezentată, cu titlu de exemplu, de

deciziile nr. 4581/2008 și nr. 549/2009, Înalta Curte reține că dobândirea

calității de auditor de justiție nu reprezintă și nu echivalează cu numirea

într-o funcție publică, în sensul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr.

360/2002.

Funcția

publică este definită în cuprinsul Legii nr. 188/1999, republicată, ca

reprezentând ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în

temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către

administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile

administrative autonome (art. 2), în cuprinsul aceluiași act normativ, fiind

prevăzut că raporturile de serviciu se nasc și se exercită pe baza actului

administrativ de numire, emis în condițiile legii (art. 4).

Raportat

la prevederile legale arătate și față de caracteristicile evidente ale funcției

publice ce se desprind din conținutul reglementării, rezultă că auditorii de

justiție nu sunt și nu pot fi asimilați categoriei funcționarilor publici.

Nici

o dispoziție a Legii nr. 303/2004, care reglementează admiterea în magistratură

și formarea profesională inițială realizată prin INM, și nici alte prevederi

legale nu stabilesc că auditorul de justiție al cărui statut este asimilat

magistraților, în raport cu prevederile art. 12 - 20 din Legea nr. 303/2004, se

află în exercitarea unei funcții publice.

De

altfel, din conținutul prevederilor referitoare la cursanții INM, cuprinse în

Legea nr. 303/2004, republicată, care au statut de auditori de justiție (art.

16 alin. (1) rezultă că aceștia beneficiază de o pregătire teoretică și

practică pentru a deveni judecători sau procurori, primesc o bursă pe durata

programului de formare profesională de 2 ani cu caracter de indemnizație lunară

iar la încheierea cursurilor susțin un examen de absolvire, constând în probe

teoretice și practice prin care se verifică însușirea cunoștințelor necesare

exercitării ulterioare a funcției de judecător sau procuror.

Rezultă

astfel, fără echivoc, că auditorii de justiție urmează un program de formare

profesională cu durată determinată, fără a se putea reține, în raport de

conținutul noțiunii de funcție publică, astfel cum este reglementată și

totodată analizată și în doctrină, existența în ceea ce îi privește a

atribuțiilor de serviciu, stabilite în scopul realizării prerogativelor de

putere publică.

În

plus, în cazul auditorilor de justiție nu există un act administrativ de

numire, validarea rezultatelor concursului de admitere la INM prin hotărâre a

Consiliului Superior al Magistraturii nefiind un act administrativ ce

întrunește condițiile unui act de numire în funcție.

Pentru

considerentele arătate, constatând că sentința atacată este temeinică și

legală, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) coroborat cu art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge

recursul declarat de G.G.V. împotriva Sentinței civile nr. 4669 din 5 iulie

2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 9 noiembrie 2012 .

Procesat

de GGC - GV