ÎCCJ, Decizia nr. 210/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 12707 din 24 noiembrie 2003,

Judecătoria Craiova a admis contestația la executare formulată de

contestatoarea G.M., în contradictoriu cu creditoarea intimată A.C. și a anulat

somația emisă de B.E.J. T.N. și T.T., la 14 martie 2003.

Prin aceeași sentință, instanța a

admis capătul de cerere privind partajarea bunurilor comune, în contradictoriu

cu pârâtul G.C., a omologat raportul de expertiză efectuat în cauză și a dispus

ieșirea din indiviziune în cote de ½ pentru fiecare soț.

A atribuit contestatoarei,

apartamentul bun comun situat în Craiova, stabilind în sarcina acesteia,

obligația de plată a sultei în cuantum de 471.111.000 lei.

Curtea de Apel Craiova, secția

civilă, prin decizia civilă nr. 3708 din 4 noiembrie 2004, a admis apelul creditoarei A.C. și a anulat sentința fondului.

Împotriva deciziei din apel au

declarat recurs, contestatorii G.M. și G.C., criticând decizia, pentru

nelegalitate.

Prin decizia nr. 9469 din 18

noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, pe cale de excepție, a trimis cauza, Curții de Apel Craiova,

pentru soluționarea recursului declarat în cauză, reținându-se incidența

dispozițiilor art. II pct. 3 și 4 din Legea nr. 219/2005, privind modificarea

Codului de procedură civilă.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

au declarat recurs, contestatorii G.M. și G.C., prin mandatar G.A.M., criticile

formulate vizând nelegalitate deciziei astfel pronunțate.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 129 din Constituția

României, revizuită, a fost statuat principiul potrivit căruia părțile

interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate,

oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul sistemului

procesului civil.

În raport cu principiul statuat prin

textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință,

provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de

exercitarea acesteia în condițiile legii.

Mai mult, potrivit dispozițiilor

cuprinse în art. 129 (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina

persoanelor interesate, exercitarea drepturilor procedurale, în condițiile,

ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine persoanei

interesate, obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii

procesual-civile, aceleași pentru subiecții de drept aflați în situații

identice.

Totodată, aceleași exigențe exclud

examinarea în fond a unei cereri formulate sau căi de atac, în alte condiții,

decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.

În cauză, completul de 9 judecători

a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secția civilă

și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a

pronunțat numai asupra competenței de soluționare a căii de atac promovate de

contestatorii G.M. și G.C., ca urmare a modificărilor normelor de competență

aduse prin Legea nr. 219/2005.

Din dispozițiile Codului de

procedură civilă rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite

cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, una privește existența unei

hotărâri, determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului

judiciar pe această cale.

Ori, potrivit art. 299 C. proc. civ., sunt susceptibile a fi atacate cu recurs, hotărârile pronunțate în apel și

hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel.

Se constată, așadar, că recursul

declarat nu este admisibil potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii

condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existența unei

hotărâri susceptibile de reformare pe această cale.

Așadar, căii de atac a recursului îi

sunt supuse hotărârile definitive, stabilite ca atare prin art. 377 C. proc. civ.

Din dispozițiile art. 377 alin. (2) C.

proc. civ., cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art. 299 din

același cod, rezultă că sistemul român de jurisdicție a statuat principiul

unicității recursului, dreptul la această cale de atac stingându-se prin

exercitare.

Drept urmare, posibilitatea legală a

declarării mai multor recursuri este exclusă.

Ori, recurenții au declarat un nou

recurs împotriva unei decizii prin care recursul declarat de către aceleași

părți a fost trimis, spre soluționare, instanței competente, potrivit normelor

imperative și de imediată aplicare, stabilite prin Legea nr. 219/2005.

Cum recursul nu privește o hotărâre

dintre cele prevăzute de art. 299 C. proc. civ., iar hotărârea criticată nu are

nici caracterul prevăzut de art. 158 alin. (3) C. proc. civ., cu referire la

hotărârile de declinare de competență, rezultă că decizia nu este susceptibilă

de reformare, potrivit dreptului comun, pe această cale.

Pe de altă parte, soluționarea prezentului

recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței atribuite completului

de 9 judecători, prin art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată.

Or, normele procesuale privind

sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele

competenței atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător

principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României.

Drept urmare, neobservarea acestora

este sancționată cu nulitatea hotărârilor judecătorești pronunțate cu

nesocotirea lor.

Așadar, recursul nu este admisibil

nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată a fi

întemeiată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de contestatorii G.M. și G.C.,

prin mandatar G.A.M., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții G.C.

și G.M., prin mandatar G.A.M., împotriva încheierii nr. 9469 din 18 noiembrie

2005, pronunțată în dosarul nr. 21760/2004, al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 mai 2006.