ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2243/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2243/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 11 aprilie

2007, reclamanta SC S.I. SRL Simeria a solicitat în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F.

și D.G.F.P. Hunedoara, anularea deciziei nr. 210 din 26 octombrie 2006 emisă de

A.N.A.F. și pe cale de consecință, anularea deciziei de impunere nr. 242/10455 din

29 iunie 2005 și a procesului-verbal nr. AA din 29 iunie 2006 emise de D.G.F.P.

Hunedoara, precum și anularea procesului-verbal nr. BB din 14 aprilie 2003 întocmit

de Garda Financiară, secția Hunedoara.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că prin decizia nr. 210/2006, pârâta A.N.A.F. - Direcția de

Soluționare a Contestațiilor i-a respins contestația formulată împotriva actelor

fiscale menționate, fără să țină cont de constatările organelor de urmărire penală

și de soluția pronunțată de acestea și anume, aceea de scoatere de sub urmărire

penală a administratorului societății care a fost cercetat de către DIICOT - Biroul

Teritorial Hunedoara, cu privire la săvârșirea unor fapte penale constând în necalcularea

impozitului pe profit, deducerea TVA și plata unor redevențe către „S.L.” Nicosia,

Cipru, la baza cercetării penale stând procesul-verbal nr. AA/2005 încheiat de D.G.F.P.

Hunedoara și procesul-verbal nr. BB/2003 întocmit de Garda Financiară, secția Hunedoara.

A mai susținut reclamanta

că, în cadrul urmăririi penale, pe lângă administrarea probei cu înscrisuri și martori,

s-a efectuat și o expertiză contabilă, al cărui principal obiectiv a fost stabilirea

veridicității cheltuielilor înregistrate contabil, considerate nedeductibile de

către organele de control fiscal, expertiză și acte din care a rezultat că toate

cheltuielile înregistrate au la bază operațiuni reale, fiind întocmite studii de

fezabilitate, studii privind analiza concurenței, etc., iar plățile către firmele

din Cipru au la bază achiziția drepturilor de proprietate intelectuală asupra studiilor

puse la dispoziție de aceste firme și se regăsesc în sumele încasate de la beneficiarul

consultanței, respectiv „O.M.O.”, astfel că toate cheltuielile înregistrate în baza

contractelor de consultanță au la bază operațiuni reale și ca urmare, sunt deductibile.

Prin urmare, a mai arătat

reclamanta, cum organul de urmărire penală a stabilit fără dubiu că, în cauză, nu

există faptele reținute de către organele fiscale, este evident că pârâta A.N.A.F.

nu putea să treacă peste constatările organelor penale, în cauză fiind aplicabile

prevederile art. 22 C. proc. pen.

Curtea de Apel Alba Iulia,

secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 90

din 14 septembrie 2007, a admis acțiunea, a anulat decizia de impunere nr. 242/10455/2005

emisă de D.G.F.P. Hunedoara și decizia nr. 210/2006 emisă de A.N.A.F., precum și

procesele-verbale nr. AA/2005 întocmit de D.G.F.P. Hunedoara și nr. BB/2003 încheiat

de Garda Financiară, secția Hunedoara.

Instanța de fond a reținut

că soluția se impune, având în vedere Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală

a administratorului societății, precum și concluziile raportului de expertiză contabilă

administrat în cursul cercetării penale, faptului că toate operațiunile efectuate

au fost justificate cu documente depuse la organele penale. Prin urmare, s-a apreciat

că toate cheltuielile înregistrate fiind legal justificate și având la bază operațiuni

reale, sunt deductibile, astfel încât nu se justifică stabilirea unui impozit pe

profit și a T.V.A. suplimentare în sarcina societății.

Referitor la impozitul

pe venitul persoanelor nerezidente, instanța a considerat că, în cauză, sunt aplicabile

prevederile Convenției pentru evitarea dublei impuneri, încheiată între România

și Republica Cipru, cota de impozitare fiind de 5%, iar nu de 15%, cum susțin autoritățile

pârâte.

Împotriva sus menționatei

sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta D.G.F.P. a Județului Hunedoara.

Recursul se fondează,

sentința urmând a fi modificată în tot, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru greșita aplicare a legii, din următoarele considerente:

În fapt

1.

La solicitarea Parchetului

Național Anticorupție nr. 148/P/ 2002, Garda Financiară, secția Hunedoara a efectuat

un control la societatea reclamantă, concluziile acestuia fiind consemnate în procesul-verbal

nr. BB din 14 aprilie 2002.

Prin acest act s-a constatat,

pe de o parte, că reclamanta, în perioada martie 2000 - decembrie 2002, în baza

unor contracte de consultanță cu clientul său „O.M.O. România” SRL, a încasat de

la aceasta suma de 2.098.280 RON contravaloarea serviciilor prestate, constând în

consultanță, studii de fezabilitate, urmărire și negociere, iar pe de altă parte,

că reclamanta, în perioada iunie 2000 - decembrie 2002, a înregistrat o cheltuială

în sumă de 1.522.120 RON, ca urmare a achitării unor servicii prestate de către

două firme cipriote, în baza unor contracte și a unor facturi externe.

În vreme ce reclamanta

a considerat această din urmă sumă ca pe o cheltuială deductibilă, care nu intră

în calculul impozituri pe profit, Garda Financiară a considerat că suma nu e deductibilă

fiscal, întrucât realitatea operațiunilor și serviciilor prestate de către terți

reclamantei nu a fost dovedită cu documente justificative de natura celor prevăzute

de legea specială în materie: O.G. nr. 70/1994 și H.G. nr. 402/2000; O.G. nr. 40/1998;

O.U.G. nr. 217/1999, dar și Legea nr. 414/2002 și H.G. nr. 859/2002.

Ca urmare, considerând

suma nedeductibilă, Garda Financiară a calculat la ea: un impozit pe profit de 380.530

RON, cu 237.009 RON dobândă de întârziere și 8.525 RON penalități de întârziere

aferente.

Contestația reclamantei

împotriva acestei constatări, înregistrată sub nr. 341303 din 1 august 2003 a fost

suspendată în soluționarea ei prin decizia nr. 173 din 6 iunie 2003.

După emiterea ordonanței

DIICOT din 24 aprilie 2006 (de neîncepere a urmăririi penale a administratorului

societății reclamante), A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor

a reluat soluționarea contestației, iar prin decizia nr. 210 din 26 octombrie 2006

a respins-o.

Prin acțiunea sa, reclamanta

invocă netemeinicia și nelegalitatea soluției, cu următoarele argumente:

- că între relația sa

comercială cu „O.M.O.” privind prestarea unor servicii de consultanță către aceasta

(în perioada martie 2000 - decembrie 2002) și relația comercială cu firma cipriotă

care a prestat servicii de consultanță reclamantei (în perioada iunie 2000 - decembrie

2002) există o similitudine privind situația juridică și actele prin care cele două

raporturi comerciale au fost dovedite. Ca urmare, apreciază reclamanta că organul

de control era obligat să le aplice același regim juridic, astfel încât, în măsura

în care primul raport contractual a fost considerat real, efectiv și dovedit, cel

de-al doilea raport trebuia considerat la fel;

- că organul de urmărire

penală a ridicat de la sediul societății toate actele și situațiile financiar-contabile

și bancare înainte de controlul efectuat de Garda Financiară, astfel încât mențiunea

acesteia că reclamanta nu a pus la dispoziție toate înscrisurile care au fundamentat

contractele comerciale cu firma cipriotă nu este pe deplin corectă;

- că expertul judiciar

care a efectuat expertiza contabilă în timpul urmăririi penale a avut la dispoziție

toate actele ridicate de organele de urmărire penală de la sediul reclamantei, astfel

încât raportul său este concludent și valabil cu privire la realitatea operațiunilor

de consultanță prestate de firma cipriotă, cu efectul că și cheltuielile ocazionate

de aceste servicii sunt deductibile fiscal.

Instanța de fond și-a

însușit în totalitate concluziile expertizei contabile invocate (și depuse în cauză)

de reclamantă și a considerat că suma de 1.522.120 RON plătită de reclamantă firmei

cipriote este deductibilă fiscal.

Dar din conținutul raportului

de expertiză – pct. a.3  rezultă că singurele înscrisuri prezentate au fost cele

22 de facturi externe („invoice”) emise de firmele „S.L” și „F.T.” către reclamantă

și 12 studii tehnico-economice, ale căror teme și titluri sunt redate de expert

în limba română, cu precizarea că ele i-au fost prezentate exclusiv în limba engleză,

astfel încât nu a putut aprecia dacă sunt creațiile personale ale prestatorilor

ori au fost achiziționate de către aceștia în scopul revânzării către reclamantă.

În aceste condiții, Curtea

de față constată că raportul de expertiză, indiferent de înrâurirea pe care ar fi

avut-o asupra scoaterii de sub urmărirea penală a administratorului societății reclamante

- nu are valoare probantă cu privire la caracterul deductibil al cheltuielilor reclamantei,

în raport cu dispozițiile legale în materie fiscală și contabilă incidente în cauză.

Astfel, la stabilirea

caracterului nedeductibil al cheltuielii în cauză, atât Garda Financiară, cât și

A.N.A.F. au avut în vedere dispozițiile art. 4 alin. (6) lit. r) din O.G. nr. 70/1994

privind impozitul pe profit, introduse prin O.U.G. nr. 217/1999, text incident în

speță pentru perioada contractuală 1 iunie 2000 - 27 iunie 2002.

Pentru perioada 28 iunie

- 31 decembrie 2002 erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 414/2002 privind impozitul

pe profit și anume art. 9 alin. (7) lit. s).

Potrivit primului text

menționat, sunt „cheltuieli nedeductibile”, în înțelesul alin. (1) al art. 4, cele

cu serviciile, inclusiv de management sau consultanță, în situația în care nu sunt

justificate de un contract scris și pentru care nu pot fi verificați prestatorii

în legătură cu natura acestora.

Fraza a doua a lit. r)

se referă expres la serviciile persoanelor juridice nerezidente - cum este în speță

prestatorul - arătând că nu sunt deductibile serviciile facturate de acestea, în

situația în care plata acestora determină pierdere la nivelul unui exercițiu financiar

sau în situația în care aceste servicii nu sunt aferente activității entității din

România.

Instrucțiunile de aplicare

a O.G. nr. 70/1994 (republicată în 1997), aprobate prin H.G. nr. 402/2000 prevăd,

în legătură cu art. 4 alin. (6) lit. r): „Sunt nedeductibile cheltuielile cu serviciile

facturate de persoane fizice sau juridice nerezidente, inclusiv cele de management

și consultanță, care determină pierdere și nu se regăsesc în costul complet al produselor,

lucrărilor și serviciilor realizate, potrivit Regulamentului de aplicare a Legii

contabilității nr. 82/1991”.

În speță, în urma controlului

efectuat, Garda Financiară a constatat că societatea reclamantă a înregistrat pierderi

în perioada supusă verificării (2000 - 2002), astfel încât cheltuiala în discuție

a fost considerată în mod legal ca nedeductibilă, pe temeiul textului mai sus redat.

Pe de altă parte, potrivit

„Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice

Europene și cu Standardele de Contabilitate Internaționale”, aprobate prin Ordinul

Ministerului Finanțelor Publice nr. 403/1999, situațiile financiare ale unei întreprinderi

- ca parte a procesului de raportare financiară - pentru a fi credibile pentru utilizatorii

lor externi, inclusiv instituțiile statului de natura autorităților fiscale (conform

Vol.II pct. 9 lit. f) din Norme), trebuie ca informația furnizată de ele să nu conțină

erori semnificative, să nu fie părtinitoare, iar utilizatorii lor să poată avea

încredere că reprezintă corect ceea ce informația și-a propus să reprezinte.

Aceleași norme prevăd

principiul prevalenței economicului asupra juridicului, în sensul că, pentru ca

o informație să prezinte credibil tranzacția pe care o reprezintă e necesar ca ea

să fie contabilizată și prezentată în concordanță cu fondul ei și cu realitatea

juridică, iar nu doar cu forma lor juridică.

În speță, reclamanta a

prezentat contractele cu partenerul cipriot, ca forme juridice neconcretizate într-un

conținut economic credibil al prestațiilor, iar facturile externe au fost întocmite

chiar de administratorul reclamantei beneficiare a serviciilor facturate, pe baza

unor împuterniciri ale furnizorului, ceea ce face ca operațiunea comercială respectivă

să fie foarte puțin credibilă, și din punct de vedere fiscal, generatoare de cheltuieli

nedeductibile.

În fine, în legătură cu

observația reclamantei că organul de control a aplicat un regim juridic diferit

unor raporturi contractuale identice în formă și conținut (pe de o parte contractul

reclamantei de servicii de consultanță către O., iar pe de altă parte cel prin care

firmele cipriote au oferit servicii de consultanță reclamantei), Curtea de față

se limitează a constata că nici organul fiscal de control (A.N.A.F.) și nici instanța

nu au fost învestite prin contestația reclamantei a se pronunța asupra legalității

înregistrării în contabilitate a veniturilor obținute din prestările reclamantei

către O.

Pe de altă parte, câtă

vreme cele două operațiuni comerciale nu sunt legate cauzal, în sensul în care cheltuiala

reclamantei cu serviciile furnizate de firma cipriotă să se fi efectuat „pentru

realizarea” venitului obținut din prestația reclamantei către O., conform sintagmei

din art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 70/1994 republicată în 1997, ele nu pot fi analizate

împreună și comparativ.

De altfel, îndoiala expertului

asupra „paternității” firmei cipriote pentru studiile de fezabilitate prezentate

de reclamantă poate conduce doar la ipoteza că reclamanta a plătit pentru cumpărarea

lor și apoi le-a revândut clientului ei - O., ceea ce, teoretic, ar încadra operațiunile

succesive respective în situația prevăzută de art. 4 alin. (1), coroborată cu

alin. (4) fraza I din același art. din O.G. nr. 70/1994.

Dar reclamanta însăși

nu a invocat un asemenea temei pentru a pretinde deductibilitatea cheltuielilor

rezultate din contractele cu furnizorul cipriot.

2.

La solicitarea DIICOT,

D.G.F.P. Hunedoara a efectuat un nou control la societatea reclamantă, fiind întocmit

procesul-verbal din 20 iunie 2005 pentru perioada controlată: 1 mai 2001 - 31 ianuarie

2005, dar și pentru cea anterioară.

Pe baza acestui raport

a fost emisă, ulterior, decizia de impunere nr. 247/10455 din 29 iunie 2005.

Controlul a constatat

două aspecte esențiale:

a) reclamanta a efectuat

operațiuni comerciale generatoare de cheltuieli considerate deductibile de către

ea, dar nedeductibile de către organul fiscal și rezultând din plata a trei facturi:

- factura din 18 februarie

2002 emisă de SC S.C. SRL pentru suma de 10.000 RON;

- factura din 28 octombrie

2002 emisă de SC P. SRL pentru suma de 48.983 RON;

- factura din 16 decembrie

2002 emisă de SC P. SRL pentru suma de 84.490 RON.

Toate aceste plăți au

fost efectuate de către reclamantă pe temeiul unor raporturi juridice comerciale

pretinse cu cei trei furnizori de servicii, având ca obiect studii și consultanță,

fără a exista însă contracte în formă scrisă între părți.

Organul fiscal a constatat

caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli în considerarea neîndeplinirii condițiilor

legale pentru deductibilitate.

Ca urmare, a fost calculat

un impozit pe profit suplimentar în valoare de 35.868 RON, cu 18.443 RON dobânzi

de întârziere și 5.022 RON penalități de întârziere aferente impozitului.

De asemenea, organul fiscal

a calculat și TVA datorată de reclamantă la valoarea acestor operațiuni: 27.260

RON, cu 14.884 RON dobânzi de întârziere și 4.004 RON penalități.

Reclamanta a contestat

aceste obligații fiscale, considerând că factura este documentul justificativ suficient

pentru dovedirea existenței serviciilor prestate de beneficiarii plății.

Instanța de fond a admis

contestația contribuabilei pe acest capăt de cerere respins prin decizia A.N.A.F.,

considerentele sale bazându-se exclusiv pe concluziile raportului de expertiză întocmit

în faza actelor premergătoare urmăririi penale.

Soluția este nelegală,

având în vedere următoarele:

- În speță, pentru factura

din 18 februarie 2002 sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (6) lit. r) din O.G.

nr. 70/1994 privind impozitul pe profit care, în forma textului valabilă la data

emiterii facturii, prevedeau: „În înțelesul alin. (1) cheltuielile nedeductibile

sunt (...): r) cheltuielile cu serviciile, inclusiv de management sau consultanță,

în situația în care nu sunt justificate de un contract scris și pentru care nu pot

fi verificați prestatorii în legătură cu natura acestora”.

În executarea acestei

ordonanțe și Instrucțiunile de aplicare a ei, aprobate prin H.G. nr. 402/2000, în

comentariul la lit. r) a alin. (6) din art. 4, prevăd: „În baza acestor prevederi

este necesar cu serviciile prestate să se facă în baza unui contract scris care

să cuprindă date referitoare la prestatori, termene de execuție, precizarea serviciilor

prestate și a tarifelor percepute, respectiv valoarea totală a contractului”.

- Pentru celelalte două

facturi sunt aplicabile dispozițiile art. 9 alin. (7) lit. s) din Legea nr. 414/2002

(M. Of. nr. 456/27.06.2002) care prevăd: „Potrivit prezentei legi, cheltuielile

nedeductibile sunt (...): s) cheltuielile cu serviciile de management, consultanță,

prestări servicii sau asistență, în situația în care nu sunt încheiate contracte

în forma scrisă și pentru care beneficiarii nu pot justifica prestarea acestora

pentru activitatea autorizată”.

Și în acest caz, Instrucțiunile

de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 859/2002 prevăd, în comentariul la textul

sus-menționat, că existența unui contract în formă scrisă e obligatorie pentru deductibilitatea

cheltuielii și că verificarea prestației, ca realitate faptică, se realizează prin

analiza documentelor justificative care atestă efectuarea serviciilor, fiind enumerate

- cu titlu de exemplu - situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte

de lucru, studii de fezabilitate, de piață.

În cauză, reclamanta nu

a depus nici contracte în formă scrisă și nici alte documente, de natura celor mai

sus enumerate, astfel încât nu va putea beneficia de deductibilitatea acestor cheltuieli,

textul prohibitiv fiind imperativ și foarte explicit formulat.

În speță se pune problema

sferei noțiunii de „document justificativ” pentru dovedirea nu doar a existenței

unui raport juridic comercial pur și simplu, ci a existenței acestui raport ca temei

al acordării unui anumit regim fiscal comercianților care îl încheie.

Ca urmare, simpla dovadă

a existenței raportului comercial cu o factură emisă de prestator, opozabilă și

suficientă între părțile acestui raport, nu va fi opozabilă și nici suficientă autorității

fiscale.

Aceasta deoarece raportul

de drept fiscal este unul de autoritate, supus unei rigori formale impuse de lege

și care este de esența acestui raport, în vreme ce raportul juridic comercial este

unul între persoane juridice de drept privat, în care convenția părților este legea

și supus principiului relativității efectelor actului juridic.

b) D.G.F.P. Hunedoara

a constatat că reclamanta, în calitate de beneficiară a unor servicii de consultanță

ale firmei „S.L.” din Cipru, a calculat și achitat un impozit pe venit de 5% în

sumă de 76.104,995 RON, calculat la un venit realizat de acest nerezident în România

în valoare de 1.522.119,9 RON, pe temeiul Convenției de evitare a dublei impuneri

existentă între România și Cipru.

Organul fiscal a apreciat

că acest calul este eronat, întrucât beneficiul unui impozit mai redus, bazat pe

convenție, era condiționat de dovada cu certificatul de rezidență fiscală din partea

firmei cipriote, dovadă care nu a fost făcută în cauză.

Din acest motiv, organul

fiscal a stabilit o diferență de impozit pe venit, rezultată din aplicarea procentului

de 15% stabilit de O.G. nr. 83/1998, în sumă de 152.212,9 RON, la care a fost calculată

o dobândă penalizatoare de 179.047 RON și penalități de întârziere de 31.507 RON

(de 0,5%) și 15.221 RON (de 10%).

Reclamanta a contestat

această diferență de impozit și temeiul legal în baza căruia a fost calculată, considerând

că beneficiul Convenției de evitare a dublei impuneri este direct, efectiv și necondiționat.

Prin decizia sa, A.N.A.F.

a respins contestația pe acest capăt de cerere, dar instanța de fond a admis-o,

concluziile sale limitându-se la și bazându-se pe afirmațiile expertului contabil

din raportul efectuat în cauza penală.

Soluția instanței este

nelegală, având în vedere următoarele:

O.G. nr. 83/1998 a reprezentat,

până la 31 martie 2004, regula în materie de stabilire a impozitului pe veniturile

nerezidenților realizate în România și plătibile de către comerciantul român, ca

urmare a raporturilor sale comerciale cu nerezidentul.

Art. 12 din ordonanță

prevede și excepția: existența unei Convenții de evitare a dublei impuneri între

România și statul de rezidență al comerciantului nerezident în România, dar și condiția

obligatorie pentru aplicarea excepției: prezentarea de către nerezident și depunerea

la partenerul român plătitor de impozit pe venit a certificatului de rezidență fiscală

în original sau în copie tradusă și legalizată.

Neîndeplinirea acestei

condiții, prin interpretarea «per a contrario» a dispozițiilor art. 12 alin.

(2) din O.G. nr. 83/1998, are ca efect pierderea beneficiului aplicării Convenției.

Iar „Precizările” aprobate

prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 635/2002 (M.Of. nr. 390/7.06.2002)

nu fac decât să consacre această întoarcere la regulă prin dispozițiile pct. II

subpct. 1 și 2, conform cărora 1. „Beneficiarii veniturilor din România, persoane

rezidente ale celuilalt stat contractant, vor depune anual la plătitorul de venit

originalul sau copia de pe certificatul de rezidență fiscală, tradusă și legalizată

de organul autorizat din România, în momentul plății venitului, dar nu mai târziu

de o lună calculată de la data plății acestuia. Copia legalizată de pe certificatul

de rezidență fiscală va fi contrasemnată și de persoana autorizată care a semnat

documentul de plată a venitului la extern. 2. În cazul în care beneficiarul venitului,

persoană rezidentă a celuilalt stat contractant, nu prezintă originalul sau copia

de pe certificatul de rezidență fiscală, tradusă și legalizată, se aplică cotele

de impozit prevăzute în O.G. nr. 83/1998 privind impunerea unor venituri realizate

din România de persoane fizice și persoane juridice nerezidente și nu cele stabilite

prin convenție”.

Potrivit art. 12

alin. (2) din O.G. nr. 83/1998. certificatul de rezidență fiscală este actul administrativ

eliberat de organul fiscal din țara de rezidență (în speță Cipru) prin care trebuie

atestate două situații privind beneficiarul venitului: că el este rezident al statului

respectiv și că îi sunt aplicabile prevederile convenției de evitare a dublei impuneri.

În speță, expertul numit

în dosarul DIICOT pretinde - în raportul său - că administratorul reclamantei i-ar

fi prezentat „certificatul nr. FF prin care se probează (...) înmatricularea companiei

„S.L.” începând cu 27 decembrie 1999”, înscris pe care, de altfel, l-a invocat și

reclamanta în cererea introductivă.

Înscrisul respectiv (aflat

la dosar în copie simplă, în limba greacă, în engleză și în limba română) este însă

doar o adeverință din 27 decembrie 1999 emisă de Registrul Companiilor din Nicosia,

atestând înregistrarea, la acea dată a firmei „S.L.”, iar nu un certificat de rezidență

fiscală în sensul art. 12 alin. (2) din O.G. nr. 83/1998.

În raport cu această probă

și sub incidența dispozițiilor art. 12 din O.G. nr. 83/1998, concluziile expertului

sunt eronate atât sub aspect faptic, cât și în ceea ce privește considerațiile juridice

pe care și-a permis să le exprime.

Instanța de fond, în mod

greșit, a dat valoarea juridică a unui certificat de rezidență fiscală unui înscris

care nu întrunea niciuna dintre condițiile de formă (emitent, data emiterii) și

de fond prevăzute de lege, astfel că urmează a se admite recursul declarat de D.G.F.P.

Hunedoara și cu privire la acest aspect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâta D.G.F.P. a județului Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 90 din 14

septembrie 2007 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția comercială.

Modifică în tot sentința

atacată și în fond, respinge acțiunea reclamantei SC S.I. SRL Simeria, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iunie 2008.