ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3442/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 151/F/CA din 8 octombrie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea în contencios administrativ-fiscal formulată de reclamanta SC B.S.A. SRL împotriva pârâtelor A.N.A.F. și D.G.F.P. Hunedoara și, în consecință, a anulat în parte decizia de impunere nr. 382 din 25 septembrie 2006 și Dispoziția nr. 296 din 25 septembrie 2006, emise de pârâta D.G.F.P. Hunedoara și punctul 1 din Decizia nr. 158 din 15 iunie 2007 emisă de pârâta A.N.A.F.

- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, numai cu privire la suma de 247.903 lei, reprezentând impozit pe profit suplimentar, cu majorări de întârziere și penalități și la suma de 195.591 lei, reprezentând TVA suplimentar, cu majorări de întârziere și penalități aferente; a anulat constatările de la punctele 3.3.1 și 3.3.5 din Raportul de Inspecție Fiscală încheiat la 20 septembrie 2006 de pârâta D.G.F.P. Hunedoara; a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 12.853 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut următoarele: Ca urmare a inspecției fiscale desfășurate în perioada 25 iulie -20 septembrie 2006 la sediul reclamantei SC B.S.A.

SRL Arad de către organele fiscale din cadrul D.G.F.P. Hunedoara, la cererea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată - Serviciul teritorial Timișoara - Biroul teritorial Arad, în dosar penal nr. 142D/P/2005, s-a întocmit Raportul de inspecție fiscală nr. 10615 din 25 septembrie 2006, în baza căruia s-a emis. apoi Decizia de impunere nr. 382 din 25 septembrie 2006 privind obligații fiscale suplimentare de plată, respectiv impozitul pe profit, cu majorări de întârziere și penalități de întârziere și taxă pe valoare adăugată, cu majorări și penalități de întârziere, în sumă totală de 636.731 lei, precum și Dispoziția nr. 296 din 25 septembrie 2006 privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală.

î mpotriva acestor acte fiscale, la data de 15 noiembrie 2006, reclamanta a depus contestație în temeiul prevederilor art. 177 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat. Prin Decizia nr. 158 din 15 iunie 2007 A.N.A.F. București - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a dispus suspendarea soluționării contestației reclamantei pentru suma totală de 636.731 lei, având în vedere faptul că în cauză se efectuează cercetări penale împotriva reprezentanților reclamantei și totodată, s-a dispus anularea măsurilor stabilite prin Raportul de inspecție fiscală nr. 10615 din 25 septembrie 2006 privind capetele 3.2.1 și 3.2.2.

referitoare la suma totală de 46.948 lei, reprezentând dobânzi aferente impozitului pe profit, penalități de întârziere aferente impozitului pe profit, dobânzi aferente impozitului pe veniturile microîntreprinderilor și penalități de întârziere aferente impozitului pe veniturile microîntreprinderilor, conform obligațiilor fiscale stabilite prin procesul verbal nr. 622 din 04 noiembrie 2003. Cu privire la Dispoziția de măsuri nr. 296 din 25 septembrie 2006 contestația reclamantei a fost trimisă pârâtei D.G.F.P. Hunedoara spre competentă soluționare, apreciindu-se că această dispoziție nu vizează obligațiile fiscale ale societății contestatoare, astfel că dispoziția nu are caracterul unui titlu de creanță fiscală.

Instanța de fond a reținut că din moment ce organele de urmărire penală au decis anterior faptul că soluționarea cauzei penale este influențată de concluziile organului fiscal, raportul de control fiscal, care va fi trimis organelor de urmărire penală pentru depunerea în dosarul nr. 142/D/P/2005, trebuie să fie definitiv, având parcurse toate etapele, inclusiv soluționarea contestației și a plângerii împotriva deciziei emise de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, astfel că nu se impune suspendarea contestației, cum a procedat greșit pârâta A.N.A.F. București.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a avut în vedere expertiza contabilă efectuată pe baza actelor prezentate de ambele părți, care a concluzionat că: - impozitul pe profit suplimentar datorat de reclamantă este de 87.871 lei RON și nu 247.903 lei RON, cum a stabilit actul de control, iar TVA suplimentar este în sumă de 70.466 lei RON și nu 205.176 lei RON, reținând că pentru diferența de 87.871 lei RON, nu sunt dovezi certe care să justifice cheltuielile deductibile fiscal, și ca urmare, TVA aferentă cheltuielilor recunoscute la calculul impozitului pe profit ca deductibile fiscal dau dreptul de deducere din punct de vedere fiscal și a taxei pe valoarea adăugată; - sunt corecte constatările organelor de control fiscal cu privire la nedeductibilitatea cheltuielilor de amortizare pentru aparatele automate de tichete de parcare și cititoare de monede; - nu se recunoaște amortizarea calculată de reclamantă în baza contractelor de leasing nr. 77/2002, 5/2003 și 7200/2004, reținând că în aceste contracte au fost precizate prețuri de achiziție a bunurilor de către finanțator mai mari decât prețurile din contractul dintre W.S.A.

GmbH & C.O. Kg și reclamantă; în contractele de leasing menționate nu sunt cuprinse însă prețurile de achiziție plătite de finanțator, ci valoarea totală achitată de utilizator pe unitate de produs.

Instanța de fond a mai reținut că din expertiza contabilă întocmită în dosarul de cercetare penală nr. 2698/ P/05-P-168/2005 rezultă că, în contractele de leasing nr. 5/2003 și nr.72060/2004, cheltuielile societății reclamante nu au fost majorate în mod artificial, întrucât prețul final stabilit prin aceste contracte cuprinde pe lângă prețul de achiziție și comisioanele de leasing, care sunt inferioare dobânzilor practicate de societățile de profil, iar reclamanta a fost nevoită să apeleze la leasing-ul financiar datorită faptului că nu dispunea de resurse financiare suficiente pentru achiziționarea automatelor de parcare, leasing-ul fiind o formă de finanțare prin închirierea bunurilor necesare desfășurării activității în situația în care utilizatorul nu dispune de suficiente fonduri pentru a le achiziționa prin cumpărare.

În ceea ce privește impozitul stabilit suplimentar ca urmare a nerecunoașterii deductibilității sumei de 8.019.760,021 lei, reprezentând prestări servicii și situații de lucrări în sumă de 7.515.308.221 lei și cheltuieli înregistrate în evidența contabilă în sumă de 540.452.000 lei și TVA suplimentar aferent facturilor fiscale nr. 3156730 din 27 octombrie 2003, nr. 441025/2001, nr. 3156729 din 15 octombrie 2003, nr. 3156731 din 31 octombrie 2003, nr. 46846860 din 30 decembrie 2003 și TVA dedusă de reclamantă și înregistrată la poziția 110 din noiembrie 2003 și poziția 73 din februarie 2004, instanța a reținut următoarele: - sumele cuprinse în facturile nr. 3156730 din 27 octombrie 2003 și nr. 441025/2001 sunt deductibile fiscal întrucât transferul dreptului de proprietate asupra unei construcții are loc la data acordului de voință al părților, iar în speță, vânzătoarele au emis facturile către cumpărător, fapt ce confirmă acordul de voință și, de asemenea, reclamanta a intrat în posesia banilor plătind și prețul, astfel că, fiind o tranzacție reală, aceasta dă dreptul de a cuprinde prețul achitat în cheltuielile deductibile fiscal, cât și dreptul de deducere a TVA aferent facturilor; - în ceea ce privește facturile fiscale nr. 3156729 din 15 octombrie 2003 și nr. 3156731 din 31 octombrie 2003 emise pentru chirii autovehicule, prestări servicii,

depozitare garaj și atelier și factura fiscală nr. 46846760 din 30 decembrie 2003 emisă pentru trasare marcaje auto, din expertiza contabilă efectuată în cauză a rezultat că ponderea cea mai mare a veniturilor realizate de reclamantă a provenit din activitatea de exploatare a sistemului de parcare, situație care, coroborată cu starea patrimonială și structura personalului angajat, a dus la concluzia că reclamanta mai avea nevoie și de alte mijloace, în afara dotărilor proprii, pentru a face sistemul de parcare funcțional și pentru a respecta obligațiile asumate prin Contractul de concesiune încheiat la data de 12 aprilie 2002 cu Consiliul local Arad, fapt ce a determinat reclamanta să închirieze mijloace fixe și să apeleze la serviciile societăților menționate, astfel că există o legătură directă între natura veniturilor realizate și natura cheltuielilor suportate și, ca urmare, sunt justificate și dovedite toate cheltuielile deductibile fiscal, cât și deducerea TVA cuprins în cele 3 facturi.

Referitor la TVA dedusă de reclamantă în sumă de 137.009.373 lei, se constată că această sumă a fost dedusă în baza unui contract de vânzare-cumpărare care îndeplinea calitatea de document legal care dovedește achiziția bunului. Fată de cele reținute, instanța de fond a concluzionat că reclamanta a justificat cheltuielile deductibile fiscal, astfel că, impozitul suplimentar de plată în sumă de 247.903 lei RON și majorările de întârziere aferente, stabilite prin decizia de impunere nr. 382 din 25 septembrie 2006 nu sunt justificate, iar în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată în sumă de 205.176 lei RON, stabilită prin aceiași decizie, reclamanta nu a justificat suma de 9.585 lei RON, reprezentând TVA dedus la poziția 125 din decontul aferent lunii decembrie 2003, astfel că, această sumă a fost scăzută din suma totală de 205.176 lei, rezultând 195.591 lei.

Ca urmare, decizia de impunere a fost menținută pentru suma de 9.585 lei RON, reprezentând TVA dedusă de reclamantă la poziția 125 din decontul lunii decembrie 2003 și majorările aferente acestei sume. î ntrucât acțiunea a fost admisă, cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și justificată cu actele de la dosar, reprezentând taxă timbru, timbru judiciar, onorariu avocațial și onorariu de expertiză, în sumă totală de 12.853 lei, a fost, de asemenea, admisă. î mpotriva acestei hotărâri a declarat recurs D.G.F.P. Hunedoara, în nume propriu și în numele A.N.A.F. susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: - instanța de fond s-a pronunțat în mod greșit asupra capătului de cerere privind anularea punctului nr. 1 din Decizia nr. 158 din 15 iunie 2007 emisă de A.N.A.F.

(punct prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative formulate de reclamantă), deoarece la termenul din 24 octombrie 2007 contestatoarea-reclamantă a formulat o cerere de renunțare la judecată cu privire la acest capăt de cerere; - în mod nelegal instanța de fond a anulat parțial actele administrativ-fiscale contestate, respectiv decizia de impunere nr. 382 din 25 septembrie 2006 emisă de D.G.F.P. Hunedoara și Raportul de Inspecție Fiscală încheiat la 20 septembrie 2006 de aceeași autoritate, atât pentru faptul că acest capăt de cerere era inadmisibil, nefiind parcursă procedura administrativă prealabilă prevăzută de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală cât și motive de fond, constând în greșita interpretare a probelor, precum și greșita aplicare a unor texte de lege.

Se precizează, astfel că au fost avute în vedere inclusiv concluziile unei expertize contabile extrajudiciare ce nu a fost admisă ca probă și au fost ignorate prevederi exprese din contractul de concesiune nr. 20 din 12 aprilie 2002 încheiat între reclamanta-intimată și Consiliul local al municipiului Arad. Totodată, recurenta a invocat încălcarea art. 6 din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, republicată, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, art. 9 alin. (7) lit. s) din Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit și art. 145 alin. (12) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal. În drept, din punct de vedere procedural, recurenta și-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 6 și 9 și ale art. 304 1 C. proc.

civ. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente: La termenul din 21 septembrie 2007, în cadrul dosarului de fond, reclamanta-intimată SC B.S.A. SRL a depus o precizare la acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu D.G.F.P. Hunedoara și A.N.A.F., anularea punctului nr. 1 din Decizia nr. 158 din 15 iunie 2007 emisă de A.N.A.F. și obligarea acestei autorități la soluționarea contestației pe care intimata a formulat-o împotriva deciziei de impunerea nr. 382 din 25 septembrie 2006 emisă de către D.G.F.P. Hunedoara. De menționat că, la pct. 1 din Decizia nr. 158 din 15 iunie 2007s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulată de intimată până la soluționarea procesului penal, urmând a fi reluată procedura administrativă după încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Se mai reține, de către Înalta Curte că la termenul de judecată din data de 24 octombrie 2007, intimata-reclamantă a depus o cerere arătând că înțelege să renunțe la precizarea de acțiune, referitoare la anularea pct. 1 din decizia A.N.A.F. nr. 158 din 15 iunie 2007 – renunțare la judecată pe care instanța a omis să o pună în discuția părților și să ia act de aceasta, prin încheierea de ședință, dar care a fost comunicată autorităților pârâte. În aceste condiții, la ultimul termen de judecată, la care a fost prezentă doar reclamanta-intimată, s-au depus concluzii scrise prin care s-a reiterat anularea pct. 1 din decizia nr. 158 din 15 iunie 2007, iar instanța de fond s-a pronunțat inclusiv asupra acestui capăt de cerere, cu privire la care pârâtele-recurente nu și-au putut face apărări în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate, deoarece aveau cunoștință de renunțarea la judecată.

Pentru acest motiv procedural, Înalta Curte precizează că se impune, în baza art. 312 pct. 5 cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru dezbaterea capătului de cerere referitor la anularea pct. 1 din decizia nr. 158/2007 și obligarea A.N.A.F. la soluționarea contestației, iar în funcție de soluția dată acestui capăt de cerere, instanța de fond urmând să se pronunțe și asupra celorlalte capete de cerere din acțiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.N.A.F. și D.G.F.P. Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 151/F/CA din 8 octombrie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 iunie 2010.