ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3772/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 169 din 21 februarie 2006, Tribunalul Prahova a admis contestația formulată de contestatorii M.Ș. și M.H., în contradictoriu cu Primăria municipiului Ploiești, prin primar, a anulat dispoziția nr. 4974/2005 emisă de intimată și a constatat dreptul petenților la măsuri reparatorii prin echivalent (titluri de despăgubiri) pentru imobilul situat în Ploiești, compus din teren în suprafață de 250 mp și construcția situată pe acest teren. Intimata a fost obligată să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin dispoziția contestată a fost respinsă notificarea formulată de contestatori, cu motivarea că aceștia nu au făcut dovada dreptului pentru teren, iar pentru construcția demolată nu pot beneficia de măsuri reparatorii, pentru că au încasat despăgubiri calculate cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data demolării, care nu au fost plafonate. Reține tribunalul că, potrivit art. 22 pct. 1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțelege orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de persoana îndreptățită sau autorul acesteia la data preluării abuzive, respectiv: extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate care atestă direct sau indirect faptul că bunul aparținea persoanei respective.

În privința întinderii dreptului de proprietate, în absența unor probe, se prezumă a fi cel recunoscut în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură. Or, din procesul-verbal de evaluare, încheiat la data de 31 mai 1979 în baza Decretului de expropriere nr. 171/1979, rezultă că la poziția 49 există mențiunea expresă că de la autorii contestatorilor a fost expropriat terenul în suprafață de 250 mp și construcțiile în suprafață de 105,22 mp amplasate pe acest teren, imobile situate în Ploiești. Dreptul de proprietate al autorilor contestatorilor rezultă și din cuprinsul adresei nr. 522700 din 17 octombrie 2005, care atesta faptul că la rolul fiscal, M.A.

figurează cu declarația nr. 17557/1958 prin care este luat în evidență terenul pe care este amplasată o clădire, situat în str. P. În această adresă există și mențiunea că imobilul a fost expropriat în baza Decretului nr. 171/1979, fiind înscris la poziția nr. 55 din anexă. Se mai reține, că o dovadă în plus o constituie și sentința civilă nr. 4756/1979 prin care s-a constatat că M.A. și M.I. au construit pe terenul situat în Ploiești, o casă compusă din 5 camere, două holuri, bucătărie, antreu și pivniță, instanța reținând că în anul 1952 reclamanții din acel proces au convenit cu pârâtul V.I. să cumpere suprafața de 240 mp teren, înscrisă la rolul fiscal. În privința construcției, reține tribunalul, că intimata a recunoscut dreptul de proprietate al autorilor reclamanților, însă a considerat că valoarea despăgubirilor primite la data demolării fiind stabilită corect, aceștia nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001.

În raportul de evaluare, construcția a fost însă evaluată conform actelor normative în vigoare la data demolării, deși, conform art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, valoarea construcțiilor expropriate care nu se pot restitui în natură și a terenurilor eferente acestora se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 210 din 13 septembrie 2006, a respins apelul declarat de intimata Primăria municipiului București împotriva acestei sentințe, reținând că prima instanță a analizat toate actele depuse la dosar, cu care contestatorii au făcut dovada calității de proprietar a autorului lor, așa cum rezultă din cuprinsul adresei nr. 522700 din 17 octombrie 2005, emisă de Consiliul local al municipiului Ploiești și în mod corect a reținut ca o dovadă în plus a dreptului de proprietate și sentința civilă nr. 4756 din 25 iunie 1979 a Judecătoriei Ploiești. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria municipiului Ploiești care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arată că în mod greșit prin sentința tribunalului și decizia pronunțată în apel s-a reținut că sentința civilă nr. 4756/1979 reprezintă dovada dreptului de proprietate asupra terenului, deși prin acțiunea formulată în acel proces s-a cerut să se constate calitatea reclamanților de constructori de bună credință și nu constatarea dreptului de proprietate asupra terenului, iar din faptul că reclamanții au afirmat în acel proces că sunt proprietari asupra terenului, ca urmare a vânzării intervenite între ei și pârât, nu rezultă că instanța a fost investită cu verificarea acestui aspect. Susține recurenta, că în acel proces instanța a constatat că reclamanții au construit o casă cu 5 camere și, pentru că în prezenta contestație nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, nu se poate constata dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii atât pentru teren, cât și pentru construcție.

Intimații au depus întâmpinare, prin care au cerut să se respingă recursul, iar Înalta Curte, din oficiu, a invocat nulitatea recursului. Recursul este nul. Conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele de recurs vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs care, potrivit art. 301 C. proc. civ., este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Motivele de recurs sunt prevăzute limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat. În prezenta cauză, recurenta-pârâtă, căreia decizia atacată i-a fost comunicată la data de 26 septembrie 2006, a declarat recurs în termenul legal, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă criticile formulate nu privesc modul de judecată al instanței raportat la textul invocat, deoarece nu s-a susținut că hotărârea este lipsită de temei legal și nici nu s-a indicat vreo prevedere încălcată sau aplicată greșit.

Susținerile recurentei privitoare la obiectul litigiului soluționat prin sentința civilă nr. 4756/1979 a Judecătoriei Ploiești, la faptul că în raport de cele hotărâte prin această sentință greșit s-a reținut că autorii contestatorilor au fost proprietarii terenului și că, în prezenta cauză nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate, privesc aprecierea probelor și au semnificația unei erori în care s-au aflat prima instanță și instanța de apel care, în opinia recurentei, au stabilit situația de fapt printr-o greșită apreciere a probelor administrate în cauză. Ca efect al abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000, aceste susțineri nu se mai încadrează în motivele de recurs înscrise în art. 304 C. proc.

civ. și nu sunt susceptibile de a fi examinate în fond. Pentru considerentele expuse, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de pârâtă, iar, conform art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată să plătească intimaților cheltuielile de judecată efectuate în recurs, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Constată nul recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Ploiești prin primar împotriva deciziei nr. 210 din 13 septembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă. Obligă pe recurenta Primăria municipiului Ploiești să plătească intimaților M.Ș. și M.H. suma de 1200 lei, cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 mai 2007.