ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2094/2005

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 16 octombrie 2003, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva sentinței civile 2535 din 3 aprilie 2002 a Judecătoriei sectorului 4 București, a deciziei nr. 242/A din 6 februarie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a deciziei nr. 1540 din 19 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, cu motivarea că acestea au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și totodată sunt vădit netemeinice. Din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 11 martie 1998, reclamanta A.M.

a chemat în judecată pe pârâtul A.M.T. solicitând partajarea imobilului situat în București, dobândit în timpul căsătoriei și să i se atribuie în proprietate exclusivă acest bun cu obligarea la plata unei sulte către pârât. Pârâtul A.M.T. a depus la data de 30 aprilie 1998 o cerere reconvențională prin care a solicitat partajarea imobilului în litigiu, dobândit în timpul căsătoriei cu reclamanta, cu cote de contribuție egale. Totodată, pârâtul a mai solicitat atribuirea în exclusivitate a acestui bun și să se stabilească sulta ce urmează a fi plătită reclamantei. În cauză s-a efectuat o expertiză de către expert Ș.V. ce a stabilit că valoarea de circulație a imobilului în litigiu este de 643.920.457 lei.

Prin sentința civilă nr. 2162 din 11 martie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în baza art. 2 lit. b) C. proc. civ. Primind spre soluționare cauza, tribunalul a admis efectuarea unei noi expertize tehnice, lucrare întocmită de expertul A.V. Prin lucrarea menționată, expertul a stabilit că la data de 30 aprilie 2000, valoarea de circulație a imobilului supus partajării este de 979.000.000 lei din care reclamanta a achitat 78,07% iar pârâtul 21,93%. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1044 din 27 octombrie 2000 a admis atât acțiunea principală cât și cererea reconvențională și a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei cu cote de contribuție de 50% fiecare apartamentul nr. 24 din București, a cărei valoare de circulație este de 979.000.000 lei.

A dispus sistarea stării de indiviziune și a atribuit imobilul pârâtului A.M.T. pe care l-a obligat să plătească drept sultă reclamantei suma de 489.500.000 lei. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 144/A din 22 martie 2001 a admis apelurile declarate de A.M. și A.M.T., a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei sector 4 București cu motivarea că partajul bunurilor comune dobândite de foștii soți, indiferent de valoarea masei partajabile, revine spre competentă soluționare instanței care a judecat și acțiunea de divorț, respectiv Judecătoriei sectorului 4 București. În fond după casare, judecătoria a admis cererea pârâtului A.M.T.

pentru efectuarea unei noi expertize tehnice. Astfel, în lucrarea efectuată de expertul I.G. se arată că valoarea de circulație a bunului imobil în litigiu este de 1.202.735.816 lei. Prin sentința civilă nr. 2535 din 3 aprilie 2002 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București a fost admisă în parte acțiunea reclamantei A.M. și în totalitate, cererea reconvențională formulată de pârâtul A.M.T. și drept consecință s-a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei cu cote de contribuție egale apartamentul nr. 24 din București, în valoare de 1.202.735.816 lei. S-a dispus partajul proprietății devălmașe prin atribuirea imobilului către pârâtul A.M.T., ce a fost obligat să plătească reclamantei, drept sultă suma de 601.367.908 lei.

Cheltuielile de judecată efectuate de părți au fost compensate în totalitate. Prin considerentele sentinței, instanța a reținut că apartamentul a fost dobândit în timpul căsătoriei cu plata prețului în rate, creditul acordat părților fiind eșalonat până în anul 2017, iar ratele fiind reținute din salariul pârâtului. Totodată s-a avut în vedere că, după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii de divorț, fiecare parte a virat prin mandat poștal suma de câte 350.000 lei reprezentând plata integrală a creditului, plățile fiind făcute la data de 7 mai 1998 de către reclamantă și la 9 iunie 1998 de către pârât. La atribuirea apartamentului către pârâtul A.M.T., instanța a avut în vedere că, de la separarea în fapt a soților, octombrie 1996, acesta a folosit în exclusivitate apartamentul și a plătit cheltuielile de întreținere, în timp ce reclamanta s-a mutat într-un alt apartament.

Nemulțumiți de sentința pronunțată de judecătorie, atât reclamanta cât și pârâtul au declarat apel. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin deciziei nr. 242/A din 6 februarie 2003 a admis apelul reclamantei A.M., a schimbat în tot sentința judecătoriei și în fond a admis acțiunea principală și a respins cererea reconvențională. A constatat că reclamanta are o cotă de contribuție de 78,07% la dobândirea imobilului în timp ce pârâtul are o cotă de 21,93% . Totodată a dispus partajul bunului comun și a atribuit reclamantei A.M. în exclusivitate apartamentul în litigiu, cu obligarea acesteia la plata unei sulte în valoare de 263.759.965 lei către pârâtul A.M.T. Apelul declarat de pârât a fost respins ca nefondat.

Cheltuielile de judecată efectuate de părți au fost compensate. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că apartamentul în litigiu a fost dobândit de părți în timpul căsătoriei, deci are caracterul unui bun comun. La stabilirea contribuției părților s-a avut în vedere că veniturile realizate de pârât au fost mai mici decât veniturile obținute de reclamantă iar, pe de altă parte, diferența de preț de 350.000 lei a fost achitată de reclamantă la data de 7 mai 1998. Astfel, s-a stabilit că reclamanta a avut o cotă de contribuție de 78,07% la dobândirea imobilului în timp ce pârâtul a contribuit doar cu 21,93%. Referitor la atribuirea apartamentului către reclamantă, tribunalul în baza art. 673 9 C. proc.

civ. a reținut că pe lângă cota de contribuție mai mare la achiziționarea apartamentului, aceasta are nevoi locative majore în raport de starea de sănătate precară constatând în aceea că suferă de TBC pulmonar secundar, microcavitar, lob superior stâng. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul A.M.T. criticând-o ca fiind nelegală în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. Analizând hotărârea pronunțată în raport de motivele de nelegalitate, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1540 din 19 iunie 2003 a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul A.M.T. Prin recursul în anulare de față declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție se solicită casarea hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză iar în fond să se respingă acțiunea reclamantei A.M.

și să se admită cererea reconvențională formulată de pârâtul A.M.T. căruia să i se atribuie în proprietate apartamentul în litigiu ca efect al sistării indiviziunii, acesta având o cotă de contribuție de 53,32% în timp ce, reclamanta are numai 46,68%. În motivarea recursului în anulare în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ. se susțin următoarele motive de încălcare esențială a legii și vădită netemeinicie. Astfel, se menționează că prin sentința civilă nr. 8205 din 17 decembrie 1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București a fost desfăcută căsătoria încheiată de părți la data de 20 septembrie 1986. În timpul căsătoriei, părțile au cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3291/4/1992, cu plata prețului în rate, apartamentul în litigiu ce are caracterul unui bun comun.

Până la desfacerea căsătoriei prin divorț, contribuția părților la achiziționarea imobilului este prezumată a fi egală conform dispozițiilor art. 30 C. fam. Ulterior, în perioada 1996–1998, deoarece numai pârâtul A.M.T. a contribuit din venituri proprii din afara căsătoriei la plata ratelor pentru apartament, cota sa de contribuție este exclusivă pentru procentul aferent din preț așa cum a fost calculată de expertizele efectuate în cauză. Pentru restul de preț până la achitarea integrală, obligația de plată revenea ambelor părți și are caracter comun și conjunct. Împrejurarea că reclamanta A.M. a achitat la data de 7 mai 1998, după introducerea acțiunii de partaj (11 martie 1998), suma de 350.000 lei, restul de preț până la achitarea integrală a creditului și apoi a solicitat o contribuție majoră la dobândirea imobilului reprezintă o plată pro causa pentru mărirea artificială a cotei sale la achiziționarea bunului.

De altfel și pârâtul A.M.T. a plătit la data de 6 iunie 1998 restul din preț de 350.000 lei dar nu s-a prevalat de acest lucru pentru a pretinde o cotă de contribuție majoră. Față de această situație de fapt, se consideră că în mod vădit netemeinic instanțele au dat eficiență juridică numai plății efectuate de reclamantă, nesocotind dreptul egal al celuilalt coproprietar de a plăti restul de preț, prejudiciindu-l astfel, deși acesta a acționat cu intenția de a-și executa obligația, plătind suma la data la care a fost programat de către creditoare. În consecință, ambele plăți sunt valabile, iar cotele de contribuție ale părților sunt egale pentru restul de preț al imobilului. Departajarea cotelor de contribuție ale părților se face chiar în funcție de ratele achitate de pârâtul A.M.T.

după divorț, în perioada 1996–1998, prin reținerea lunară din salariul său. Conform expertizei din dosar nr. 1744/1999 al Tribunalului București, din perspectiva enunțată cota de contribuție a pârâtului este de 53,32% iar cota reclamantului este de 46,68%. Se menționează în recursul în anulare că prin atribuirea apartamentului către reclamantă, instanțele au încălcat dispozițiile art. 673 9 C. proc. civ. deoarece în favoarea pârâtului pledează mai multe din criteriile enumerate în această prevedere legală. Astfel, se impunea atribuirea apartamentului către pârât întrucât: acesta are o cotă de contribuție mai mare la dobândirea imobilului; după divorț a locuit efectiv în apartament efectuând o serie de cheltuieli de întreținere la acesta; pârâtul justifică nevoi locative mai mari prin aceea că locuiește în imobil cu actuala soție și cu copilul rezultat din căsătoria lor.

Recursul în anulare este fondat numai pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. În primul rând, în legătură cu excepția de nulitate a recursului în anulare invocată de intimata-reclamantă A.M., Curtea reține că în aplicarea art. 7 din Regulamentul de organizare și funcționare al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au fost emise Ordinele nr. 55 din 9 iulie 2001 și nr.73 din 15 mai 2004 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care adjunctul procurorului general este îndrituit să semneze în numele acestuia actele elaborate în cadrul secției judiciare civile, inclusiv recursurile în anulare declarate în conformitate cu recursurile în anulare declarate în conformitate cu art. 330 C. proc.

civ. Așa fiind, recursul în anulare de față, semnat de adjunctul procurorului general în numele acestuia se încadrează în prevederile legale, astfel că excepția de nulitate va fi respinsă ca neîntemeiată. Critica din recursul în anulare referitoare la cotele de contribuție ale părților la dobândirea imobilului bun comun este parțial întemeiată și sub acest aspect hotărârile pronunțate sunt vădit netemeinice. Astfel, din probele administrate rezultă că părțile s-au căsătorit la data de 20 septembrie 1986, iar prin sentința civilă nr. 8205 din 17 decembrie 1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București s-a admis acțiunea intimatei A.M. și s-a declarat desfăcută căsătoria din vina exclusivă a pârâtului A.M.T.

constatând în aceea că avea un comportament violent față de soție, provoca scandaluri de proporții ceea ce a determinat separarea în fapt a soților. Această sentință a rămas definitivă și irevocabilă prin neexercitarea niciunei căii de atac. In timpul căsătoriei, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3291/4/1992 părțile au cumpărat conform Decretului-lege nr. 61/1990, imobilul în litigiu cu plata prețului în rate. Ratele în contul rambursării creditului au fost reținute din salariul intimatului pârât. Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că soții au avut salarii sensibil egale pe parcursul căsătoriei, intimata-reclamantă fiind de profesie avocat cu venituri fluctuante iar intimatul-pârât, (fost revoluționar) după ce a ocupat funcția de viceprimar al capitalei, a devenit expert parlamentar obținând venituri apropiate cu ale soției.

Prin acțiunea de împărțeală judiciară introdusă la 11 martie 1998 intimata reclamantă a solicitat să i se atribuie apartamentul bun comun, iar după achitarea sumei de 350.000 lei reprezentând restul ratelor până la achitarea integrală prețului (la data de 7 mai 1998) a solicitat oral instanței să i se recunoască o cotă de contribuție majoră, fără a indica cuantumul acesteia. Prin cererea reconvențională, intimatul pârât a pretins cote de contribuție egale la dobândirea apartamentului în litigiu de către soți, iar în apel a solicitat o cotă majoră, cerere ce nu era posibil a se face direct în apel conform art. 294 C. proc. civ. și nu a fost luată în considerație de instanțe. Potrivit art. 30 C. fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, achiziționate în mod egal de soți, în devălmășie.

Această prezumție relativă poate fi infirmată prin orice mijloc de probă de oricare din părți care ar pretinde o contribuție mai mare. În cauză, cotele de contribuție ale soților la dobândirea bunului comun se analizează numai până la desfacerea căsătoriei în mod irevocabil. Ceea ce foștii soți au achitat din surse proprii după această dată în contul datoriilor comune, le conferă un drept de creanță în limita părții din debit achitate de un soț pentru celălalt. În speță, plata făcută de unul din soți pentru achitarea integrală a prețului apartamentului, după rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorț, nu este de natură să-i confere o cotă de contribuție majorată ci doar un drept de creanță pentru partea din datorie ce revenea celuilalt soț.

Același regim juridic îl au și ratele achitate de intimatul pârât după divorț. Ca atare, în mod vădit netemeinic, instanțele au stabilit că intimata-reclamantă, achitând restul din prețul apartamentului și având venituri sensibil mai mari decât fostul soț, ce avea o cotă de contribuție de 78,07% la dobândirea apartamentului în litigiu. Până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorț, părțile au contribuit egal, în proporție de 50% fiecare la dobândirea imobilului bun comun și cu nici un mijloc de probă nu s-a dovedit că vreunul din ei are o cotă majoră. Sub acest aspect, recursul în anulare este întemeiat. Nu este fondat motivul invocat prin recursul în anulare referitor la atribuirea apartamentului în proprietatea exclusivă a reclamantei.

Astfel, instanțele au respectat criteriile enumerate de art. 673 9 C. proc. civ. deoarece intimata-reclamantă a fost nevoită să părăsească locuința comună datorită atitudinii culpabile a intimatului pârât față de ea. De la separarea în fapt, intimata-reclamantă locuiește în spațiul închiriat pentru cabinetul de avocatură iar nevoile sale locative sunt mai mari decât ale fostului soț deoarece este bolnavă, având diagnosticul de TBC pulmonar secundar, microcavitar, lob superior stâng. Intimatul pârât s-a recăsătorit la 18 noiembrie 2001 și are un copil născut la data de 1 decembrie 2001, dar actuala soție deține un spațiu de locuit așa cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 6578 din 3 iulie 1985 depus în cauza de față.

Se impune precizarea că reținând cote de contribuție egale pentru părți la dobândirea apartamentului în litigiu, Curtea va omologa valoarea de circulație a imobilului indicată în expertiza efectuată de expertul I.G. respectiv suma de 1.202.735.816 lei deoarece acesta este mai aproape de valoarea actuală de circulație, fiind ultima lucrare întocmită în cauză. Față de cele ce preced, Curtea în baza art. 314 C. proc. civ. va admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, va casa deciziile pronunțate de Tribunalul București și Curtea de Apel București și în parte sentința Judecătoriei sector 4 București în sensul că va atribui intimatei reclamante A.M.

apartamentul în litigiu și o va obliga să plătească intimatului pârât A.M.T. cu titlu de sultă suma de 601.367.908 lei. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței pronunțate de Judecătoria sectorului 4 București. Va respinge ca neîntemeiată excepția de nulitate a recursului în anulare invocată de intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 1540 din 19 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a deciziei civile nr. 242/A din 6 februarie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, precum și a sentinței civile nr. 2535 din 3 aprilie 2002 a Judecătoriei sectorului IV București. Casează deciziile atacate și în parte sentința civilă nr. 2535 din 3 aprilie 2002 a Judecătoriei sectorului IV București, în sensul că atribuie reclamantei A.M. apartamentul nr. 24 situat în București, și o obligă pe aceasta să plătească pârâtului A.M.T. o sultă de 601.367.908 lei. Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Respinge excepția de nulitate a recursului în anulare invocată de intimata-reclamantă A.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2005.