ÎCCJ, Decizia nr. 134/2005

Asupra cauzei de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 1102 din 11 aprilie 2002, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea prin care C.N. a solicitat revizuirea deciziilor civile nr. 7 din 7 ianuarie 2002 și nr. 317 din 4 februarie 2002, pronunțate de aceeași secție, precum și a deciziei civile nr. 309 din 5 februarie 2002, pronunțată de secția a IV-a civilă a Curții de Apel București. Împotriva deciziei menționate, revizuentul C.N. a declarat recurs, acesta fiind respins, tot ca inadmisibil, prin decizia nr. 591 din 18 februarie 2003, a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. Revizuentul a formulat contestație în anulare împotriva acestei decizii, care a fost respinsă prin decizia nr. 3707 din 30 septembrie 2003, a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

C.N. a formulat cerere de revizuire a deciziilor nr. 591 din 18 februarie 2003 și nr. 3707 din 30 septembrie 2003, pronunțate de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă. Invocând prevederile art. 322 pct. 1, 2 și 7 C. proc. civ., revizuentul a susținut următoarele: - hotărârile a căror revizuire s-a cerut, nu conțin dispoziții în legătură cu cauza, rezultând doar, din cuprinsul lor, că au fost respinse, atât recursul, cât și contestația în anulare, fără să se indice temeiul legal; - instanțele nu s-au pronunțat, prin cele două hotărâri, asupra cererii sale având ca obiect împărțirea bunurilor comune; - există contradicții între decizia civilă nr. 1319 din 11 aprilie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, singura legală, și hotărârile care au fost pronunțate ulterior.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 5860 din 26 octombrie 2004, a respins cererea de revizuire, cu motivarea că, în raport cu dispozițiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., pot fi revizuite numai hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și hotărârea dată de instanța de recurs, atunci când evocă fondul, iar nu și hotărârea prin care recursul a fost respins, ca inadmisibil, ca în speță. În fine, s-a mai învederat prin considerentele deciziei, că, deși art. 322 alin. (1) C. proc. civ., nu conține referiri exprese la contestația în anulare, din cuprinsul acestui text de lege se deduce, totuși, că hotărârea dată în fond, după admiterea contestației, este supusă revizuirii, ca orice hotărâre de fond.

În ceea ce privește, însă, hotărârile prin care se respinge contestația în anulare, s-a relevat că acestea nu sunt supuse revizuirii, deoarece din textul de lege menționat reiese că nu există calea de atac a revizuirii împotriva hotărârii date asupra contestației propriu-zise. Conchizându-se, s-a subliniat că din moment ce revizuirea solicitată privește o hotărâre prin care s-a respins un recurs, ca inadmisibil și o altă hotărâre prin care a fost respinsă o contestație în anulare, se impune ca această cerere să fie respinsă, ca inadmisibilă, pentru lipsa obiectului. Împotriva aceste ultime decizii, revizuentul C.N. a declarat recurs, intitulându-l „recurs în interesul legii”.

În motivarea acestei căi de atac, revizuentul a susținut, în esență, că alcătuirea completelor de judecată s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la incompatibilitate, că nu a avut loc nici o dezbatere cu privire la fondul procesului, care constă într-o cerere de partaj, precum și că atât prin decizia dată în revizuire, cât și prin cele două decizii ce a solicitat să fie revizuite, fără să se invoce vreun temei legal, nu s-a soluționat cererea sa de partaj. Recursul declarat de revizuent nu este fondat.

În adevăr, așa cum s-a arătat, revizuentul a intitulat „recurs în interesul legii”, calea de atac ce a exercitat-o împotriva deciziei nr. 5860 din 26 octombrie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, iar prin memoriul ce conține motivele invocate și prin mențiunea de pe o comunicare, ca și oral, în fața instanței, a făcut precizări succesive, în sensul că înțelege să exercite calea de atac a recursului în interesul legii. Dar, în raport cu modul cum este reglementată calea de atac a recursului în interesul legii, prin art. 329 C. proc. civ., în care se prevede că numai Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are dreptul să declare recurs în interesul legii, este evident caracterul inform al căii de atac exercitate de către recurent, care, potrivit cuprinsului ce-l are, nu poate fi luată în considerare decât ca recurs.

Sub acest aspect este de observat, însă, că potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită”. Or, deciziile nr. 591 din 18 februarie 20033 și nr. 3707 din 30 septembrie 2003, ale Curții Supreme de Justiție, secția civilă, a căror revizuire s-a cerut, fiind definitive și irevocabile, nu mai erau supuse nici unei căi de atac. În această privință, dispoziția de la art. 328 alin. (2) C. proc. civ., prin care se prevede că „dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul”, nu are altă semnificație decât aceea ca, prin referirea expresă la calea de atac a recursului, să fie înlăturată calea de atac a apelului, atunci când hotărârea revizuită ar fi susceptibilă de a fi atacată și pe această cale.

În atare situație, cât timp prin alin. (2) al art. 328 C. proc. civ., nu se derogă de la primul alineat al acestui articol, care pretinde ca, pentru exercitarea recursului împotriva hotărârii date în revizuire, însăși hotărârea ce face obiectul revizuirii, să fie supusă recursului, întrucât cererea de revizuire, nefiind un litigiu cu existență proprie, nu este susceptibilă de alte grade de jurisdicție, decât acelea la care poate fi supusă cererea principală, se impune să se constate că decizia pronunțată asupra cererii de revizuire formulată de C.N. nu este supusă recursului, pentru că nici cele două decizii a căror revizuire a solicitat-o, nu mai puteau să fie atacate cu o asemenea cale. Mai mult, din examinarea hotărârii atacate se constată că instanța de revizuire a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale la care s-a referit, iar concluzia că, în raport cu natura hotărârilor vizate, cererea de revizuire este inadmisibilă, nu poate fi infirmată.

De altfel, această concluzie este impusă și de cuprinsul cererii de revizuire, prin care s-a pretins ca, înainte de a se admite această cale de atac în principiu, să fie examinat însuși fondul litigiului, care privește cererea de partaj formulată în cauză de revizuent. În concluzie, urmează ca recursul declarat de revizuentul C.N. să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul C.N. împotriva deciziei nr. 5860 din 26 octombrie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2005.