ÎCCJ, Decizia nr. 260/2004

ÎCCJ, Decizia nr. 260/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 17 octombrie 2003,

petentul M.T. a formulat plângere, împotriva rezoluției nr. 8/P/2003 din 6

octombrie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de

urmărire penală și criminalistică, prin care s-a respins, ca neîntemeiată,

plângerea formulată de acesta, împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale,

dispuse la 23 aprilie 2003.

În motivarea plângerii, petentul a

arătat că la data de 6 ianuarie 2003 a formulat plângere, împotriva

procurorilor E.R. și C.A., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 264 și art.

272 C. pen.

Petentul a menționat că, prin

rechizitoriul nr. 177/P/2002 din 26 august 2002, întocmit de procurorul E.R., a

fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 254

și art. 264 C. pen., cauza fiind înregistrată la Curtea Supremă de Justiție sub

nr. 3512/2002.

După sesizarea instanței menționate,

în dosarul penal nr. 3447/2002 al Curții de Apel Oradea, privind pe inculpatul L.A.,

au fost găsite o declarație semnată de N.L.D. și un proces verbal de

confruntare între acesta și denunțătorul său Ș.V., ambele din data de 6 iunie

2002, în care primul neagă afirmațiile ultimului. Aceste acte nu au fost

prezentate niciodată petentului.

Declarația respectivă a fost dată în

fața procurorului E.R., iar procesul verbal de confruntare a fost întocmit de

cei doi procurori. În cursul urmăririi penale, petentul nu a știut despre

existența actelor menționate.

La dosarul de urmărire penală nr. 177/P/2002,

soluționat de procurorii E.R. și C.A., se află un denunț al lui N.L.D., dat în

fața primului procuror la data de 6 iunie 2002, iar în actul de sesizare a

instanței se menționează: „Deși momentele autodenunțurilor celor doi nu coincid,

vom observa că, între primul autodenunț (al lui Ș.V.) și autodenunțul lui L.N.,

nu au existat acte efectuate de organele de urmărire penală, apreciem, așadar,

că cele două autodenunțuri au fost de natură a genera efectuarea de acte

premergătoare în cauză, au fost de natură a sesiza, a însărcina organele de

urmărire penală cu efectuarea de cercetări, sens în care vor beneficia de

același tratament juridic”.

Petentul a susținut că, prin manoperele

delictuoase menționate, cei doi procurori au săvârșit următoarele infracțiuni:

- abuz în serviciu, contra

intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât, prin

îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, constând în ascunderea și

sustragerea probelor la care petentul a făcut referire, cei doi procurori au

cauzat acestuia o vătămare a intereselor legale, în primul rând a dreptului la

apărare și apoi a dreptului la un proces echitabil;

- favorizarea infractorului,

prevăzută de art. 264 C. pen., prin aceea că, susținând mincinos că între

denunțurile menționate nu s-au efectuat acte de urmărire penală, deși, în

realitate, s-a procedat la audierea ultimului și apoi la confruntarea acestuia

cu primul denunțător, s-a urmărit emiterea unei soluții de netrimitere în

judecată a numitului N.L.D., ascunderea probelor vizând tocmai acest scop;

- reținerea sau distrugerea de

înscrisuri, prevăzută de art. 272 C. pen., prin aceea că cei doi procurori au

reținut probele respective și au împiedicat ajungerea acestora la instanța de judecată,

în vederea soluționării cauzei. Mai mult, cele două probe nu au fost trimise

nici ministrului justiției, atunci când s-a solicitat avizarea cercetării sau

trimiterii în judecată.

Petentul a mai arătat că, rezoluția

de neîncepere a urmăririi penale a fost comunicată acestuia, la peste 4 luni de

la data emiterii.

Rezoluția criticată a fost menținută,

ca urmare a respingerii plângerii formulate de petent, în temeiul art. 275 și

următoarele C. proc. pen.

Petentul a susținut că ultima

rezoluție, atacată prin plângerea adresată instanței competente, este

netemeinică și nelegală, pentru următoarele motive:

- în mod greșit, s-a reținut ca

temei al achitării dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., atâta timp cât

faptele reclamate există în materialitatea lor;

- în mod netemeinic, s-a reținut că

faptele celor doi procurori nu întrunesc elementele constitutive ale

infracțiunilor, prevăzute de art. 246, art. 264 și art. 272 C. pen.;

- procurorul care a dat soluția a

omis să se pronunțe, cu privire la nelegalitatea neînceperii urmăririi penale

față de N.L.D.

În concluzie, petentul a solicitat

admiterea plângerii, infirmarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și

continuarea cercetărilor, împotriva procurorilor R.E. și C.A., sub aspectul

infracțiunilor menționate.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin sentința nr. 58 din 14 aprilie 2004, a respins plângerea,

ca nefondată.

În motivarea acestei hotărâri, prima

instanță a reținut că, prin rechizitoriul din 26 august 2002, Parchetul de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de combatere a corupției și a criminalității

organizate, a trimis în judecată pe inculpații M.T. și P.A., judecători la

Curtea de Apel Oradea, pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și

favorizarea infractorului, prevăzute de art. 254 și de art. 264 C. pen.

Actul de învinuire reține, în

esență, că în luna octombrie 2001, în calitate de judecători la Tribunalul

Bihor, inculpații au pretins și primit de la numitul Ș.V., prin intermediul

avocatului N.L.D., suma de 20.000 dolari S.U.A., pentru a pronunța o soluție

favorabilă în dosarul nr. 5700/2001, de pe rolul acestei instanțe, cauza penală

privind pe mituitor.

Prin același rechizitoriu, s-a

dispus neînceperea urmăririi penale față de Ș.V. și N.L.D., reținându-se cauza

de impunitate, prevăzută de art. 255 alin. (3) C. pen.

Într-un alt dosar penal, privind pe

inculpatul L.A., a fost atașată declarația din 6 iunie 2002, prin care avocatul

N.L.D. neagă primirea sumei de 20.000 dolari S.U.A. de la Ș.V., pentru

judecătorul M.T., declarație pe care avocatul a menținut-o și la confruntarea

cu mituitorul.

La 6 ianuarie 2003, inculpatul M.T.

a cerut trimiterea în judecată a procurorilor E.R. și A.C., pentru

infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea

infractorului și reținerea sau distrugerea de înscrisuri.

Petentul se plânge împotriva

rezoluției prin care acestuia i-a fost respinsă plângerea, formulată împotriva

soluției de neîncepere a urmăririi penale, stăruind în cererea de trimitere în

judecată a celor doi procurori.

Or, declarația și procesul verbal de

confruntare, la care face referire petentul, se află atașate dosarului cauzei.

Ca atare, nu se confirmă susținerea

petentului, privind sustragerea sau distrugerea înscrisurilor în discuție,

favorizarea infractorului sau îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de

serviciu.

Împotriva acestei sentințe, petentul

M.T. a declarat recurs, întemeiat pe art. 385

9

pct. 17

1

C.

proc. pen., susținând că, prin hotărârea primei instanțe, s-a făcut o greșită

aplicare a legii.

Petentul a solicitat admiterea

recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei la procuror, în

vederea începerii urmăririi penale, împotriva procurorilor R.E. și C.A., în

baza art. 278

1

alin. (8) C. proc. pen., organul de urmărire penală urmând

a efectua următoarele activități:

- solicitarea avizului ministrului

justiției, pentru cercetarea magistraților menționați;

- audierea acestora;

- audierea martorilor Ș.V., N.L.D.

și P.A.;

- administrarea tuturor probelor, în

vederea aflării adevărului.

În susținerea căii de atac

exercitate, petentul a reiterat motivele plângerii din data de 14 octombrie

2003, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din 6 octombrie

2003, privind pe procurorii R.E. și A.C. și a formulat următoarele critici

subsumate motivului de casare invocat, în sensul că, ignorând dispozițiile art.

1, 3 și 62 C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a dispus neînceperea urmăririi penale, față de cei doi procurori, fără

să administreze vreo probă, cu excepția audierii părții vătămate.

Drept urmare, soluționând în acest

mod plângerea părții vătămate, cu referire la neadministrarea de probe și

stabilirea unei situații de fapt, doar pe baza a ceea ce putea fi convenabil

intimaților, organul de urmărire penală a încălcat dispozițiile art. 123 alin. (1)

și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

De asemenea, procedând în acest fel,

organul de urmărire penală a nesocotit și dispozițiile art. 26 din Legea nr. 92/1992.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 200 C. proc. pen.,

„urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare, cu privire la

existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii

acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea

în judecată”.

În vederea realizării obiectului

urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit în textul menționat, legea

procesuală penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a

acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul din modurile

reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare

și de urmărire penală, în succesiunea determinată de lege.

În anumite situații, actele

premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă

existența infracțiunii, cu a cărei săvârșire organele de urmărire penală au

fost sesizate, pot duce la constatarea existenței unora din cazurile

reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau

exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport de această împrejurare,

nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea

procesului penal, se confirmă referatul de neîncepere a urmăririi penale sau,

după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune

neînceperea acesteia.

În cazul contestării acestei soluții,

prin formularea plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen.,

controlul judiciar privește temeinicia rezoluției, în raport de cercetările

efectuate.

Pentru a respinge plângerea și a

menține rezoluția atacată, instanța de judecată a constatat neconfirmarea

susținerilor petentului, în sensul că declarația și procesul verbal de

confruntare, la care acesta face referire, nu s-ar afla la dosarul cauzei.

Recurentul susține că, în mod greșit,

s-a apreciat că fapta nu există și, drept urmare, nu s-a dispus începerea

urmăririi penale.

Or, cazul privitor la inexistența

faptei, ca temei al soluției de neîncepere a urmăririi penale, este impus ca o

concluzie logică a constatării existenței la dosarul cauzei penale, a

mijloacelor de probă pretins a fi fost sustrase în vederea obstaculării

exercițiului dreptului la apărare al petentului, în cauza penală, formând obiectul

dosarului nr. 3512/2992 al Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Ca atare, soluția criticată de

petent, în condițiile inexistenței acelui minim de indicii care să poată forma

convingerea organului de urmărire penală, că poate începe urmărirea, este

temeinică și legală.

Așa fiind, menținând rezoluția

atacată, ca urmare a respingerii plângerii formulate de petent, împotriva

acesteia, instanța de judecată a pronunțat o hotărâre temeinică și legală,

nesupusă cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 17

1

și 18 C. proc. pen., invocate de recurentul M.T.

Examinând hotărârea atacată, în

raport de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nici alte cazuri de

casare, susceptibile a fi puse în discuție din oficiu, nu se constată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul declarat de petentul M.T., ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, petentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petentul M.T., împotriva sentinței nr. 58 din 14 aprilie 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

4670/2004.

Obligă recurentul M.T. să plătească

statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

18 octombrie 2004.