ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2784/2005
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2784/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Examinând recursurile declarate în
cauză, constată următoarele:
La 17 octombrie 2002, SC C. SA s-a
adresat Judecătoriei Caracal cu contestație la executarea deciziei civile nr.
1532 din 9 octombrie 2002 a secției comerciale a curții de apel Craiova, în
contradictoriu cu intimații SC S. SRL Slatina, în prezent reprezentată prin
lichidatorul judiciar SC V.J.C. SRL.
La 4 octombrie 2002, D.D.,
formulează o cerere de intervenție în interes propriu, în contradictoriu cu
intimata de mai sus, cerând ca instanța să o oblige să-și ridice construcțiile
edificate pe terenul al cărei proprietar devenise și anume stația de benzină și
popasul turistic, terenul fiind dat în folosință contestatoarei prin contract
de comodat, El cere a fi considerată cererea sa și ca o cererea de intervenție
în interes accesoriu, solicitând admiterea contestației la executare.
La 4 noiembrie 2002, contestatoarea
a depus o cerere completatoare la contestația la executare, prin care solicită
obligarea intimatei să-i achite contravaloarea reparațiilor, îmbunătățirilor și
completarea dotărilor necesare funcționării stației de carburanți și a popasului
turistic din care s-a cerut pe cale de executare silită evacuarea sa, toate
acestea ridicându-se la suma de aproximativ 75.000.000 lei, instituirea unui
drept de retenție asupra stației de carburanți și a popasului turistic până
când intimata va achita contravaloarea lucrărilor de mai sus, precum și
obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
SC S. SRL a formulat o întâmpinare,
cerere reconvențională, cerând a fi respinsă cererea de suspendare a executării
silite formulată de contestatoare și obligarea acesteia, conform art. 404 alin.
(2) C. proc. civ., la plata sumei de 200.000.000 lei despăgubiri pentru
întârzierea executării silite, constatând în lipsirea de profit ce ar fi fost
obținut, precum și aplicarea unei amenzi pentru folosirea cu rea credință a
căii contestației la executare.
Soluționând cererile cu care a fost
investită, prin sentința civilă nr. 5584 pronunțată de Judecătoria Caracal la
21 noiembrie 2002, a fost disjunsă cererea completatoare și a fost declinată competența
soluționării ei în favoarea secției comerciale a Tribunalului Olt.
Astfel investită, secția comercială
a Tribunalului Olt a dispus citarea SC C. SA în calitate de reclamantă, a SC S.
SRL în calitate de pârât unu și a D.G.F.P. Olt în calitate de pârât doi, iar la
12 martie 2003 a fost introdus în cauză și pârâtul trei D.D.
Prin cerere reconvențională, la 12
februarie 2003, D.G.F.P. Olt a cerut instanței să oblige pe SC C. SA și pe
reprezentantul ei legal D.D., la plata către bugetul statului a sumei de
1.462.730.765 lei, din care 324.782.250 lei reprezintă contravaloarea chiriei
contractual stabilită, iar 1.137.948.515 lei reprezintă contravaloarea
construcțiilor stației de benzină, edificată cu bună credință pe terenul SC C.
SA și D.D.
Totodată, la 26 februarie 2003, tot
pe cale de cerere reconvențională, SC S. SRL, a cerut instanței să oblige pe SC
C. SA la plata sumei de 4.500 dolari S.U.A. ce reprezintă contravaloarea
chiriei datorată pentru exploatarea stației de benzină în intervalul 15 iunie 2002,
la zi.
Secția comercială și de contencios administrativ
a Tribunalului Olt, prin sentința civilă nr. 1796 pronunțată la 20 octombrie
2003, a admis în parte acțiunea SC C. SA și a obligat pârâta unu SC S. SRL la
plata sumei de 214.266.262 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor
imobiliare.
Cererea reconvențională formulată de
pârâta unu SC S. SRL a fost respinsă ca neîntemeiată.
A fost admisă în parte cererea
reconvențională a pârâtei doi D.G.F.P. Olt și a fost obligată reclamanta la
324.782.250 lei, reprezentând contravaloarea chiriei datorată pentru intervalul
19 iunie 2000 – 18 2002, iar pârâtul trei D.D. a fost obligat la 1.253.316.000
lei, reprezentând contravaloarea construcțiilor edificate.
SC S. SRL a fost obligată la plata
sumei de 8.145.000 lei către reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinței, prima
instanță a reținut că reclamanta a efectuat pretinsele îmbunătățiri la
imobilele închiriate, pentru a le face funcționale, suma datorată fiind
stabilită pe baza probelor administrate.
Cererea pârâtei unu este
nejustificată întrucât contractul de închiriere, încheiat pentru un interval de
2 ani și-a încetat efectele.
Datoria reclamantei către pârâta doi
s-a stabilit pe baza obligației pe care aceasta și-a asumat-o de a achita
creanțele bugetare ale pârâtei doi solidaritatea pârâtului trei neputând fi
reținută, el având calitatea de reprezentant al societății.
S-a mai reținut că, întrucât D.D.
este proprietarul terenului, revenindu-i prin accesiune imobiliară și proprietatea
construcțiilor edificate cu bună credință de SC S. SRL, acesta este purtătorul
obligației de a despăgubi pe creditorul ipotecar D.G.F.P. Olt cu suma de
1.253.316.000 lei.
Secția comercială a Curții de Apel
Craiova, prin decizia nr. 260 pronunțată la 7 iunie 2004, a anulat ca
netimbrată cererea de suspendare a judecății formulată de SC S. SRL, a admis
apelurile formulate de SC C. SA Caracal, D.D. și SC S. SRL Slatina prin
administratorul judiciar și a schimbat sentința primei instanțe în sensul că a
respins ca nefondată acțiunea SC C. SA, a admis cererea reconvențională a SC S.
SRL și a menținut soluția de admitere a cererii reconvenționale a D.G.F.P. Olt.
Instanța de apel a obligat pe SC C.
SA la 324.782.250 lei chirie către SC S. SRL și pe D.D. la 1.253.316.000 lei
către SC S. SRL, reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcții.
SC C. SA a fost obligată la
4.708.216 lei cheltuieli de judecată, iar D.D. la 18.030.660 lei cu același
titlu, ambii către SC S. SRL.
Atât SC C. SA, cât și SC S. SRL, au
fost date în debit cu diferența de taxă de timbru, prima cu suma de 7.580.678
lei, iar cea de a doua cu 12.738.876 lei.
Pentru a pronunța această soluție,
instanța de apel a reținut că terenul concesionat către SC S. SRL, nu este
identic cu cel pentru care D.D. a dobândit dreptul de proprietate, așa încât,
construcțiile edificate aflându-se pe terenul celui din urmă, SC S. SRL
dobândește un drept de creanță asupra acestora, ele intrând în proprietatea lui
D.D. prin accesiune imobiliară, buna credință a constructorului fiind
prezumată.
Ca urmare, în urma aplicării art. 494
alin. (3), teza II-a C. civ., D.D. este purtătorul obligației de a despăgubi pe
constructor.
Tot el este obligat să despăgubească
pe SC C. SA pentru îmbunătățirile aduse imobilelor edificate pe terenul său și
a căror proprietate îi revine.
Întrucât, anterior constatării
dreptului de proprietate a lui D.D., SC S. SRL a încheiat un contract de
locațiune cu SC C. SA, are dreptul să pretindă de la aceasta din urmă
contravaloarea locației.
Împotriva acestei din urmă hotărâri
au declarat recurs reclamanta SC C. SA și pârâții D.G.F.P. Olt și D.D.
Reclamanta critică hotărârea pentru
următoarele motive:
Instanța nu s-a pronunțat cu
privire la dreptul de retenție solicitat a se institui prin cererea
completatoare din 4 noiembrie 2002;
Instanța de apel nu a acordat
recurentei toate cheltuielile de judecată efectuate la prima instanță, deși a
cerut acest lucru;
Deși a dovedit efectuarea
îmbunătățirilor la imobil, greșit instanța a respins cererea sa prin care a
solicitat acordarea contravalorii acestora;
Greșit instanța a admis cererea D.G.F.P.
Olt de obligare a SC C. SA la plata chiriei, fără ca ea să fie parte în
contractul de locațiune și pentru sume pentru care SC S. SRL nu a emis facturi,
deși era obligată să o facă;
Instanța de apel a modificat
greșit sentința obligându-l pe D.D. la contravaloarea construcțiilor fără ca
acesta să facă o cerere în acest sens;
Decizia conține motive
contradictorii în raport de probele administrate, cererile formulate și starea
de fapt și de drept privind proprietățile, drepturile părților, întinderea
acestor drepturi și acordarea lor.
D.G.F.P. Olt critică hotărârea
instanței de apel pentru greșita obligare a lui D.D. către SC S. SRL la plata
contravalorii imobilelor edificate întrucât:
SC S. SRL este constructor de
bună credință, edificând construcțiile pe terenul care-i era concesionat de C.L.S.
la data edificării acestora;
Asupra construcțiilor D.G.F.P.
Olt are un drept real de ipotecă pentru o creanță privilegiată, așa încât D.D.
trebuia să fie obligat către ea la despăgubiri, conform art. 1746 alin. (3) C.
civ.;
Instanța a acordat mai mult decât
s-a cerut, D.D. ne cerând prin reconvențională decât obligarea SC C. SA la
plata despăgubirilor cuvenite pentru folosința bunului, nu și la constatarea
intervenirii accesiunii imobiliare cu consecința despăgubirii constructorului
de bună credință.
În fine, D.D. se folosește de
aceleași motive formulate de reclamantă, recursul său fiind comun cu al
acesteia.
Criticile sunt neîntemeiate.
În concepția codului de procedură
civilă, recursul este o cale extraordinară de atac, admisibil conform art. 304 C.
proc. civ., în forma aflată în vigoare la data pronunțării hotărârii recurate,
numai pentru motivele de legalitate, expres și limitativ prevăzute de acest
text.
Așa fiind motivele cu nr. 2-4 ale
reclamantei și implicit ale lui D.D., ținând de temeinicia constatărilor
instanței în raport de probele administrate nu pot fi primite.
Cu privire la prima critică
formulată de aceștia, se constată că nu este vorba de o omisiune a instanței,
acesta pronunțându-se implicit asupra instituirii dreptului de retenție atâta
vreme cât cererea față de care era accesoriu a fost respinsă ca neîntemeiată.
Astfel, critica nu conferă hotărârii
un caracter de nelegalitate câtă vreme ea are un caracter strict formalist.
Cu privire la cel de al cincilea
motiv de recurs se constată că și acesta este neîntemeiat, D.D. înregistrând la
4 octombrie 2002 o cerere de intervenție în care propunea o anumită soluție
bazată pe aplicarea art. 494 C. civ.
Instanța a apreciat însă că cererea
lui D.D. se poate întemeia pe prevederile aliniatului doi din același text,
consecință a aceluiași drept de accesiune invocat și care conține variante a
aceluiași temei juridic.
Este suficientă indicarea temeiului
juridic ce stă la baza cererii în justiție, încadrarea în textele de lege
adecvate, cu consecințele juridice specifice acestora fiind opera judecătorului
legal investit.
În fine, existența unor contradicții
față de probele administrate, cererile formulate și starea de fapt și de drept
constituie o simplă afirmație fără a se invoca aspecte concrete care să formeze
obiect al controlului judiciar.
Analiza de mai sus privește implicit
criticile formulate de D.D., care sunt identice.
Criticile formulate de D.G.F.P. Olt
sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Recurenta a formulat apel contra
sentinței pronunțată în cauză, iar instanța de apel nu a modificat cu nimic
soluția primei instanțe în ce o privește.
Așa fiind, ea nu poate formula în
recurs critici neformulate pe calea de atac a apelului, câtă vreme soluția nu
s-a schimbat față de ea.
Aceasta cu atât mai mult cu cât
ultima critică se referă la un aspect ce privește o altă parte și în raport cu
care nu dovedește un interes propriu.
În raport de cele mai sus arătate,
recursurile declarate în cauză urmează a fi respinse conform art. 312 C. proc.
civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile
declarate de pârâtul D.D.; reclamantul – pârât SC C. SA, pârâtul – reclamant D.G.F.P.
Olt împotriva deciziei nr. 260 din 7 iunie 2004 a Curții de Apel Craiova, secția
comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 12 mai 2005.