ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2784/2005
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2784/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Examinând recursurile declarate în cauză, constată următoarele: La 17 octombrie 2002, SC C. SA s-a adresat Judecătoriei Caracal cu contestație la executarea deciziei civile nr. 1532 din 9 octombrie 2002 a secției comerciale a curții de apel Craiova, în contradictoriu cu intimații SC S. SRL Slatina, în prezent reprezentată prin lichidatorul judiciar SC V.J.C. SRL. La 4 octombrie 2002, D.D., formulează o cerere de intervenție în interes propriu, în contradictoriu cu intimata de mai sus, cerând ca instanța să o oblige să-și ridice construcțiile edificate pe terenul al cărei proprietar devenise și anume stația de benzină și popasul turistic, terenul fiind dat în folosință contestatoarei prin contract de comodat, El cere a fi considerată cererea sa și ca o cererea de intervenție în interes accesoriu, solicitând admiterea contestației la executare.
La 4 noiembrie 2002, contestatoarea a depus o cerere completatoare la contestația la executare, prin care solicită obligarea intimatei să-i achite contravaloarea reparațiilor, îmbunătățirilor și completarea dotărilor necesare funcționării stației de carburanți și a popasului turistic din care s-a cerut pe cale de executare silită evacuarea sa, toate acestea ridicându-se la suma de aproximativ 75.000.000 lei, instituirea unui drept de retenție asupra stației de carburanți și a popasului turistic până când intimata va achita contravaloarea lucrărilor de mai sus, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. SC S. SRL a formulat o întâmpinare, cerere reconvențională, cerând a fi respinsă cererea de suspendare a executării silite formulată de contestatoare și obligarea acesteia, conform art. 404 alin. (2) C. proc.
civ., la plata sumei de 200.000.000 lei despăgubiri pentru întârzierea executării silite, constatând în lipsirea de profit ce ar fi fost obținut, precum și aplicarea unei amenzi pentru folosirea cu rea credință a căii contestației la executare. Soluționând cererile cu care a fost investită, prin sentința civilă nr. 5584 pronunțată de Judecătoria Caracal la 21 noiembrie 2002, a fost disjunsă cererea completatoare și a fost declinată competența soluționării ei în favoarea secției comerciale a Tribunalului Olt. Astfel investită, secția comercială a Tribunalului Olt a dispus citarea SC C. SA în calitate de reclamantă, a SC S. SRL în calitate de pârât unu și a D.G.F.P. Olt în calitate de pârât doi, iar la 12 martie 2003 a fost introdus în cauză și pârâtul trei D.D.
Prin cerere reconvențională, la 12 februarie 2003, D.G.F.P. Olt a cerut instanței să oblige pe SC C. SA și pe reprezentantul ei legal D.D., la plata către bugetul statului a sumei de 1.462.730.765 lei, din care 324.782.250 lei reprezintă contravaloarea chiriei contractual stabilită, iar 1.137.948.515 lei reprezintă contravaloarea construcțiilor stației de benzină, edificată cu bună credință pe terenul SC C. SA și D.D. Totodată, la 26 februarie 2003, tot pe cale de cerere reconvențională, SC S. SRL, a cerut instanței să oblige pe SC C. SA la plata sumei de 4.500 dolari S.U.A. ce reprezintă contravaloarea chiriei datorată pentru exploatarea stației de benzină în intervalul 15 iunie 2002, la zi.
Secția comercială și de contencios administrativ a Tribunalului Olt, prin sentința civilă nr. 1796 pronunțată la 20 octombrie 2003, a admis în parte acțiunea SC C. SA și a obligat pârâta unu SC S. SRL la plata sumei de 214.266.262 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor imobiliare. Cererea reconvențională formulată de pârâta unu SC S. SRL a fost respinsă ca neîntemeiată. A fost admisă în parte cererea reconvențională a pârâtei doi D.G.F.P. Olt și a fost obligată reclamanta la 324.782.250 lei, reprezentând contravaloarea chiriei datorată pentru intervalul 19 iunie 2000 – 18 2002, iar pârâtul trei D.D. a fost obligat la 1.253.316.000 lei, reprezentând contravaloarea construcțiilor edificate.
SC S. SRL a fost obligată la plata sumei de 8.145.000 lei către reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței, prima instanță a reținut că reclamanta a efectuat pretinsele îmbunătățiri la imobilele închiriate, pentru a le face funcționale, suma datorată fiind stabilită pe baza probelor administrate. Cererea pârâtei unu este nejustificată întrucât contractul de închiriere, încheiat pentru un interval de 2 ani și-a încetat efectele. Datoria reclamantei către pârâta doi s-a stabilit pe baza obligației pe care aceasta și-a asumat-o de a achita creanțele bugetare ale pârâtei doi solidaritatea pârâtului trei neputând fi reținută, el având calitatea de reprezentant al societății.
S-a mai reținut că, întrucât D.D. este proprietarul terenului, revenindu-i prin accesiune imobiliară și proprietatea construcțiilor edificate cu bună credință de SC S. SRL, acesta este purtătorul obligației de a despăgubi pe creditorul ipotecar D.G.F.P. Olt cu suma de 1.253.316.000 lei. Secția comercială a Curții de Apel Craiova, prin decizia nr. 260 pronunțată la 7 iunie 2004, a anulat ca netimbrată cererea de suspendare a judecății formulată de SC S. SRL, a admis apelurile formulate de SC C. SA Caracal, D.D. și SC S. SRL Slatina prin administratorul judiciar și a schimbat sentința primei instanțe în sensul că a respins ca nefondată acțiunea SC C. SA, a admis cererea reconvențională a SC S. SRL și a menținut soluția de admitere a cererii reconvenționale a D.G.F.P.
Olt. Instanța de apel a obligat pe SC C. SA la 324.782.250 lei chirie către SC S. SRL și pe D.D. la 1.253.316.000 lei către SC S. SRL, reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcții. SC C. SA a fost obligată la 4.708.216 lei cheltuieli de judecată, iar D.D. la 18.030.660 lei cu același titlu, ambii către SC S. SRL. Atât SC C. SA, cât și SC S. SRL, au fost date în debit cu diferența de taxă de timbru, prima cu suma de 7.580.678 lei, iar cea de a doua cu 12.738.876 lei. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că terenul concesionat către SC S. SRL, nu este identic cu cel pentru care D.D. a dobândit dreptul de proprietate, așa încât, construcțiile edificate aflându-se pe terenul celui din urmă, SC S. SRL dobândește un drept de creanță asupra acestora, ele intrând în proprietatea lui D.D.
prin accesiune imobiliară, buna credință a constructorului fiind prezumată. Ca urmare, în urma aplicării art. 494 alin. (3), teza II-a C. civ., D.D. este purtătorul obligației de a despăgubi pe constructor. Tot el este obligat să despăgubească pe SC C. SA pentru îmbunătățirile aduse imobilelor edificate pe terenul său și a căror proprietate îi revine. Întrucât, anterior constatării dreptului de proprietate a lui D.D., SC S. SRL a încheiat un contract de locațiune cu SC C. SA, are dreptul să pretindă de la aceasta din urmă contravaloarea locației. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamanta SC C. SA și pârâții D.G.F.P. Olt și D.D. Reclamanta critică hotărârea pentru următoarele motive:
Instanța nu s-a pronunțat cu privire la dreptul de retenție solicitat a se institui prin cererea completatoare din 4 noiembrie 2002;
Instanța de apel nu a acordat recurentei toate cheltuielile de judecată efectuate la prima instanță, deși a cerut acest lucru;
Deși a dovedit efectuarea îmbunătățirilor la imobil, greșit instanța a respins cererea sa prin care a solicitat acordarea contravalorii acestora;
Greșit instanța a admis cererea D.G.F.P. Olt de obligare a SC C. SA la plata chiriei, fără ca ea să fie parte în contractul de locațiune și pentru sume pentru care SC S. SRL nu a emis facturi, deși era obligată să o facă;
Instanța de apel a modificat greșit sentința obligându-l pe D.D. la contravaloarea construcțiilor fără ca acesta să facă o cerere în acest sens;
Decizia conține motive contradictorii în raport de probele administrate, cererile formulate și starea de fapt și de drept privind proprietățile, drepturile părților, întinderea acestor drepturi și acordarea lor. D.G.F.P. Olt critică hotărârea instanței de apel pentru greșita obligare a lui D.D. către SC S. SRL la plata contravalorii imobilelor edificate întrucât: 1. SC S. SRL este constructor de bună credință, edificând construcțiile pe terenul care-i era concesionat de C.L.S. la data edificării acestora; 2. Asupra construcțiilor D.G.F.P. Olt are un drept real de ipotecă pentru o creanță privilegiată, așa încât D.D. trebuia să fie obligat către ea la despăgubiri, conform art. 1746 alin. (3) C. civ.; 3. Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, D.D. ne cerând prin reconvențională decât obligarea SC C. SA la plata despăgubirilor cuvenite pentru folosința bunului, nu și la constatarea intervenirii accesiunii imobiliare cu consecința despăgubirii constructorului de bună credință. În fine, D.D. se folosește de aceleași motive formulate de reclamantă, recursul său fiind comun cu al acesteia. Criticile sunt neîntemeiate. În concepția codului de procedură civilă, recursul este o cale extraordinară de atac, admisibil conform art. 304 C. proc. civ., în forma aflată în vigoare la data pronunțării hotărârii recurate, numai pentru motivele de legalitate, expres și limitativ prevăzute de acest text. Așa fiind motivele cu nr. 2-4 ale reclamantei și implicit ale lui D.D., ținând de temeinicia constatărilor instanței în raport de probele administrate nu pot fi primite. Cu privire la prima critică formulată de aceștia, se constată că nu este vorba de o omisiune a instanței, acesta pronunțându-se implicit asupra instituirii dreptului de retenție atâta vreme cât cererea față de care era accesoriu a fost respinsă ca neîntemeiată. Astfel, critica nu conferă hotărârii un caracter de nelegalitate câtă vreme ea are un caracter strict formalist. Cu privire la cel de al cincilea motiv de recurs se constată că și acesta este neîntemeiat, D.D. înregistrând la 4 octombrie 2002 o cerere de intervenție în care propunea o anumită soluție bazată pe aplicarea art. 494 C. civ. Instanța a apreciat însă că cererea lui D.D. se poate întemeia pe prevederile aliniatului doi din același text, consecință a aceluiași drept de accesiune invocat și care conține variante a aceluiași temei juridic. Este suficientă indicarea temeiului juridic ce stă la baza cererii în justiție, încadrarea în textele de lege adecvate, cu consecințele juridice specifice acestora fiind opera judecătorului legal investit. În fine, existența unor contradicții față de probele administrate, cererile formulate și starea de fapt și de drept constituie o simplă afirmație fără a se invoca aspecte concrete care să formeze obiect al controlului judiciar. Analiza de mai sus privește implicit criticile formulate de D.D., care sunt identice. Criticile formulate de D.G.F.P. Olt sunt, de asemenea, neîntemeiate. Recurenta a formulat apel contra sentinței pronunțată în cauză, iar instanța de apel nu a modificat cu nimic soluția primei instanțe în ce o privește. Așa fiind, ea nu poate formula în recurs critici neformulate pe calea de atac a apelului, câtă vreme soluția nu s-a schimbat față de ea. Aceasta cu atât mai mult cu cât ultima critică se referă la un aspect ce privește o altă parte și în raport cu care nu dovedește un interes propriu. În raport de cele mai sus arătate, recursurile declarate în cauză urmează a fi respinse conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul D.D.; reclamantul – pârât SC C. SA, pârâtul – reclamant D.G.F.P. Olt împotriva deciziei nr. 260 din 7 iunie 2004 a Curții de Apel Craiova, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2005.
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.