ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 615/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1942

din 19 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, în fond după casare, a admis acțiunea formulată de reclamanții G.M.

și G.A., împotriva pârâtului Guvernul României, obligându-l pe acesta să

răspundă reclamațiilor, la cererea nr. 17/1949 din 19 februarie 2002.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că prin cererea înregistrată sub nr. 17/1949 din 19

februarie 2002, reclamantul a solicitat pârâtului, să îi comunice dacă fostul

Consiliu de Miniștrii a aprobat propunerea Consiliului popular al sectorului 2,

cu privire la vânzarea imobilului situat în București, iar în caz afirmativ să

i se comunice poziția din act la care se găsește o asemenea aprobare.

Prin adresa nr. 106/4 din 27

februarie 2002, a Secretariatului General al Guvernului - Direcția juridică, i

s-a comunicat reclamantului, că arhiva Guvernului nu deține documente emise de

consiliile populare și că fondul arhivistic al Guvernului nu este structurat pe

principiul evoluției situației juridice a imobilelor.

Din această comunicare, ca,

de altfel, și din adresa nr. 245/A din 13 februarie 2003, rezultă că nu s-a

răspuns solicitării reclamantului, din 19 februarie 2002.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâtul Guvernul României.

Invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța a

făcut confuzie între titularul obligației de a răspunde la cererea inițială a

reclamanților, respectiv Secretariatul General al Guvernului și calitatea de

pârât care stă în cauza dedusă judecății, respectiv Guvernul României. În

litigiul întemeiat pe dispozițiile art. 1 teza a II-a din Legea nr. 29/1990,

calitatea procesuală pasivă aparține Secretariatului General al Guvernului și

pentru aceste considerente procedurale s-a solicitat modificarea sentinței, în

sensul respingerii acțiunii, ca inadmisibilă.

Examinându-se sentința

atacată, în raport cu critica adusă de recurent și în baza art. 304

1

C. proc. civ., se reține că recursul este nefondat.

În mod corect instanța

fondului a stabilit ca fiind nejustificat refuzul pârâtului Guvernul României,

de a răspunde reclamanților, la petiția din 19 februarie 2002, obligându-l pe

acesta să comunice un răspuns la solicitările făcute.

Așa cum s-a reținut din

probele administrate, pârâtul avea obligația ca în termenul prevăzut de art. 5

din Legea nr. 29/1990, să comunice, prin compartimentul sau serviciul cu

atribuții în acest sens, un răspuns expres, clar, la solicitarea reclamanților.

Cum acest lucru nu a fost

făcut nici până la momentul soluționării irevocabile a acestei cauze, obligația

stabilită în sarcina recurentului-pârât, în baza art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990,

va fi menținută.

De altfel, în cazul în care

aspectul de ordin „procedural” invocat de recurent ar fi putut fi primit,

soluția modificării sentinței, în sensul respingerii acțiunii, ca inadmisibilă,

nu ar fi putut fi acceptată de instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 1942 din 19 noiembrie 2003,

a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 februarie 2005.