ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 582/2011

Asupra recursului de față,

Din

examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin

sentința nr. 113 din 3 mai 2010 a Curții de Apel Suceava a fost admisă excepția

lipsei plângerii prealabile, invocată de pârâta A.R.R., privind neîndeplinirea

de către reclamantă a procedurii

prealabile

prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 și în consecință, instanța a

respins,

ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantul B.M.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin cererea

adresată Tribunalului Suceava, la data de 29 ianuarie 2010, reclamantul B.M.

prin mandatar asociația F.A. Arad, în contradictoriu cu pârâtul A.A.R.R.

Suceava, a solicitat să se constate dreptul său de a obține autorizația de instructor

auto în baza Legii nr. 218/2009, drept care i-a fost refuzat la solicitarea sa

înregistrată sub nr. 3695 din 10 decembrie 2009 de către Agenția A.R.R.

Suceava, sens în care a solicitat obligarea Agenției A.R.R. la eliberarea

autorizației.

Pârâta A.R.R. a formulat întâmpinare, prin care a invocat

excepția necompetenței materiale a Tribunalului Suceava și, raportat la

acțiunea reclamantului, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, motivat

de lipsa procedurii prealabile prevăzută de ari 7 din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, precum și dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc.

civ.

Prin sentința nr. 857 din 25 februarie 2010, Tribunalul

Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis

excepția necompetenței materiale a acestei instanței și, în temeiul

dispozițiilor art. 3 lit. a) raportat la art. 158 C. proc. civ., a declinat

competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel Suceava, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Analizând cu prioritate excepția lipsei plângerii

prealabile, instanța de fond, sesizată cu soluționarea acțiunii introductive, a

constatat că aceasta este întemeiată.

Astfel,

instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ, „înainte de a se adresa instanței de contencios

administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al

său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie

să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare,

dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului,

revocarea, în tot sau în parte a acestuia”.

Introducerea acțiunii de contencios administrativ este

rezervată acelei persoane „care printr-un act administrativ, se consideră

vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim” public sau privat,

ori reclamantul nu a depus dovezi din care să rezulte că a formulat plângere

prealabilă în termenul prevăzut de lege.

În consecință, Curtea, admițând excepția a obligat

reclamantul să plătească pârâtei cheltuielile de judecată efectuate în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

reclamantul, criticând soluția instanței de fond ca nelegală și netemeinică.

A arătat situația de fapt a cauzei și a criticat

sentința atacată, arătând că instanța nu a răspuns la precizarea de acțiune,

precizând că a îndeplinit procedura prealabilă, această procedură fiind

realizată de mandatarul său și a fost depusă la dosarul cauzei.

A criticat și obligarea sa la plata cheltuielilor de

judecată, arătând că nu a înțeles să se judece cu A.R.R. București, ci cu

A.R.R. Suceava.

Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu

soluționarea recursului declarat, analizând motivele invocate în raport cu

sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în

cauză, va respinge recursul formulat, ca nefondat, pentru considerentele ce

urmează:

Analizând

actele și lucrările dosarului a constatat că instanța de fond a soluționat

cauza pe excepție, fără a intra în dezbaterea fondului, astfel încât critica

recurentului cu privire la faptul că instanța nu a răspuns la precizarea de

acțiune formulată este neîntemeiată și va fi respinsă de Înalta Curte ca atare.

De asemenea, Înalta Curte a constatat că înscrisul pe

care recurentul îl consideră plângere prealabilă privește anularea ordinului

nr. 1019/2009 emis de Ministrul Transporturilor și Infrastructurii, iar

obiectul acțiunii introductive de față privește obligarea Agenției A.R.R. la

eliberarea autorizației de instructor auto. Pentru aceste considerente, critica

adusă sentinței atacate cu privire la îndeplinirea procedurii prealabile nu

poate fi primită de instanța de control judiciar.

Procedând la verificarea actelor și lucrărilor

dosarului, Înalta Curte a constatat faptul că, la data de 12 ianuarie 2010,

reclamantul s-a adresat instanței de contencios administrativ, considerându-se

vătămat într-un drept recunoscut de lege, /ara a urma procedura prealabilă

prevăzută de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind procedura de

soluționare a cererilor în contenciosul administrativ.

În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că lipsa parcurgerii procedurii prealabile este o cauză de

inadmisibilitate a acțiunii, astfel încât soluția instanței de fond este

legală.

În ceea ce privește critica recurentului cu privire la

obligarea la plata cheltuielilor judiciare, Înalta Curte reține că această

critică este nefondată și va fi respinsă ca atare, pentru considerentele ce

urmează.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în

pretenții.

Având ca fundament aceste dispoziții legale s-a admis

ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa

procesuală a părții.

Or, în cauza dedusă judecății, rezultă fără putință de

tăgadă că reclamantul a fost în culpă, văzând soluția dată cererii sale și

dispozițiile art. 275 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte a constatat

că soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la obligarea reclamantului

la plata cheltuielilor de judecată este corectă.

Pentru toate aceste considerente, văzând că nu sunt motive de

casare sau modificare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta

Curte a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de B.M. împotriva sentinței nr. 113 din 3 mai 2010 a Curții

de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2011.