ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1277/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 133 din 31 mai 2010, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată și precizată de reclamantul P.G., în contradictoriu cu pârâții A.R.R. - Agenția Suceava și M.T.I., având ca obiect „anularea în tot a conținutului art. 4.g și 23 așa cum a fost publicat, din anexa 3 a Ordonanței M.T.I. nr. 1019/2009 referitor la Metodologia de autorizare a instructorilor de pregătire practică” și „recunoașterea dreptului de a obține autorizația de instructor auto, în baza Legii nr. 218/2009”, care i-a fost refuzat cu adresa nr. 3537 din 10 decembrie 2009 emisă de prima pârâtă; de asemenea, instanța de judecată a dispus obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile obligatorii, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, prin care trebuia să solicite autorităților pârâte emitente revocarea actelor contestate. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul, reiterând argumentele invocate în fața instanței de fond și susținând, în esență că, în speță, nu era necesară efectuarea procedurii prealabile administrative, întrucât ne aflăm în prezența unui refuz nejustificat de a soluționa o cerere, pe de o parte, și că, oricum, se poate considera că această procedură a fost îndeplinită, prin formularea mai multor cereri către autoritățile pârâte; totodată, a criticat sentința recurată, considerând-o greșită și sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este ne fondat, după cum se va arăta în continuare. Obiectul acțiunii, astfel cum acesta a fost formulat și precizat în cauză, este „anularea în tot a conținutului art. 4.g și 23 așa cum a fost publicat, din anexa 3 a Ordonanței M.T.I. nr. 1019/2009 referitor la Metodologia de autorizare a instructorilor de pregătire practică” și „recunoașterea dreptului de a obține autorizația de instructor auto, în baza Legii nr. 218/2009”, care i-a fost refuzat cu adresa nr. 3537 din 10 decembrie 2009 emisă de prima pârâtă.

În speță ne aflăm, așadar, în prezența contestării unor acte administrative emise de către autoritățile pârâte, cel de-al doilea constituind răspuns la cererea reclamantului, iar nu a unui refuz nejustificat de soluționare a cererii, așa cum în mod neîntemeiat se susține prin cererea de recurs. Or, în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (l) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, „înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.

Așa fiind, în mod corect a reținut instanța de fond că în cauză trebuia îndeplinită procedura administrativă prealabilă prevăzută de dispozițiile legale citate și că, în lipsa acesteia, acțiunea este inadmisibilă. Nu poate fi reținută susținerea recurentului, în sensul că procedura prealabilă administrativă ar fi fost îndeplinită prin formularea mai multor cereri către autoritățile pârâte, întrucât cererile invocate generic nu întrunesc condițiile prevăzute de lege pentru a fi considerate plângere prealabilă, prin acestea nefiind solicitată revocarea actelor contestate. Cum, potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege, soluția respingerii ca inadmisibilă a acțiunii formulate de reclamant este temeinică și legală, recursul urmând a fi respins ca nefondat.

Nici critica privind dispoziția referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu este întemeiată, dispoziția respectivă fiind consecința aplicării în speță, la cererea pârâtei A.R.R. - Agenția Suceava, a prevederilor art. 274 alin. (l) C. proc. civ. , conform cărora „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, recursul fiind nefondat și sub acest aspect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva sentinței nr. 133 din 31 mai 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2011.