ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1257/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul U.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâții ARR Suceava și Agenția Autorității Rutiere Române - prin mandatar Asociația Formatorilor Auto, obligarea acestora din urmă la eliberarea autorizației de funcționare ca instructor auto. Prin sentința nr. 1832 din 20 mai 2010, Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis prima excepție de necompetență materială, invocată de pârâtă și în consecință, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 155 din 28 iunie 2010, Curtea de Apel Suceava a respins excepția inadmisibilității și, totodată, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul U.G., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Autorității Rutiere Române Suceava și Agenția Autorității Rutiere Române - prin mandatar Asociația Formatorilor Auto, obligând reclamantul să-i plătească pârâtei Agenția Rutieră Română București, suma de 1843,18 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut în esență, că excepția inadmisibilității acțiunii invocate de către pârâtă este nefondată, întrucât cu înscrisurile depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 Pe fondul cauzei, prima instanță a constatat că reclamantul, în vederea eliberării autorizației de instructor auto, trebuia să depună carte de muncă sau adeverință eliberată de Inspectoratul Teritorial de Muncă din care să rezulte faptul că a activat ca angajat cu normă întreagă ca instructor auto în cadrul unei școli de conducători auto o perioadă de minim 3 ani, astfel că atâta timp cât reclamantul nu a făcut dovada că a activat ca angajat cu normă întreagă ca instructor auto în cadrul unei școli de conducători auto o perioadă de minim 3 ani condiție imperativă prevăzută de art. 4 lit. g) din Anexa 3 la OMTI nr. 1019/2009-Capitolul II, nu poate fi vorba de un refuz nejustificat cum susține reclamantul, acesta neîndeplinind cerințele legale sus­menționate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul U.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată, din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Suceava, secția contencios administrativ și fiscal.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare. Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal. In speță, se constată că reclamantul U.G. invocă refuzul nejustificat al Autorității Rutiere Suceava de a-i elibera autorizația de funcționare ca instructor auto.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Într-un litigiu de contencios-administrativ, nu prezintă importanță doar împrejurarea ca o autoritate/instituție publică să aibă sau nu personalitate juridică, ci este necesar ca aceasta să poată emite acte administrative, cu alte cuvinte, trebuie ca autoritatea publică să aibă capacitate de drept administrativ.

În speță, societatea reclamantul își întemeiază pretențiile pe existența unui refuz nejustificat al A.R.R. Suceava de a elibera autorizație de funcționare ca instructor auto, refuzul nejustificat fiind, în accepțiunea Legii nr. 554/2004 un act administrativ asimilat. În cauză, cu certitudine actul administrativ asimilat, respectiv refuzul nejustificat, reprezintă o manifestare unilaterală de voință a autorității pârâte județene, în baza atribuțiilor legale ce fac parte din sfera competenței ce îi revine, fapt care îi conferă legitimitate procesuală pasivă și în raport de care se stabilește competența materială de soluționare a cauzei, chiar dacă nu are personalitate juridică. În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza 1 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc.

civ., tribunalele judecă, în primă instanță, acțiunile în materie de contencios administrativ când actul administrativ atacat (inclusiv refuzul nejustificat de a soluționa o cerere) a fost emis de o autoritate sau instituție de interes local sau județean. Prin urmare, instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Suceava, secția contencios administrativ și fiscal. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și pe cale de consecință va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Suceava, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de U.G. împotriva sentinței nr. 155 din 28 iunie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Suceava, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2 martie 2011.