ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2274/2010

Deliberând asupra

recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 959 din 7 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr.

1303/110/2008 a fost admisă contestația formulată de U.L.A. și anulată

Dispoziția nr. 907din 8 februarie 2008 emisă de Primarul municipiului Bacău,

reținând că prin dispoziția contestată, Primarul municipiului Bacău a respins,

ca fiind tardivă, notificarea formulată de reclamantă în temeiul Legii nr.

10/2001, privind restituirea în natură a suprafeței de 1423 mp teren și a casei

situate în Bacău.

Prima instanță a reținut că această

dispoziție este în contradicție cu practica Înaltei Curți de Casație și

Justiție și cu jurisprudența CEDO. În acest sens, s-a reținut în considerentele

hotărârii că prin decizia de speță nr. 8438/2005 Înalta Curte de Casație și

Justiție a apreciat termenul de depunere a notificărilor ca fiind un termen

procedural, care începe să curgă de la intrarea în vigoare a Legii nr.

247/2005, care a modificat și completat Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel Bacău,

secția civilă și pentru cauze cu minori, familie, conflicte de muncă și

asigurări sociale, învestită cu soluționarea apelului declarat de primarul

municipiului Bacău, prin Decizia nr. 40 din 22 aprilie 2009, a admis calea de

atac și cererea de intervenție accesorie formulată de C.A., a schimbat sentința

în tot în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată pentru considerentele ce

urmează.

În mod greșit prima

instanță a apreciat că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 se

raportează la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Prin Legea nr.

247/2005 s-au adus anumite modificări Legii nr. 10/2001, însă nu în ceea ce

privește termenul de formulare a notificării. Acest termen se raportează la

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu prelungirile succesive ale

termenului, prin O.U.G. nr. 103/2001 și nr. 145/2001, astfel încât data până la

care se puteau formula notificările pe această procedură specială este data de

14 februarie 2002.

În ce privește

cererea de intervenție în interes alăturat apelantului, având în vedere faptul

că prin Sentința civilă nr. 294 din 1 martie 2006 a Tribunalului Bacău rămasă

irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 366/2008, s-a

stabilit că intervenienta este unica persoană îndreptățită la restituirea

imobilelor în litigiu situate în Bacău, față de dispozițiile art. 49 alin. (3)

și 51 C. proc. civ., această cerere va fi admisă, în sensul admiterii apelului

declarat de către pârât.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate cu referire la

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs se arată că admiterea cererii de intervenție accesorie este

nelegală deoarece viza un interes propriu al intervenientei și nu al apelantei.

De asemenea, deși soluția pronunțată în apel are la bază o excepție, admiterea

cererii de intervenție vizează fondul cauzei.

Referitor la

notificarea depusă de autoarea recurentei se arată că a fost făcută atât în

numele ei personal cât și al recurentei în termen, iar intimata pârâtă nu-și

poate invoca propria culpă constând în aceea că nu a soluționat notificarea în

termen.

O altă critică se

referă la faptul că aceiași instanță de apel, într-o speță identică, a

considerat că notificarea din 30 iulie 2001 este în termen întrucât U.C. a

formulat cerere și pentru fiica sa U.L.A. - Decizia nr. 26 din 18 martie 2009 a

Curții de Apel Bacău, secția civilă și pentru cauze cu minori, familie,

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Analizând decizia

prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a

dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte constată caracterul

nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. invocat de recurentă nu își are aplicabilitate în cauză întrucât

decizia este motivată logic și cursiv, cu respectarea dispozițiilor art. 261

pct. 5 C. proc. civ.

Argumentul instanței

referitor la interesul intervenientei accesorii în formularea cererii nu este

în contradicție cu soluția pronunțată în apel. Astfel, rațiunile ce au condus

la admiterea în principiu a cererii de intervenție și anume drepturile A.C. din

Decizia nr. 366/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală rezultate nu reprezintă, așa cum se susține, o

soluționare în fond a cauzei, ci verificarea îndeplinirii condiției cerute de

art. 49 alin. (1) C. proc. civ., aceea a interesului în formularea cererii de

intervenție în condițiile art. 49 alin. (3) C. proc. civ.

Invocarea

prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este pur formală câtă vreme instanța

nu a fost învestită cu analiza vreunui act juridic al cărui înțeles lămurit și

vădit neîndoielnic să fi fost interpretat greșit.

Notificarea supusă

analizei nu reprezintă un act juridic în înțelesul pct. 8 al art. 304, motiv de

modificare ce se referă la încălcarea principiului înscris în art. 969 alin.

(1) C. civ. potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante.

Cu privire la

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate de recurentă în critica

deciziei instanței de apel cu referire la dispozițiile art. 22 din Legea nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, trebuie precizat că recurenta nu

critică argumentele referitoare la împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu

prelungește termenul de formulare a notificării susținând doar că notificarea a

fost formulată de mama sa și în numele său și că într-o cauză similară s-a

constatat că au fost respectate dispozițiile art. 22 cu referire la notificarea

depusă la 30 iulie 2001.

Recurenta invocă principiul liberului acces la

justiție în componența referitoare la predictibilitatea soluției ce se va

pronunța, însă cele invocate nu au legătură în cauza de față deoarece ceea ce

se analizează în prezenta cauză nu este notificarea formulată la 30 iulie 2001,

ci notificările cu nr. 43 din 10 martie 2003 și nr. H3/bis/2005, notificări

formulate cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din legea de reparație,

respectiv obligația persoanei îndreptățite de a notifica unitatea deținătoare

în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, termen prelungit

succesiv până la 14 februarie 2002.

Cum soluția instanței

de apel este dată cu respectarea legii, faptul notificării de mama recurentei

și în numele acesteia, este lipsit de relevanță juridică câtă vreme

notificările au fost tardiv formulate.

Înalta Curte, pentru

considerentele ce preced, va respinge recursul ca nefondat în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, recursul declarat de reclamanta U.L.A.

împotriva Deciziei nr. 40 din 22 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

Bacău, secția civilă și pentru cauze cu minori, familie, conflicte de muncă și

asigurări sociale, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2010.