ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1307/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1307/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, reclamantul I.O.V. a chemat în judecată C.C.S.D.

și A.N.R.P., solicitând, în contradictoriu cu pârâții, obligarea C.C.S.D. la emiterea

lunară de decizii completatoare la decizia nr. 1775 din 17 aprilie 2008 și la decizia

nr. 1776 din 17 aprilie 2008, prin care să se dispună emiterea unui titlu de despăgubire

reprezentând actualizarea, cu dobânda legală, a sumelor cuprinse în titlurile de

conversie nr. 272 din 7 mai 2008 și nr. 273 din 7 mai 2008 din data de 17

aprilie 2008 până la data la care vor fi admise la tranzacționare titlurile emise

de Fondul Proprietatea pe piața operată la Bursa de Valori București, sub sancțiunea

plății către reclamantă de daune cominatorii de 300 RON pe zi întârziere pentru

fiecare decizie completatoare în parte, obligarea pârâtei A.N.R.P. la emiterea lunară

de titluri de conversie a sumelor actualizate, în acțiuni suplimentare ce sunt purtătoare

de dividende la Fondul Proprietate, sub sancțiunea plății către reclamantă de daune

cominatorii de 300 RON pe zi de întârziere pentru fiecare titlu de conversie în

parte; în subsidiar s-a solicitat acordarea dobânzii legale sub forma de acțiuni

suplimentare, obligarea pârâtelor la acordarea lunară și în numerar a dobânzii legale

calculate asupra despăgubirilor în cuantum de 4.911.932 RON și aferentă perioadei

17 aprilie 2008 și până la data la care vor fi admise la tranzacționare titlurile

emise de Fondul Proprietatea pe piața operată de Bursa de Valori București.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.

3428 din 7 octombrie 2009 a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamant,

precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că, în lipsa unor prevederi legale pentru actualizarea

sumelor de bani stabilite prin deciziile emise, nu se poate reține un refuz nejustificat

al autorităților pârâte în soluționarea cererii reclamantului, în conformitate cu

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

S-a mai reținut de către

instanța de fond faptul că Legea nr. 247/2005 nu reglementează posibilitatea emiterii

lunare de titluri de conversie a sumelor solicitate a fi reactualizate de către

reclamant, prin decizii completatoare în acțiunii suplimentare ce sunt purtătoare

de dividende la Fondul Proprietatea.

în recurs

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamantul I.M., în termenul legal, solicitând modificarea acesteia

în sensul admiterii cererii sale, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304

pct. 9 din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 3528

din 6 iulie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de I.M. împotriva sentinței civile

nr. 3428 din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că prin deciziile nr.

1775 din 17 aprilie 2008 și 1776 din 17 aprilie 2008, C.C.S.D. i-a emis recurentului,

în calitate de persoană îndreptățită la despăgubire, titlurile de despăgubire pentru

suma de 4.779.145 RON, conform raportului de evaluare întocmit în dosarul înregistrat

cu nr. 27903/CC și respectiv pentru suma de 1.132.787 RON conform raportului de

evaluare întocmit în dosarul înregistrat cu nr. 31193/CC

.

În cadrul procedurii administrative

reglementate prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare, în condițiile O.U.G. nr. 81/2007, în baza deciziilor nr. 1775 din

17 aprilie 2008 și 1776 din 17 aprilie 2008 ale C.C.S.D. și în cadrul procedurii

privind valorificarea titlurilor de despăgubire, recurentul a formulat cererile

de opțiune înregistrate cu nr. 03983 din 05 mai 2008 și cu nr. 03984 din 05 mai

2008, prin care a solicitat emiterea câte unui titlu de plată pentru suma de 500.000

RON și a câte unui titlu de conversie pentru suma de 4.279.145 RON și respectiv

632.787 RON.

În conformitate cu prevederile

art. 18

2

alin. (4) al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările

și completările O.U.G. nr. 81/2007 și H.G. nr. 128/2008, pentru accelerarea procedurii

de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, reclamantului

i s-a emis Titlul de conversie, decizia nr. 272 din 07 mai 2008 și titlul de plată,

decizia nr. 619 din 20 august 2008 pentru dosarul de opțiune înregistrat sub

nr. 03983 din 05 mai 2008 și respectiv titlul de conversie, decizia nr. 273 din

07 mai 2008 și titlul de plata, decizia nr. 1976 din 13 noiembrie 2008 pentru dosarul

de opțiune înregistrat sub nr. 03984 din 05 mai 2008. În baza titlurilor de plata

nr. 619 din 20 august 2008 și respectiv 1976 din 13 noiembrie 2008 s-a efectuat

și plata aferentă primei tranșe a despăgubirilor.

Înalta Curte a apreciat

că, față de situația de fapt, în mod legal s-a apreciat prin sentința recurată că

în cauză nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui refuz nejustificat de soluționare

a cererii recurentului-reclamant având ca obiect obligarea intimatelor-pârâte la

plata dobânzii legale, în plus față de debitul principal în sensul dispozițiilor

art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Aceasta deoarece cererea

recurentului nu are temei legal în raport cu normele cuprinse în Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, care nu prevăd posibilitatea acordării dobânzii legale pentru

sumele acordate drept despăgubire în cadrul procedurii administrative.

A arătat Curtea că, în

cauză, instanța de fond și-a exercitat rolul activ conform dispozițiilor art. 129

alin. (4) C. proc. civ., dar ceea ce solicită recurentul nu putea fi acordat în

cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 247/2005 și de către instanța

de contencios administrativ învestită cu soluționarea cauzei.

A mai arătat instanța

de control judiciar că temeiurile invocate în recurs, respectiv dispozițiile

art. 1088 alin. (1) C. civ. și O.G. nr. 9/2000, nu pot fi aplicate de către instanță

în raport cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 247/2005, raportate la dispozițiile

art. 18 alin. (1) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, putând constitui

doar temeiul formulării unei acțiunii civile, deoarece în concret ceea ce solicită

recurentul este o pretenție civilă – plata dobânzii legale suplimentare față de

debitul principal necontestat reprezentat de titlurile de plată emise în favoarea

sa de către intimate.

Instanța de recurs a respins

argumentele recurentului privind practica neunitară în materie, arătând că hotărârile

judecătorești invocate sunt decizii de speță pronunțate de instanțele civile și

nu de instanțele specializate de contencios administrativ în cadrul procedurii administrative

reglementate de dispozițiile Legii nr. 247/2005.

de atac a revizuirii

Decizia de recurs a fost

atacată de recurentul-reclamant cu o cerere de revizuire întemeiată pe prevederile

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocând încălcarea principiului priorității

dreptului comunitar, rezultat din prevederile art. 11, art. 148 alin. (2) și (4)

din Constituție și din Legea nr. 157/2005 privind ratificarea Tratatului de aderare

a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, prin care România și-a asumat obligația

de a respecta dispozițiile din tratatele originare ale Comunităților Europene.

În motivarea căii de atac,

revizuentul a arătat, în esență, că instanța a ignorat principiile dreptului Uniunii

Europene și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

privându-l de un bun prin refuzul unei despăgubiri efective echitabile, care să

acopere lipsa de folosință prelungită.

În susținerea argumentelor

sale, revizuentul a invocat decizia de recurs în interesul Legii nr. 33/2008 și

a precizat că, în cazul inexistenței unei legislații naționale adecvate, care să

asigure aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, „intervin principiile

comunitare în cazul de față art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene”

a căror aplicare trebuie să se facă indiferent de materia căreia îi aparține litigiul.

În fine, revizuentul a

invocat divergențele existente în jurisprudență și a făcut referire la hotărârile

pronunțate de Curtea de Apel Cluj, ca instanță de fond, și de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca instanță de recurs,

în Dosarul nr. 4885/33/2006.

C.C.S.D.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, intimata C.C.S.D. a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată

și a arătat, că în speță, au fost respectate în totalitate dispozițiile cuprinse

în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cererea revizuentului excedând cadrului legal

în care Comisia își desfășoară activitatea.

Cu privire la privarea

de un bun, invocată de revizuent în contextul încălcării principiului priorității

dreptului comunitar, intimata a arătat că este conștientă de dificultățile procesului

de acordare a despăgubirilor, dar, în calitatea sa de autoritate a puterii executive,

nu poare încălca normele edictate de puterea legislativă și nu poate fi considerată

răspunzătoare de neîndeplinirea de către alte instituții a atribuțiilor care le

revin, în legătură cu finalizarea procedurilor privind listarea Fondului Proprietatea

pe piața operată de Bursa de Valori.

A făcut, de asemenea,

referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit

că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor

pe care le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune

o apreciere asupra oportunității unei măsuri reparatorii, Curtea a ajuns la concluzia

că n-ar putea, în principiu, să completeze ori să modifice măsuri legislative existente,

devenind „legislator pozitiv” (cauza Broniowski c. Poloniei).

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra revizuirii

de drept relevante

Potrivit art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, „constituie motiv de revizuire, care se adaugă

la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și

irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementate

de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României”.

Acest motiv de revizuire este menit să asigure preeminența dreptului european în

lumina principiilor și interpretărilor cristalizate în jurisprudența jurisdicțiilor

Uniunii Europene.

În speță, revizuentul

a invocat încălcarea normelor privind protecția bunurilor cuprinse în Protocolul

1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

care ar putea fi abordate în contextul unei revizuiri întemeiate pe încălcarea principiului

priorității dreptului european prin prisma art. 6 din Tratatul Uniunii Europene,

așa cum a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona, care prevede aderarea Uniunii

la

Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, drepturile

fundamentale garantate prin Convenție și rezultate din tradițiile constituționale

comune ale statelor membre constituind principii generale ale dreptului Uniunii.

Este adevărat că, prin

numeroase hotărâri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul român

pentru lipsa unui mecanism adecvat și eficace de despăgubire a proprietarilor bunurilor

preluate abuziv, dar la fel de adevărat este că în jurisprudența aceleiași jurisdicții

europene s-a reținut că, în situațiile ce implică indemnizarea unor categorii largi

de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante

asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare

putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile

patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, ci și pentru a dispune

de timpul necesar pentru aplicarea acelor măsuri. Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu neagă, așadar, de plano, dreptul de apreciere al autorităților naționale

în alegerea măsurilor pe care le consideră adecvate, alegere ce poate presupune

diminuarea indemnizației pentru privarea de proprietate, mai cu seamă atunci când

dreptul la indemnizare este conceput pentru a atenua efectele unei privări sau pierderi

de proprietate anterioare, care nu este direct imputabilă organizației statale în

cauză. Ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării

acordate să fie într-un raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție (Broniowski

c. Poloniei, 22 iunie 2004; Kozacioğlu c. Turciei, 19 februarie 2009; C. c.

României, 14 septembrie 2004).

În ceea ce privește existența

unor soluții diametral opuse în situații identice, invocate în cuprinsul cererii

de revizuire, Înalta Curte are în vedere că existența unor divergențe de jurisprudență

a fost acceptată în lumina Convenției europene ca fiind inerentă oricărui sistem

judiciar, important fiind să se evite un climat general de incertitudine și nesiguranță

ce persistă în timp (B. c. României, P. c. României, Zielinski și Pradal & Gonzales

și alții c. Franței). Prin urmare, existența unor soluții de speță într-un anumit

sens nu constituie de plano un temei suficient pentru cristalizarea întregii practici

în sensul dat, înțelesul hotărârilor jurisdicției europene a drepturilor omului

fiind acela de a sancționa lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii

judiciare.

În altă ordine de idei,

referitor la hotărârile judecătorești pronunțate în Dosarul nr. 4885/33/2006 (aflate

în copie la dosarul de revizuire), Înalta Curte constată că între cauza respectivă

și cea de față nu există identitate de obiect. În celălalt litigiu a fost contestată

o decizie reprezentând titlu de despăgubire, pe calea prevăzută de art. 19-20 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar problema de drept care a fost analizată a

fost aceea a posibilității actualizării sumei stabilite drept despăgubire printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă anterioară intrării în vigoare

a Legii nr. 247/2005.

În fine, Înalta Curte

are în vedere că analiza justului echilibru dintre interesul public și cel privat

presupune luarea în considerare a dinamicii condițiilor sociale și economice, ce

a imprimat înseși jurisprudenței naționale și europene un caracter evolutiv or,

raportat la circumstanțele pricinii deduse judecății, nu este lipsită de semnificație

împrejurarea că, după pronunțarea deciziei de recurs, în ianuarie 2011, Fondul „Proprietatea”

a fost listat la bursă.

adoptate

Având în vedere considerentele

expuse, Înalta Curte constată că în speță nu poate fi reținută o ignorare a rolului

judecătorului național în asigurarea caracterului efectiv al principiului preeminenței

dreptului european, în măsură să fundamenteze schimbarea soluției în sensul dorit

de revizuent, motiv pentru care, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

raportat la art. 326 și 328 C. proc. civ., cererea de revizuire va fi respinsă,

ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire

formulată de către I.M., prin mandatar I.O.V., împotriva deciziei civile nr. 3528

din 6 iulie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 martie 2011.