ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3469/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3469/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

370/32/2010 la data de 18 iunie 2010 pe rolul Curții de Apel Bacău, reclamantul

U.G. a solicitat în contradictoriu pârâta Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.) - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor

în Numerar, virarea în contul reclamantului a sumei de 250.000 RON,

reprezentând rest de plată neachitat din valoarea totală a despăgubirilor în

numerar pentru care pârâta a emis titlul de plată, în termen de cel mult 30 de

zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii sub sancțiunea aplicării în

sarcina conducătorului autorității a unei amenzi de 20% din salariul minim brut

pe economie, pentru fiecare zi de întârziere.

In motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, pârâta a emis decizia nr. 3348/10 2008 fiindu-i acordate

despăgubiri în cuantum de 603.112, 46 RON.

Urmare a opțiunii exprimate au fost

emise titlul de plată (decizia nr. 425 din 05 mai 2009) în valoare de 500.000

RON și un titlu de conversie (decizia nr. 9 din 08 ianuarie 2010) în cuantum de

103.112,46 RON, echivalentul a 103.112 acțiuni la Fondul Proprietatea.

A arătat reclamantul că față de

prevederile art. 3 lit. h), din Titlul VII a Legii nr. 247/2005, în data de 09 martie

2009 a fost efectuată de către pârâtă plata sumei de 250.000 RON, reprezentând

prima tranșă a despăgubirilor în numerar.

A mai învederat reclamantul că a

formulat o nouă solicitare de plată înregistrată sub nr. R6/22731 din 21

aprilie 2010, întrucât în acest an trebuie efectuată plata celei de-a doua

tranșe.

Cu adresa nr. 3140/DN din 10 mai 2010,

pârâta 1-a informat pe reclamant cu privire la lipsa disponibilităților

financiare, refuzând în fapt efectuarea plății respectivei tranșe prin

invocarea dispozițiilor art. 182 lit. a) din O.U.G. nr. 81/2007.

Reclamantul a arătat că dispozițiile

legale invocate de pârâtă drept temei al refuzului nu sunt compatibile cu

prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu cele ale

art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional al CEDO, situație în care cele

din urmă trebuiau aplicate cu prioritate.

Reclamantul a invocat hotărârea

pronunțată de Curtea Europeană în cauza Dumitru Popescu contra România (Hot. nr.

2 din 21 aprilie 2007).

Întâmpinarea formulată de pârâtă a

fost depusă la dosar la data de 14 septembrie 2010, fără a respecta termenul

procedural, astfel că aceasta a fost decăzută din dreptul de a-și formula

apărare în cauză, excluzând excepția prematurității introducerii acțiunii care

a fost reținută spre analiză.

Prin sentința nr.102 din 28 septembrie

2010, Curtea de Apel Bacău a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul U.G.,

a obligate pârâta să vireze reclamantului în cont IBAN nr. RO 14CECENTO6M7RONO564403

deschis la CEC Bank S.A. suma de 250.000.000 lei RON, reprezentând rest de

plată din valoarea despăgubirilor pentru care s-a emis titlul de plată nr. 425

din 05 martie 2009, în termen de maxim 30 de zile de la data rămânerii

irevocabile a prezentei hotărâri.

Pentru a pronunța această hotărâre

Curtea a reținut următoarele.

In esență, reclamantul a arătat că

prin aplicarea art. 3 lit. h) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se aduce

atingere dreptului său de a beneficia de măsuri reparatorii într-un termen

rezonabil, precum și dreptului său de proprietate asupra unui bun, respectiv

cel recunoscut prin decizia nr. 425 din 05 martie 2009.

Constituția României stabilește prin

art. 21 alin. (2) că atunci când există neconcordanță între normele interne

privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile convenției, acestea

din urmă au prioritate.

In privința caracterului rezonabil al

duratei unei proceduri, în jurisprudența Curții Europene a fost consacrat

principiul conform căruia acesta se apreciază în funcție de „împrejurările

cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum

și miza procesului pentru cei interesați" (cauza S.C. Concept LTD S.R.L.

și Manole contra României).

Întrucât în durata procedurii se include

și faza administrativă de soluționare, întreaga procedură de acordare a

măsurilor reparatorii se consideră a fi inițiată în anul 2001, odată cu

formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, după cum susține și

reclamantul.

Luând în considerare intervalul de

timp scurs de atunci, precum și faptul că, potrivit dispozițiilor legale în

discuție, reclamantul este ținut să mai aștepte 2 ani, fiind condiționat în

plus și de existența disponibilităților bănești, o durată totală a procedurii

de 8-9 ani trebuie, într-adevăr, considerate ca nefiind rezonabile.

Acestei împrejurări i se mai adaugă și

faptul că reclamantul a fost lipsit în mod arbitrar de atributele dreptului său

de proprietate asupra imobilului preluat abuziv.

Cu privire la excepția prematurității

invocată de pârâtă s-a reținut că, chiar dacă dreptul subiectiv pretins de

reclamant nu este actual, fiind afectat atât de un termen suspensiv ce urmează

să se împlinească la data de 05 martie 2011, dar și de o condiție suspensivă,

aceasta nu poate fi primită, acțiunea de față fiind una preventivă, având rolul

de a preîntâmpina iminența unui refuz de plată pentru neîndeplinirea condiției

suspensive, pe motivul privind lipsa de disponibilități financiare.

A mai reținut Curtea că promovarea

acțiunii de față este justificată întocmai de răspunsul oferit de către pârâtă

prin adresa nr. 3140/DN din 10 mai 2010, în sensul că plata despăgubirilor în

numerar s-a realizat în limita disponibilităților financiare corespunzătoare

celei de-a doua tranșe până la dosarul de opțiune nr. 1667 din 30 octombrie 2007

și că în prezent Autoritatea nu dispune de lichidități financiare în vederea

achitării despăgubirilor în numerar către persoanele care au optat pentru

despăgubiri conform O.U.G. nr. 81/2007.

In plus, motivat de imposibilitatea

menținerii echilibrului bugetar, prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a dispus suspendarea

aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Astfel, pe o

perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a respectivei ordonanțe, s-a

dispus suspendarea emiterii titlurilor de plată, pe aceeași perioadă putându-se

face valorificarea titlurilor de despăgubire doar prin conversia lor în acțiuni

emise de Fondul „Proprietatea".

A conchis Curtea în sensul că, deși

acest termen este instituit de lege, este discutabil în ce măsură

considerentele de natură financiară pot fi opuse reclamantului în condițiile în

care Curtea Europeană s-a pronunțat în sensul în care lipsa de fonduri nu poate

justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil a deciziei autorității

administrative, întrucât obligația de executare incumbă statului (cauza Ramadhi

și alții împotriva Albaniei).

In consecință, s-a apreciat că cele

două componente termenul și condiția, adăugate la durata procedurilor urmate

până în prezent de către reclamant, nu sunt compatibile cu existența unui

remediu rapid și eficient, iar exigențele unei bune administrații la care are

dreptul orice cetățean sunt și ele încălcate.

A

considerat Curtea că nu este îndeplinită nici cerința

existenței unui just echilibru, reclamantul fiind pus în situația de a suporta

astfel o sarcină excesivă care nu poate fi justificată de rațiunile invocate de

pârâtă.

În privința încălcării dreptului de

proprietate al reclamantului, s-a reținut că decizia nr. 425 din 05 martie 2009

a A.N.R.P. reprezintă „un bun", iar termenul și condiția impuse de art. 3

lit. h), respectiv art. 18

2

nu sunt compatibile cu prevederile art.

1 din Protocolul adițional nr. 1.

In ceea ce privește capătul de cerere

privind aplicarea în sarcina conducătorului autorității a unei amenzi de 20%

din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere, dat fiind

faptul că dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 sunt specifice procedurii

de executare înscrisă în Cap. 3 din lege, s-a apreciat că nu se impune a li se

da eficiență, având prioritate principiul executării benevole.

Împotriva hotărârii instanței de fond

a declarat pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților care

a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură

civilă, criticând soluția instanței de fond pentru neobservarea criteriului

obiectiv de soluționare a cererilor de opțiune, stabilit prin art. 18

2

lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 coroborat cu art. 18

2

pct. 1 din H.G. nr. 128/2008 potrivit cărora emiterea titlurilor de plată și

plata despăgubirilor se va face în ordinea înregistrării cererilor de opțiune,

în termen de 15 zile de la data existenței disponibilităților bănești în contul

A.N.R.P.

Urmare a dosarului de opțiune înregistrat

la pârâtă sub nr. 08775 DIN 22 decembrie 2008 în conformitate cu prevederile

art. 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, au fost emise în favoarea

reclamantului-intimat Titlul de Plată (Decizia nr. 425 din 05 martie 2009) în

valoare de 500.000 RON și un Titlu de Conversie (Decizia nr. 9 din 08 ianuarie 2010)

în cuantum de 103.112,46 RON echivalentul a 103.112 acțiuni la Fondul

Proprietatea.

În data de 09 martie 2009 a fost

efectuată către reclamantul-intimat plata sumei de 250.000 RON reprezentând prima

tranșă a despăgubirilor în numerar.

Se precizează că sumele aferente

despăgubirilor în numerar se plătesc în două tranșe pe parcursul a doi ani,

calculați cu începere de la data emiterii titlului de plată până la concurența

sumei de 500.000 lei, chiar dacă valoarea titlurilor de despăgubire depășește

această sumă. Sumele aferente despăgubirilor în numerar în cuantum de maxim

250.000 lei se vor plăti într-o singură tranșă.

S-a mai menționat faptul că pentru

dosarul de opțiune nr. 08775 din 22 decembrie 2008, scadența pentru plata celei

de a doua tranșă conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 este data de 05 martie

2011.

In plus s-a subliniat că din rațiuni

financiare creanțele asupra statului nu se pot plăti decât în condiții de

solvabilitate, principiu care nu este înlăturat nici de jurisprudența CEDO, și

că ținând seama se impactul semnificativ asupra bugetului de stat pe care îl va

avea plata despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de

imposibilitatea menținerii echilibrului bugetar, Guvernul României a adoptat O.U.G.

nr. 62/2010 care prin art. 3(1) suspendă emiterea titlurilor de plată pe o

perioadă de 2 ani de la fata intrării în vigoare a ordonanței (1 iulie 2010).

Pentru cele arătate, recurenta a

apreciat că se impune casarea sentinței recurate în sensul respingerii

obligației de a efectua plata în cuantum de 250.000 lei corespunzătoare celei

de a doua tranșă conform titlului de plată nr. 425 din 05 martie 2009, iar pe

fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Examinând cauza prin prisma motivelor

de recurs invocate și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată calea de atac întemeiată, în limitele și pentru motivele ce vor

fi expuse în continuare.

Intimatul-reclamant a învestit

instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând, în esență, virarea în

contul său a sumei de 250.000 RON, reprezentând rest de plată neachitat din

valoarea totală a despăgubirilor în numerar pentru care pârâta a emis titlul de

plată, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a

hotărârii sub sancțiunea aplicării în sarcina conducătorului autorității a unei

amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de

întârziere.

În temeiul dispozițiilor Legii nr.

10/2001 și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pârâta a emis decizia nr.

3348/10 2008 fiindu-i acordate reclamantului-intimat despăgubiri în cuantum de

603.112, 46 RON.

Urmare a opțiunii exprimate au fost

emise titlul de plată (decizia nr. 425 din 05 mai 2009) în valoare de 500.000

RON și un titlu de conversie (decizia nr. 9 din 08 ianuarie 2010) în cuantum de

103.112,46 RON, echivalentul a 103.112 acțiuni la Fondul Proprietatea.

Reclamantul-intimat a formulat o nouă

solicitare de plată înregistrată sub nr. R6/22731 din 21 aprilie 2010, întrucât

în acest an trebuie efectuată plata celei de-a doua tranșe.

Cu adresa nr. 3140/DN din 10 mai 2010,

pârâta 1-a informat pe reclamant cu privire la lipsa disponibilităților

financiare, refuzând în fapt efectuarea plății respectivei tranșe prin

invocarea dispozițiilor art. 182 lit. a) din O.U.G. nr. 81/2007.

In acord cu soluția la care s-a oprit

judecătorul fondului, instanța de control judiciar constată însă că apărările

recurentei-pârâte nu pot fi primite în totalitate pentru că, în lipsa unei

prevederi legale exprese și clare, nu există un impediment rezonabil pentru

emiterea titlului de plată într-un termen optim și previzibil de la

înregistrarea cererii de opțiune efectuate potrivit art. 18

1

alin.

(2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

In acest sens, art. 18

2

din

actul menționat prevede următoarele:

„Titularul titlului de despăgubire va

proceda astfel:

a) dacă optează pentru primirea

exclusiv de despăgubiri în numerar, se prezintă, personal sau prin mandatar cu

procură autentică, la Direcție, care, după reținerea titlului de despăgubire în

original, îi va transfera despăgubirea în numerar în termen de 15 zile

calendaristice de la data existenței disponibilităților financiare;

b) dacă optează pentru valorificarea

titlului de despăgubire exclusiv prin conversia acestuia în acțiuni emise de

Fondul Proprietatea, se prezintă, personal sau prin mandatar cu procură

autentică, la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care în

baza solicitării exprese a persoanei despăgubite și după reținerea titlului de

despăgubire în original, dispune realizarea conversiei acestuia în acțiuni

emise de Fondul Proprietatea și instructează depozitarul central al acțiunilor emise

de Fondul Proprietatea să înregistreze persoana despăgubită în registrul

acționarilor Fondului Proprietatea.

c) dacă optează pentru primirea de

despăgubiri în numerar și acțiuni emise de Fondul Proprietatea, se prezintă,

personal sau prin mandatar cu procură autentică, la Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților care, după reținerea titlului de despăgubire

în original, eliberează un titlu de plată pentru suma solicitată de persoana

despăgubită și un titlu de conversie, pentru diferența dintre valoarea înscrisă

în titlul de despăgubire și valoarea înscrisă în titlul de plată. Titlul de

plată va fi

valorificat conform lit.

a), iar titlul de conversie se va valorifica conform

lit. b).

Prin urmare, conform prevederilor art.

18

2

lit. c), atunci când se optează atât pentru despăgubiri în

numerar, cât și pentru acțiuni, cum este cazul în speță, A.N.R.P. eliberează un

titlu de plată și un titlu de conversie pentru diferențe, titlul de plată și

titlul de conversie urmând a fi valorificate ulterior, conform lit. a) și

respectiv b).

Legiuitorul primar a condiționat de

existența disponibilităților financiare numai transferul efectiv al sumei [art.

18

2

lit. a)], iar nu și emiterea însăși a titlului de plată [art. 18

2

lit. c)].

Aceeași este concluzia care se

desprinde și din dispozițiile art. 18

2

pct. 1 lit. c) și art. 18

2

pct. 4 din Normele metodologice modificate prin H.G. nr. 128/2008.

Împrejurarea că ultima dintre normele

administrative menționate face referire la ordinea înregistrării cererii

cererilor de opțiune nu poate paraliza, în sine, un demers judiciar al

persoanei care se consideră vătămată prin neemiterea titlului, pentru că rolul

ei este acela de a ordona activitatea autorității, iar nu de a înfrânge

principiul soluționări cauzelor într-un termen rezonabil, garanție a dreptului

la un proces echitabil prevăzut în art.6 din Convenția europeană a drepturilor

omului și componentă a dreptului la o bună administrare, statuat în ordinea

juridică a Uniunii Europene, prin Carta drepturilor fundamentale .

În plus, Înalta Curte are în vedere

împrejurarea că, potrivit definițiilor legale cuprinse în art. 3 lit. h) și i)

din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005, titlurile de plată și titlurile de

conversie sunt acte juridice emise în numele și pe seama Statului român, care

încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra acestuia din urmă,

fiind menite să consolideze dreptul la un bun în accepțiunea art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, în timp ce plata sumei cuvenite în

numerar, atribuirea acțiunilor și celelalte operațiuni ulterioare țin de

punerea în executare a acestor acte juridice.

În speță, nu se pune problema

incidenței O.U.G. nr. 62/2010, pentru că aceasta nu era încă în vigoare nici la

data înregistrării cererii de opțiuni, nici la data pronunțării sentinței.

Fără a ignora dreptul persoanelor în

cauză la o despăgubire justă și echitabilă, Curtea retine că argumentul lipsei

disponibilităților bănești, în raport cu numărul mare de opțiuni înregistrate,

și cu data emiterii titlului de despăgubire al intimatului-reclamant, este de

natură să justifice conduita autorității intimate, încadrându-se în limitele

unui echilibru rezonabil între dreptul individual al părții și interesul

general.

Este adevărat că lipsa

disponibilităților financiare nu poate justifica o amânare sine die a plății

reparațiilor pentru că, în caz contrar, dreptul părții ar deveni iluzoriu, dar

în practica CEDO s-a reținut, de asemenea, că în situațiile ce implică

indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri ce pot avea

consecințe economice importante, autoritățile naționale trebuie să dispună de o

mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta

drepturile patrimoniale, ci și pentru a dispune de timpul necesar aplicării

acestor măsuri (Broniowski c. Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004). De

asemenea, în hotărârea pilot Măria Anastasiu ș.a. c. României, CEDO a

reafirmat, de principiu, dreptul legiuitorului de a dispune de o marjă largă de

apreciere pentru a conduce o politică economică și socială, dar o atingere

adusă dreptului de proprietate sau abținerea de a acționa trebuie să mențină un

just echilibru între cerințele de ordin general ale comunității și imperativul

apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Cu toate acestea, luând în calcul

inclusiv dificultățile de ordin economic, CEDO a considerat, așa cum o făcuse

și anterior (e.g. cauza Faimblat c. României), că înainte de toate, se impun

măsuri de ordin general care să garanteze protecția eficientă a dreptului

prevăzut în art. 1 Protocolul 1.

Văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și

completată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru

Acordarea Despăgubirilor în Numerar împotriva sentinței nr. 102 din 28

septembrie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

15 iunie 2011.