ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4231/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4380/2010 pronunțată

la data de 9 noiembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția prematurității și excepția inadmisibilității

cererii de obligare a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

la plata de daune interese, pe fond respingând și acțiunea formulată de reclamanta

Ș.M., ca neîntemeiată, acțiune al cărei obiect este reprezentat de cererea reclamantei

de obligare a pârâtei la emiterea titlului de plată, la achitarea despăgubirilor

și la plata de daune interese de 200 RON/zi de întârziere de la data introducerii

acțiunii și până la data acordării despăgubirilor.

Prima instanță a reținut

ca fiind neîntemeiată excepția prematurității invocată de pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, întrucât la data de 18 mai 2010 a fost

emisă decizia reprezentând titlu de despăgubire, așa încât poate fi parcursă procedura

de valorificare a acestui titlu, precum și excepția inadmisibilității cererii de

obligare a pârâtei la plata de daune interese, reținându-se că potrivit unei decizii

pronunțate cu ocazia soluționării unui recurs în interesul legii, Înalta Curte a

stabilit că este admisibilă cererea privind obligarea la daune cominatorii (daune

interese denumite în cauză), chiar și în condițiile reglementării posibilității

constrângerii debitorului la îndeplinirea obligației de a face sau a obligației

de a nu face, prin aplicarea unei amenzi civile în temeiul art. 580

3

alin. (1) C. proc. civ..

Pe fondul cauzei, instanța

de fond a apreciat că acțiunea este neîntemeiată în raport de dispozițiile art.

III O.U.G. nr. 62/2010 care la alin. (1) prevăd că pe o perioadă de 2 ani de la

data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe se suspendă emiterea titlurilor de

plată prevăzute în Titlul VII Legea nr. 247/2005, iar la alin. (2) și (3) ale aceluiași

articol se prevede că valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor se va face doar prin conversia lor în acțiuni emise

la Fondul „Proprietatea” corespunzător sumei pentru care s-a formulat opțiunea.

Cum reclamanta nu a optat

pentru conversia titlului la despăgubire, conform art. III alin. (3) O.U.G. nr.

62/2010, reține instanța de fond, aceasta nu va putea obține titlu de plată decât

după expirarea perioadei de suspendarea de 2 ani, în condițiile în care și-a exprimat

opțiunea pentru acordarea despăgubirilor în numerar.

În aceste condiții, a

concluzionat instanța de fond, nu poate fi reținut un refuz nejustificat al Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților, astfel cum acesta este definit de

art. 2 alin. (1) lit. d) Legea nr. 554/2004 de emitere a titlului de plată în favoarea

reclamantei și de achitare a despăgubirilor în numerar.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta Ș.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

motivele de recurs fiind încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc.

civ., totodată fiind invocat și textul art. 304

1

C. proc. civ., conform

căruia recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate

fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304,

instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.

În esență, criticile formulate

de recurenta-reclamantă se referă la aplicarea și interpretarea eronată a dispozițiilor

legale și totodată, a aplicării eronate a principiului constituțional prevăzut de

art. 15 alin. (2) din Constituție referitor la neretroactivitatea legii.

În speță, susține recurenta,

instanța trebuia să constate că normele O.U.G. nr. 62/2010 se aplică numai pentru

viitor, nefiind incidente în cauzele care se află pe rolul instanțelor de judecată,

pentru care sunt aplicabile prevederile legale în vigoare la data introducerii acțiunii,

adică cele prevăzute de Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, acțiunea

fiind introdusă la data de 6 aprilie 2010, deci anterior datei de 01 iulie 2010,

când a fost adoptată O.U.G. nr. 62/2010.

Se solicită admiterea

recursului și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii

și a obligării intimatei-pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților în a emite decizia reprezentând titlu de plată, pentru suma în cuantum

de 210.000 RON, plata acestor sume astfel cum se precizează în art. 3 lit. h) Legea

nr. 247/2005, Titlul VII, precum și de a plăti daune interese sub forma unor despăgubiri

pentru întârziere în cuantum de 200 RON/zi după trecerea unui termen de 30 de zile

de la data rămânerii irevocabile și până la data acordării despăgubirilor, astfel

cum impune art. 24 alin. (1) raportat la art. 24 alin. (2) Legea nr. 554/2004.

Recursul este nefondat

și urmează a fi respins potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

Criticile formulate de

recurenta-reclamantă, subsumate motivelor de recurs invocate, se referă exclusiv

la fondul cauzei și anume la aplicarea și interpretarea eronată a dispozițiilor

legale incidente în speță, precum și a celor privind neretroactivitatea legii, principiu

consacrat și de art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Aceste critici sunt nefondate

în raport de prevederile O.U.G. nr. 62/2010, aplicabile în speță, astfel cum corect

a reținut și instanța de fond.

Potrivit art. III O.U.G.

nr. 62/2010 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII Legea

nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele

măsuri adiacente, pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a ordonanței

amintite, „se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute de Titlul VII Legea

nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.

Alin. (2) al art. III

O.U.G. nr. 62/2010, prevede în continuare că „valorificarea titlurilor de despăgubire

emise de Comisia Centrală se va face doar prin conversia lor în acțiuni emise de

Fondul „Proprietatea”, corespunzător sumei pentru care s-a formulat opțiunea”, iar

alin. (3) al aceluiași articol stabilește că „Persoanele care, până la data intrării

în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență au optat pentru acordarea titlurilor

de plată, dar acestea nu au fost emise de Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților, pot opta pentru conversia titlurilor de despăgubire

în acțiuni emise de Fondul Proprietatea”.

Deci, din conținutul dispozițiilor

legale sus-citate, rezultă cu claritate că pe perioada de suspendare de 2 ani, recurenta-reclamantă

nu-și mai poate exprima opțiunea de valorificare a titlului de despăgubire prin

emiterea unui titlu de plată, pentru a fi despăgubită în numerar, singura opțiune

valabilă fiind cea de conversie a titlurilor de despăgubire în acțiuni emise de

Fondul Proprietatea.

Recurenta-reclamantă,

astfel cum corect a reținut prima instanță, se află în situația în care a solicitat

eliberarea titlului de plată până la data intrării în vigoare a ordonanței, dar

nu l-a obținut, fiind în curs de judecată, astfel că față de prevederea expresă

că dreptul său se restrânge doar la opțiunea pentru conversia titlului de despăgubire

în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, ea nu mai poate insista în obligarea intimatei-pârâte

de a-i emite un titlu de plată.

Contrar celor susținute

de recurenta-reclamantă, se constată astfel că O.U.G. nr. 62/2010 nu a fost aplicată

retroactiv, dimpotrivă ea acționează numai pentru viitor, suspendarea emiterii titlurilor

de plată fiind pusă în aplicare numai de la data intrării în vigoare a acesteia.

Or, dacă ordonanța conține

astfel de prevederi, este logic ca nici instanțele judecătorești prin hotărârile

pe care le pronunță, să nu poată obliga autoritatea pârâtă să emită astfel de titluri,

chiar dacă acțiunea a fost introdusă anterior intrării în vigoare a ordonanței.

Dreptul recurentei-reclamante

de a-și valorifica titlul de despăgubire prin emiterea unui titlu de plată nu a

fost desființat, ci doar suspendat pe o perioadă de 2 ani de la emiterea O.U.G.

nr. 62/2010, așa încât după expirarea acestui termen poate obține titlul de plată

solicitat.

Așadar, nu este vorba

de nerespectarea principiului neretroactivității legii, astfel cum eronat susține

recurenta-reclamantă, dispozițiile din ordonanță suspendând practic, pe timp de

2 ani, emiterea titlurilor de plată și dând posibilitatea persoanelor îndreptățite

la valorificarea titlului de despăgubire doar prin conversia lor în acțiuni la Fondul

Proprietatea.

De altfel, soluția pronunțată

de instanța de fond respectă și jurisprudența CEDO - Hotărârea din 12 octombrie

2010 în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, conform căreia „statului

pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate

să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale”.

În aceeași hotărâre, la

pct. 236, Curtea reține că „ținând cont de numărul mare de persoane vizate și de

consecințele importante ale unui astfel de dispozitiv al cărui impact asupra întregii

țări este considerabil, autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege, sub

controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea

juridică internă, pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte”.

Constatând astfel că instanța

de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, interpretând corect dispozițiile

legale incidente în speță, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul se privește

ca nefondat și urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ș.M. împotriva sentinței civile nr. 4380 din 09 noiembrie 2010 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 septembrie 2011.