ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3522/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3522/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prima instanță

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Cluj, reclamantul M.G.S. în contradictoriu cu A.N.R.P. a

solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige conducătorul

autorității publice - președintele A.N.R.P. în conformitate cu dispozițiile

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 la plata unei amenzi de 20% din

salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, începând cu data de 14

mai 2009 când pârâta avea obligația legală de a pune în executare sentința

civilă nr. 397 a Curții de Apel Cluj. A mai solicitat obligarea pârâtei la

plata despăgubirilor pentru întârziere, la nivelul dobânzii legale pentru

obligațiile bănești, calculată pentru suma de 250.000 lei începând cu data de

14 mai 2009 și până la data punerii în executare a hotărârii menționate.

î

n susținerea cererii, reclamantul

arătat, în esență, că s-a adresat autorității și ulterior instanței

judecătorești în vederea recunoașterii drepturilor instituite prin Legea

247/2005, demersul fiind finalizat în favoarea sa potrivit sentinței nr. 397

din 23 aprilie 2007 pronunțată în dosar 80/33/2008 al Curții de Apel Cluj,

sentința rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2235/2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție. în condițiile rămânerii irevocabile a hotărârii, a

procedat la notificarea pârâtei prin adresa înregistrată sub nr. 456 din 27

aprilie 2009 respectiv sub nr. 556 din 30 aprilie 2009 solicitând punerea în

executare a hotărârii. Urmare refuzului autorității, s-a adresat instanței judecătorești,

în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Autoritatea pârâtă este în

culpă a mai arătat reclamantul întrucât executarea unei hotărâri nu este

condiționată de motivarea hotărârii în recurs, dispozițiile art. 24 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004 stabilesc un termen pentru executarea hotărârii și

obligarea la despăgubiri în cazul de refuz, despăgubiri care se ridică la

nivelul dobânzii legale.

A mai arătat reclamantul că în

condițiile în care dreptul de creanță s-a născut prin emiterea deciziei de

despăgubire, iar acest drept are caracteristicile unui bun îi este încălcat

dreptul de proprietate, deși art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și practica

Curții Europene – cauza Ramodhi împotriva Albaniei - impun luarea măsurilor pentru

respectarea acestuia. O astfel de abordare în sensul respectării proprietății,

a arătat reclamantul, este cu atât mai pertinentă cu cât legiuitorul a prevăzut

că termenul de 2 ani pentru plata efectivă a sumei de 500.000 lei începe să

curgă de la data emiterii titlului de plată astfel încât, A.N.R.P. prin refuzul

de a da curs cererii prelungește în mod nejustificat acest termen situație care

este inacceptabilă din perspectiva art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Pe de altă parte a arătat

reclamantul, termenele și condițiile impuse prin art. 3 din Legea 247/2005

invocată de pârâtă, sunt incompatibile cu art. 6 din Convenție și art. 1 din

protocol și aduce atingere dreptului privind soluționarea cererii de acordare a

măsurilor reparatorii într-un termen rezonabil precum și a dreptului de

proprietate recunoscut prin decizia nr. 1129/2007 și a dreptului la o reparație

echitabilă.

Prin întâmpinare A.N.R.P. a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. A susținut pârâta, că după

solicitarea adresată de reclamant a cerut urgentarea redactării deciziei din

recurs, iar în condițiile intrării în posesia acesteia a solicitat un punct de

vedere MFP având în vedere că A.N.R.P. este finanțat de la bugetul de stat prin

bugetul ministerului. Astfel în mod cu totul nejustificat s-a afirmat că s-a

refuzat plata celei de a doua tranșe a despăgubirilor în numerar și plata

cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost soluționată prin

sentința nr. 312 din 22 iunie 2009, iar prin decizia nr. 4947 din 6 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție hotărârea instanței de fond a fost casată cu trimiterea

cauzei spre rejudecare.

î

n fond după casare, reclamantul și-a

precizat acțiunea solicitând obligarea A.N.R.P., în conformitate cu dispozițiile

art. 24 alin. (2) din Legea 554/2004 la plata de despăgubiri pentru întârziere

la nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești calculate pentru suma de

250.000 lei începând din data de 14 mai 2009 și până la data de 21 decembrie

2009 când a fost pusă în executare sentința nr. 397 din 23 aprilie 2008 a Curții

de Apel pronunțată în dosarul nr. 80/33/2008 rămasă irevocabilă la data de 14

aprilie 2009 prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2235.

î

n susținerea celor solicitate a

reiterat argumentele cu privire la drept, la termenul rezonabil și

jurisprudență. Totodată a arătat că urmare a pronunțării sentinței 317/2007 a

Curții de Apel Cluj, a fost emisă de către Comisia Centrală pentru stabilirea

Despăgubirilor decizia nr. 1129. Ulterior emiterii actului a adresat

autorității o cerere prin care a solicitat ca în termen de 15 zile să se emită

titlu de plată pentru suma de 500.000 lei și titlu de conversie pentru

diferența, cu consecința virării și respectiv deținerii de acțiuni la Fondul Proprietatea. în aceste condiții pârâta a emis titlul de plată pentru suma de 500.000

lei, iar cu ordinul de plată nr. 2488 din 13 octombrie 2008 a achitat suma de

250.000 lei. Diferența a fost refuzată și în această situație s-a adresat

instanței. Față de rămânerea irevocabilă a sentinței nr. 397 din 23 aprilie 2008

a Curții de Apel Cluj a procedat la notificarea pârâtei prin adresa nr. 456 din

27 aprilie 2009 respectiv 556 din 30 aprilie 2009 prin care a solicitat punerea

în executare a hotărârii. Prin urmare în conformitate cu dispozițiile art. 24

alin. (1) din Legea 554/2004 pârâta a fost pusă de drept în întârziere pentru

plata celei de a doua tranșe precum și a cheltuielilor de judecată.

Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii

reclamantului ca nefondată arătând că cererea reclamantului vizând plata celei

de a doua tranșe este fără obiect întrucât la data de 2 decembrie 2010 cu

adresa înregistrată al A.N.R.P. cu nr. 4471 din 2 decembrie 2009 reclamantul a

transmis instituției sentința 397/2008 investită cu formulă executorie iar

ulterior la 21 decembrie 2009 a fost achitată și a doua tranșă a despăgubirilor

cu ordinul de plată nr. 2607.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 96 din 28

aprilie 2010 a admis în parte acțiunea precizată de reclamantul M.G.S. în

contradictoriu cu pârâta A.N.R.P.

A obligat pârâta să achite

reclamantului despăgubiri la nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești

calculate pentru suma de 250.000 lei începând din data de 14 mai 2009 și până

la 21 decembrie 2009.

A obligat pârâta să achite

reclamantului cheltuieli judecată fond în sumă de 500 lei.

A respins cererea reclamantului

privind acordarea de cheltuieli de judecată pentru recurs.

Pentru a hotărî astfel prima

instanță a reținut următoarele:

Dispozițiile art. 24 din Legea

554/2004 prevăd că executarea hotărârii se face în cel mult treizeci de zile de

la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

î

n aceste condiții motivele invocate

de pârâtă privind lipsa motivării instanței de recurs și lipsa de fonduri nu

pot fi reținute.

Pe de altă parte nu trebuie omis că

justificarea evocată nu respectă termenul rezonabil de plată iar în acest sens

Curtea Europeană a statuat, de pildă, în privința caracterului rezonabil al

duratei unei proceduri, principiul potrivit căruia el se apreciază în funcție

de împrejurările cauzei și criteriile consacrate în jurisprudența Curții

privitoare la complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al

autorității competente precum și miza procesului pentru cei interesați (cauza

Manole împotriva României).

î

n privința acelorași proceduri, în

cauza Belasin contra omâniei s-a reținut că ordonanța adoptată (O.U.G. nr.

81/2007) vizează accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile preluate

abuziv de către stat, însă cu toate acestea, până în prezent Fondul

„Proprietatea" nu funcționează într-o manieră susceptibilă de a îndeplini

efectiv scopul acordării despăgubirilor.

De asemenea, în cazul Daicovicescu

contra României, Curtea a statuat că prin constatarea unei încălcări statul pârât

are obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele,

astfel încât să se restabilească pe cât posibil situația anterioară acesteia.

Tot astfel, în cauza Braniowschi

contra Poloniei, Curtea s-a pronunțat în sensul că statele sunt obligate nu

doar să respecte și să aplice într-o modalitate previzibilă și coerentă legile

pe care le adoptă, ci și să garanteze condițiile legale și practice, să elimine

incompatibilitățile și obstacolele pentru exercitarea efectivă a dreptului

patrimonial precum și să îndeplinească în timp util într-o modalitate concretă

și coerentă promisiunile legislative.

În speță, a mai reținut prima

instanță, nu se poate vorbi de un termen rezonabil, dacă se ia în considerare

timpul scurs din momentul solicitării despăgubirilor în fata autorităților 14

mai 2009, iar apoi ăl plății, 21 decembrie 2009.

Reclamantul a fost lipsit în mod

arbitrar de dreptul său, de prerogativele dreptului de proprietate, fiind

necesară instituirea unei proceduri, măsuri rapide și eficiente care să permită

reparația echitabilă, iar în acest sens Curtea Europeană s-a pronunțat

„statuând că lipsa de fonduri nu justifică neaplicarea unei hotărâri

definitive", concept care cuprinde și existența unei decizii a unei

autorități administrative întrucât obligația de a pune în executare o astfel de

hotărâre revine starului (cauza Ramodhi împotriva Albaniei).

De asemenea în cazul Faiblat contra

României Curtea a reiterat și în acest caz ineficienta despăgubirilor prin

intermediul Fondului Proprietatea considerând că statul trebuia să suprime

toate barierele judecătorești și administrative ce împiedecă executarea cu

celeritate a deciziilor definitive cu privire la imobilele naționalizate pentru

ca proprietarii să obțină fie restituirea bunurilor fie despăgubirea rapidă și

adecvată mai ales prin adoptarea unor măsuri legale administrative și bugetare

apte să garanteze un asemenea rezultat.

De altfel Curtea în cazul Katz

împotriva României prin decizia din 20 ianuarie 2009 reiterează cele cu privire

la ineficienta mecanismului adoptat, situație ce contravine flagrant

prevederilor protocolului.

Totodată a mai statuat în cauza

Piron C. Franței că indemnizația trebuie să intervină într-un termen rezonabil

de la momentul pierderii proprietății întrucât proporționalitatea impune ca

interesele divergențe să suferă o satisfacție a lor concomitentă.

î

n acest sens și în cauza Akkus c.

Turciei s-a reținut că o întârziere excesivă a plații indemnizației agravează

pierderea financiară a persoanei vizate datorată efectelor devalorizării

monetare și poate fi privită la rândul său ca o atingere în substanța a

dreptului de proprietate.

Curtea a mai precizat că dreptul la

o instanță ar fi iluzoriu dacă dispozițiile juridice interne ale unui stat

contractant ar permite ca o deciziei judiciară și obligatorie să rămână fără

efect în detrimentul unei părți sau să se bucure de efect parțial (Saffi

împotriva Italiei).

Prin urmare, plecând de la cele înscrise

în Convenție, susținerile reclamantului cu privire Ia timpul îndelungat și

neluarea măsurilor apar ca întemeiate, context în care s-a aprecia că inclusiv

susținerile referitoare la dobândă ca despăgubire pentru nepunerea în executare

a hotărârilor obținute, în condițiile în care s-a solicitat plata, iar aceasta

nu a fost făcută în termenul prevăzut de Legea 554/2004 sunt întemeiate.

Susținerile pârâtei în sensul că nu

există dispoziții legale care să se referă în mod expres la situația litigioasă

nu pot fi primite, în condițiile în care Curtea Europeană s-a pronunțat

constant că este necesar un remediu rapid, eficient și o reparație echitabilă a

prejudiciului suferit.

Nici susținerile referitoare la

lipsa de obiect invocate de pârâtă, nu pot fi reținute, în principal, pe

considerentele anterioare referitoare la întârzierea nejustificată în timp a

procedurii și la caracterul vătămător asupra drepturilor patrimoniale ale

reclamantului, pe care o are această întârziere nejustificată a realizării

efective a dreptului.

î

n baza art. 274 C. proc. civ. Curtea

a acordat cheltuielile de judecată pentru soluționarea pe fond a cauzei. In

ceea ce privește cheltuielile pentru judecata în recurs Curtea a reținut că

principiul înscris în art. 274 C. proc. civ. constă în culpă și dovada

cheltuielilor. Or, culpa autorității nu poate fi reținută atâta timp cât

recursul inițiat de către aceasta a fost admis.

Instanța de recurs

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs pârâta A.N.R.P.

În motivele de recurs, s-a arătat că

sentința este nelegală și netemeinică, în sensul că actele normative care

reglementează acordarea despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de

către stat nu prevăd actualizarea sumelor de bani stabilite prin deciziile

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, că nu sunt aplicabile

dispozițiile O.G. nr. 9/2000.

S-a mai susținut că hotărârea nu a

fost învestită cu formulă executorie.

S-a invocat ca motiv al neexecutării

complexitatea și amploarea procedurilor de acordare a despăgubirilor, lipsa de

disponibilități bănești, și aplicarea principiului proporționalității.

Examinând motivele de recurs,

acțiunea și apărările pârâtei și legislația aplicabilă, Înalta Curte reține:

Situația de fapt

Prin sentința nr. 397/2008, Curtea

de Apel Cluj a obligat pe A.N.R.P. să vireze în contul reclamantului suma de

500.000 lei.

La 13 octombrie 2008 A.N.R.P. a

efectuat plata sumei de 250.000 lei în contul reclamantului, iar ulterior la 21

decembrie 2009 s-a plătit și diferența.

Obiectul prezentei acțiuni

judiciare, l-a constituit obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru

suma de 250.000 lei începând cu 14 mai 2009 și până la 21 decembrie 2009.

Legislația aplicabilă

Legea nr. 554/2004, art. 24 alin.

(2):

În cazul în care termenul nu este respectat, se

aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o

amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar

reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.

O.G. nr. 9/2000, art. 1

Părțile sunt libere să stabilească în convenții rata

dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligații bănești

Art. 2

În

cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale,

obligația este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va

plăti dobânda legală.

Art. 8 alin. (2)

Dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică contractului de

cont curent, precum și atunci când prin lege s-ar dispune altfel.

Din analiza legislației

aplicabile se constată că în caz de neexecutare a unei hotărâri pronunțate în

materia contenciosului administrativ, instanța poate acorda reclamantului daune

pentru întârziere.

În speța de față,

instanța de fond a obligat pârâta la plata dobânzii legale, soluție întemeiată

pe prevederile O.G. nr. 9/2000.

Din conținutul normativ

al O.G. nr. 9/2000, rezultă că acest act normativ, reglementează dobânda legală

pentru obligații bănești care se nasc din contracte, în caz de întârziere la

plată.

Despăgubirile pentru

întârzierea executării unei hotărâri judecătorești în materia contenciosului

administrativ, au scopul de a acoperi eventualul prejudiciu suferit prin

neexecutarea în termenul legal a hotărâri pronunțate de instanța de contencios

administrativ.

În acest context, despăgubirile

de întârziere fac parte din categoria juridică a răspunderii civile delictuale,

situație în care la soluționarea cererii trebuia să se aibă în vedere

prevederile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală și nu pe

cele ale O.G. nr. 9/2000.

Prin prisma acestui

considerent, motivul de recurs formulat de recurentă este întemeiat, O.G. nr. 9/2000

fiind aplicabilă, așa cum s-a mai precizat, numai în cazul răspunderii

contractuale în materie comercială sau civilă.

Critica privind învestirea

hotărârii este nefondată, întrucât hotărârile pronunțate de instanța de

contencios administrativ sunt executorii în termenele prevăzute de art. 24 din

Legea nr. 554/2004, situație în care executarea se face

ope legis

, fără

a mai fi necesară îndeplinirea altor formalități.

În baza art. 129 alin. (4)

C. proc. civ., în vederea pronunțării unei soluții legale, judecătorul avea

obligația de a pune în discuția părților motivarea în drept a pretențiilor

acestora și de asemenea cuantumul pretențiilor.

Neprocedând în acest mod

prima instanță a pronunțat o soluție greșită, motiv pentru care se va casa

sentința cu trimitere pentru rejudecare, pentru a se stabili cu rigoare

obiectul pricinii și temeiul de drept al acesteia.

În rejudecare, cu

privire la executare, se va examina și cererea pârâtei recurentei privind

proporționalitatea măsurii, urmând a se avea în vedere și soluțiile pronunțate

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Saggio/c/Italia,

Broniowski/c/Polonia, precum și jurisprudența CJCE.

De asemenea, se va avea în

vedere că despăgubirile pentru întârziere reglementate de art. 24 nu se

confundă cu repararea pagubei materiale prevăzute de art. 8 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A.N.R.P. împotriva

sentinței civile nr. 96 din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal .

Casează hotărârea atacată și trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 30 iunie 2010.