ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3522/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prima instanță Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamantul M.G.S. în contradictoriu cu A.N.R.P. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige conducătorul autorității publice - președintele A.N.R.P. în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, începând cu data de 14 mai 2009 când pârâta avea obligația legală de a pune în executare sentința civilă nr. 397 a Curții de Apel Cluj. A mai solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru întârziere, la nivelul dobânzii legale pentru obligațiile bănești, calculată pentru suma de 250.000 lei începând cu data de 14 mai 2009 și până la data punerii în executare a hotărârii menționate.

î n susținerea cererii, reclamantul arătat, în esență, că s-a adresat autorității și ulterior instanței judecătorești în vederea recunoașterii drepturilor instituite prin Legea 247/2005, demersul fiind finalizat în favoarea sa potrivit sentinței nr. 397 din 23 aprilie 2007 pronunțată în dosar 80/33/2008 al Curții de Apel Cluj, sentința rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2235/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. în condițiile rămânerii irevocabile a hotărârii, a procedat la notificarea pârâtei prin adresa înregistrată sub nr. 456 din 27 aprilie 2009 respectiv sub nr. 556 din 30 aprilie 2009 solicitând punerea în executare a hotărârii. Urmare refuzului autorității, s-a adresat instanței judecătorești, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Autoritatea pârâtă este în culpă a mai arătat reclamantul întrucât executarea unei hotărâri nu este condiționată de motivarea hotărârii în recurs, dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 stabilesc un termen pentru executarea hotărârii și obligarea la despăgubiri în cazul de refuz, despăgubiri care se ridică la nivelul dobânzii legale. A mai arătat reclamantul că în condițiile în care dreptul de creanță s-a născut prin emiterea deciziei de despăgubire, iar acest drept are caracteristicile unui bun îi este încălcat dreptul de proprietate, deși art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și practica Curții Europene – cauza Ramodhi împotriva Albaniei - impun luarea măsurilor pentru respectarea acestuia.

O astfel de abordare în sensul respectării proprietății, a arătat reclamantul, este cu atât mai pertinentă cu cât legiuitorul a prevăzut că termenul de 2 ani pentru plata efectivă a sumei de 500.000 lei începe să curgă de la data emiterii titlului de plată astfel încât, A.N.R.P. prin refuzul de a da curs cererii prelungește în mod nejustificat acest termen situație care este inacceptabilă din perspectiva art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Pe de altă parte a arătat reclamantul, termenele și condițiile impuse prin art. 3 din Legea 247/2005 invocată de pârâtă, sunt incompatibile cu art. 6 din Convenție și art. 1 din protocol și aduce atingere dreptului privind soluționarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii într-un termen rezonabil precum și a dreptului de proprietate recunoscut prin decizia nr. 1129/2007 și a dreptului la o reparație echitabilă.

Prin întâmpinare A.N.R.P. a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. A susținut pârâta, că după solicitarea adresată de reclamant a cerut urgentarea redactării deciziei din recurs, iar în condițiile intrării în posesia acesteia a solicitat un punct de vedere MFP având în vedere că A.N.R.P. este finanțat de la bugetul de stat prin bugetul ministerului. Astfel în mod cu totul nejustificat s-a afirmat că s-a refuzat plata celei de a doua tranșe a despăgubirilor în numerar și plata cheltuielilor de judecată. Cauza a fost soluționată prin sentința nr. 312 din 22 iunie 2009, iar prin decizia nr. 4947 din 6 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție hotărârea instanței de fond a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

î n fond după casare, reclamantul și-a precizat acțiunea solicitând obligarea A.N.R.P., în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea 554/2004 la plata de despăgubiri pentru întârziere la nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești calculate pentru suma de 250.000 lei începând din data de 14 mai 2009 și până la data de 21 decembrie 2009 când a fost pusă în executare sentința nr. 397 din 23 aprilie 2008 a Curții de Apel pronunțată în dosarul nr. 80/33/2008 rămasă irevocabilă la data de 14 aprilie 2009 prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2235. î n susținerea celor solicitate a reiterat argumentele cu privire la drept, la termenul rezonabil și jurisprudență.

Totodată a arătat că urmare a pronunțării sentinței 317/2007 a Curții de Apel Cluj, a fost emisă de către Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor decizia nr. 1129. Ulterior emiterii actului a adresat autorității o cerere prin care a solicitat ca în termen de 15 zile să se emită titlu de plată pentru suma de 500.000 lei și titlu de conversie pentru diferența, cu consecința virării și respectiv deținerii de acțiuni la Fondul Proprietatea. în aceste condiții pârâta a emis titlul de plată pentru suma de 500.000 lei, iar cu ordinul de plată nr. 2488 din 13 octombrie 2008 a achitat suma de 250.000 lei. Diferența a fost refuzată și în această situație s-a adresat instanței. Față de rămânerea irevocabilă a sentinței nr. 397 din 23 aprilie 2008 a Curții de Apel Cluj a procedat la notificarea pârâtei prin adresa nr. 456 din 27 aprilie 2009 respectiv 556 din 30 aprilie 2009 prin care a solicitat punerea în executare a hotărârii.

Prin urmare în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea 554/2004 pârâta a fost pusă de drept în întârziere pentru plata celei de a doua tranșe precum și a cheltuielilor de judecată. Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca nefondată arătând că cererea reclamantului vizând plata celei de a doua tranșe este fără obiect întrucât la data de 2 decembrie 2010 cu adresa înregistrată al A.N.R.P. cu nr. 4471 din 2 decembrie 2009 reclamantul a transmis instituției sentința 397/2008 investită cu formulă executorie iar ulterior la 21 decembrie 2009 a fost achitată și a doua tranșă a despăgubirilor cu ordinul de plată nr. 2607. Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 96 din 28 aprilie 2010 a admis în parte acțiunea precizată de reclamantul M.G.S.

în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P. A obligat pârâta să achite reclamantului despăgubiri la nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești calculate pentru suma de 250.000 lei începând din data de 14 mai 2009 și până la 21 decembrie 2009. A obligat pârâta să achite reclamantului cheltuieli judecată fond în sumă de 500 lei. A respins cererea reclamantului privind acordarea de cheltuieli de judecată pentru recurs. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele: Dispozițiile art. 24 din Legea 554/2004 prevăd că executarea hotărârii se face în cel mult treizeci de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii. î n aceste condiții motivele invocate de pârâtă privind lipsa motivării instanței de recurs și lipsa de fonduri nu pot fi reținute.

Pe de altă parte nu trebuie omis că justificarea evocată nu respectă termenul rezonabil de plată iar în acest sens Curtea Europeană a statuat, de pildă, în privința caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, principiul potrivit căruia el se apreciază în funcție de împrejurările cauzei și criteriile consacrate în jurisprudența Curții privitoare la complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorității competente precum și miza procesului pentru cei interesați (cauza Manole împotriva României). î n privința acelorași proceduri, în cauza Belasin contra omâniei s-a reținut că ordonanța adoptată (O.U.G. nr. 81/2007) vizează accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile preluate abuziv de către stat, însă cu toate acestea, până în prezent Fondul „Proprietatea" nu funcționează într-o manieră susceptibilă de a îndeplini efectiv scopul acordării despăgubirilor.

De asemenea, în cazul Daicovicescu contra României, Curtea a statuat că prin constatarea unei încălcări statul pârât are obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele, astfel încât să se restabilească pe cât posibil situația anterioară acesteia. Tot astfel, în cauza Braniowschi contra Poloniei, Curtea s-a pronunțat în sensul că statele sunt obligate nu doar să respecte și să aplice într-o modalitate previzibilă și coerentă legile pe care le adoptă, ci și să garanteze condițiile legale și practice, să elimine incompatibilitățile și obstacolele pentru exercitarea efectivă a dreptului patrimonial precum și să îndeplinească în timp util într-o modalitate concretă și coerentă promisiunile legislative.

În speță, a mai reținut prima instanță, nu se poate vorbi de un termen rezonabil, dacă se ia în considerare timpul scurs din momentul solicitării despăgubirilor în fata autorităților 14 mai 2009, iar apoi ăl plății, 21 decembrie 2009. Reclamantul a fost lipsit în mod arbitrar de dreptul său, de prerogativele dreptului de proprietate, fiind necesară instituirea unei proceduri, măsuri rapide și eficiente care să permită reparația echitabilă, iar în acest sens Curtea Europeană s-a pronunțat „statuând că lipsa de fonduri nu justifică neaplicarea unei hotărâri definitive", concept care cuprinde și existența unei decizii a unei autorități administrative întrucât obligația de a pune în executare o astfel de hotărâre revine starului (cauza Ramodhi împotriva Albaniei).

De asemenea în cazul Faiblat contra României Curtea a reiterat și în acest caz ineficienta despăgubirilor prin intermediul Fondului Proprietatea considerând că statul trebuia să suprime toate barierele judecătorești și administrative ce împiedecă executarea cu celeritate a deciziilor definitive cu privire la imobilele naționalizate pentru ca proprietarii să obțină fie restituirea bunurilor fie despăgubirea rapidă și adecvată mai ales prin adoptarea unor măsuri legale administrative și bugetare apte să garanteze un asemenea rezultat. De altfel Curtea în cazul Katz împotriva României prin decizia din 20 ianuarie 2009 reiterează cele cu privire la ineficienta mecanismului adoptat, situație ce contravine flagrant prevederilor protocolului.

Totodată a mai statuat în cauza Piron C. Franței că indemnizația trebuie să intervină într-un termen rezonabil de la momentul pierderii proprietății întrucât proporționalitatea impune ca interesele divergențe să suferă o satisfacție a lor concomitentă. î n acest sens și în cauza Akkus c. Turciei s-a reținut că o întârziere excesivă a plații indemnizației agravează pierderea financiară a persoanei vizate datorată efectelor devalorizării monetare și poate fi privită la rândul său ca o atingere în substanța a dreptului de proprietate. Curtea a mai precizat că dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă dispozițiile juridice interne ale unui stat contractant ar permite ca o deciziei judiciară și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți sau să se bucure de efect parțial (Saffi împotriva Italiei).

Prin urmare, plecând de la cele înscrise în Convenție, susținerile reclamantului cu privire Ia timpul îndelungat și neluarea măsurilor apar ca întemeiate, context în care s-a aprecia că inclusiv susținerile referitoare la dobândă ca despăgubire pentru nepunerea în executare a hotărârilor obținute, în condițiile în care s-a solicitat plata, iar aceasta nu a fost făcută în termenul prevăzut de Legea 554/2004 sunt întemeiate. Susținerile pârâtei în sensul că nu există dispoziții legale care să se referă în mod expres la situația litigioasă nu pot fi primite, în condițiile în care Curtea Europeană s-a pronunțat constant că este necesar un remediu rapid, eficient și o reparație echitabilă a prejudiciului suferit.

Nici susținerile referitoare la lipsa de obiect invocate de pârâtă, nu pot fi reținute, în principal, pe considerentele anterioare referitoare la întârzierea nejustificată în timp a procedurii și la caracterul vătămător asupra drepturilor patrimoniale ale reclamantului, pe care o are această întârziere nejustificată a realizării efective a dreptului. î n baza art. 274 C. proc. civ. Curtea a acordat cheltuielile de judecată pentru soluționarea pe fond a cauzei. In ceea ce privește cheltuielile pentru judecata în recurs Curtea a reținut că principiul înscris în art. 274 C. proc. civ. constă în culpă și dovada cheltuielilor. Or, culpa autorității nu poate fi reținută atâta timp cât recursul inițiat de către aceasta a fost admis.

Instanța de recurs Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta A.N.R.P. În motivele de recurs, s-a arătat că sentința este nelegală și netemeinică, în sensul că actele normative care reglementează acordarea despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat nu prevăd actualizarea sumelor de bani stabilite prin deciziile Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, că nu sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 9/2000. S-a mai susținut că hotărârea nu a fost învestită cu formulă executorie. S-a invocat ca motiv al neexecutării complexitatea și amploarea procedurilor de acordare a despăgubirilor, lipsa de disponibilități bănești, și aplicarea principiului proporționalității.

Examinând motivele de recurs, acțiunea și apărările pârâtei și legislația aplicabilă, Înalta Curte reține: Situația de fapt Prin sentința nr. 397/2008, Curtea de Apel Cluj a obligat pe A.N.R.P. să vireze în contul reclamantului suma de 500.000 lei. La 13 octombrie 2008 A.N.R.P. a efectuat plata sumei de 250.000 lei în contul reclamantului, iar ulterior la 21 decembrie 2009 s-a plătit și diferența. Obiectul prezentei acțiuni judiciare, l-a constituit obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru suma de 250.000 lei începând cu 14 mai 2009 și până la 21 decembrie 2009. Legislația aplicabilă Legea nr. 554/2004, art. 24 alin. (2): În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.

O.G. nr. 9/2000, art. 1 Părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligații bănești Art. 2 În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală. Art. 8 alin. (2) Dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică contractului de cont curent, precum și atunci când prin lege s-ar dispune altfel. Din analiza legislației aplicabile se constată că în caz de neexecutare a unei hotărâri pronunțate în materia contenciosului administrativ, instanța poate acorda reclamantului daune pentru întârziere. În speța de față, instanța de fond a obligat pârâta la plata dobânzii legale, soluție întemeiată pe prevederile O.G.

nr. 9/2000. Din conținutul normativ al O.G. nr. 9/2000, rezultă că acest act normativ, reglementează dobânda legală pentru obligații bănești care se nasc din contracte, în caz de întârziere la plată. Despăgubirile pentru întârzierea executării unei hotărâri judecătorești în materia contenciosului administrativ, au scopul de a acoperi eventualul prejudiciu suferit prin neexecutarea în termenul legal a hotărâri pronunțate de instanța de contencios administrativ. În acest context, despăgubirile de întârziere fac parte din categoria juridică a răspunderii civile delictuale, situație în care la soluționarea cererii trebuia să se aibă în vedere prevederile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală și nu pe cele ale O.G.

nr. 9/2000. Prin prisma acestui considerent, motivul de recurs formulat de recurentă este întemeiat, O.G. nr. 9/2000 fiind aplicabilă, așa cum s-a mai precizat, numai în cazul răspunderii contractuale în materie comercială sau civilă. Critica privind învestirea hotărârii este nefondată, întrucât hotărârile pronunțate de instanța de contencios administrativ sunt executorii în termenele prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, situație în care executarea se face ope legis , fără a mai fi necesară îndeplinirea altor formalități. În baza art. 129 alin. (4) C. proc. civ., în vederea pronunțării unei soluții legale, judecătorul avea obligația de a pune în discuția părților motivarea în drept a pretențiilor acestora și de asemenea cuantumul pretențiilor.

Neprocedând în acest mod prima instanță a pronunțat o soluție greșită, motiv pentru care se va casa sentința cu trimitere pentru rejudecare, pentru a se stabili cu rigoare obiectul pricinii și temeiul de drept al acesteia. În rejudecare, cu privire la executare, se va examina și cererea pârâtei recurentei privind proporționalitatea măsurii, urmând a se avea în vedere și soluțiile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Saggio/c/Italia, Broniowski/c/Polonia, precum și jurisprudența CJCE. De asemenea, se va avea în vedere că despăgubirile pentru întârziere reglementate de art. 24 nu se confundă cu repararea pagubei materiale prevăzute de art. 8 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.N.R.P. împotriva sentinței civile nr. 96 din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal . Casează hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 iunie 2010.