ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4831/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta K.L.S., prin mandatar C.Ș., a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții A.N.R.P.

și C.C.S.D., să dispună obligarea pârâtei la plata amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere începând cu data de 28 iulie 2011 și până la data îndeplinirii obligației "de a face", adică transmiterea Dosarului de despăgubiri nr. 6628/CC, conform sumei înscrise în raportul de evaluare întocmit de către SC E. SRL și plata unei sume în cuantum de 18.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de neîndeplinirea obligațiilor stabilite în Sentința civilă nr. 758 din 2 februarie 2011 pe perioada 28 iulie 2011 - 28 decembrie 2012. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin Sentința civilă nr. 758 din 2 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 11915/2/2010, definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 3760 din 28 iunie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus obligarea pârâtei la transmiterea Dosarului de despăgubire nr. 6628/CC, aferent Dispoziției de restituire nr. 881/2005, unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunțate în cauză și să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a aceleiași hotărâri.

A mai arătat că până la data introducerii cererii obligația prevăzută în titlul executoriu nu a fost adusă la îndeplinire, motiv pentru care a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să oblige pârâta la plata unei amenzi pe fiecare zi de întârziere până la data executării obligației. A apreciat reclamanta că neîndeplinirea obligației de a face este de natură a-i cauza un real prejudiciu material, constând în imposibilitatea de a se bucura de prerogativele dreptului de proprietate asupra sumei de bani cu titlu de despăgubire, motiv pentru care a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 18.000 RON. Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 515 din 4 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de K.L.S., prin mandatar C.Ș., în contradictoriu cu pârâții A.N.R.P. și C.C.S.D., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că în prezenta cauză nu există un refuz nejustificat al pârâtei în ce privește punerea în executare a sentinței civile a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia civilă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât în cauză sunt incidente prevederile cuprinse în O.U.G.

nr. 4 din 13 martie 2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, potrivit cărora la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. nr. 653/22.07.2005, cu modificările și completările ulterioare.

Curtea a mai reținut că nu există o culpă a autorității publice în ce privește punerea în aplicare a Deciziei civile nr. 3760 din 28 iunie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât următoarele etape ale procedurii administrative prevăzute de Titlul VII al Legii 247/2005 urmează a fi demarate ulterior expirării termenului legal de suspendare a emiterii titlului reprezentând titlul de despăgubire, deci ulterior datei de 15 mai 2013. Astfel, Curtea a reținut că neexecutarea Sentinței civile nr. 758 din 2 februarie 2011 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3760 din 28 iunie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu este imputabilă autorităților publice pârâte, prin raportare la prevederile cuprinse în O.U.G.

nr. 4 din 13 martie 2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, motiv pentru care nu poate fi aplicată amenda judiciară prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în sarcina autorităților publice pârâte. Curtea a apreciat că măsura legală de suspendare a activității C.C.S.D., fiind prin natura ei o măsură temporară, justificată prin preambulul actului normativ pe argumente de utilitate publică (în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului), nu este de natură să afecteze substanța drepturilor reclamantelor, neîncălcând Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate că, prin raportare la conținutul cererii de chemare în judecată formulate de către reclamantă, aplicarea în sarcina autorităților publice pârâte a amenzii judiciare prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reprezintă capătul de cerere principal în prezenta cauză, iar capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata de daune interese pentru prejudiciul cauzat pentru neexecutarea obligației de a emite decizia de despăgubire are un caracter accesoriu față de capătul principal de cerere, motiv pentru care, având în vedere raportul de dependență juridică existent între cererea principală și cererea accesorie, instanța a respins, pe cale de consecință, ca neîntemeiat, și acest capăt de cerere.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta K.L.S., prin mandatar C.Ș., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că Sentința civilă nr. 515 din 4 februarie 2013 este nelegală, deoarece instanța de judecată a respins cererea de chemare în judecată cu motivarea că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 4/2012, modificată prin Legea nr. 117/2012, iar în cazul recurentei s-a pronunțat Sentința civilă nr. 758/2011 înainte de edictarea O.U.G.

nr. 4/2012 și, pe cale de consecință, fiind vorba de norme de drept substanțial, modificările aduse acestora prin această ordonanță sunt aplicabile exclusiv situațiilor ivite după intrarea în vigoare a acestui act normativ, respectiv cauzelor (deduse sau nu judecății instanțelor) înregistrate după acest moment, iar nu și raporturilor juridice născute sub imperiul legii vechi și în care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, astfel cum este cazul în speța dedusă judecății.

Recurenta solicită admiterea recursului și obligarea pârâtei la plata unei amenzi civile în cuantum de 20% din salariul minim brut pe zi de întârziere, începând cu data de 28 iulie 2011 și până la data îndeplinirii obligației "de a face", adică transmiterea Dosarului de despăgubiri nr. 6628/CC unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare și emiterea titlului de despăgubire conform sumei înscrise în raportul de evaluare, precum și la plata unei sume în cuantum de 18.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de neîndeplinirea obligațiilor stabilite în Sentința civilă nr. 758 din 2 februarie 2011 pe perioada 28 iulie 2011 - 28 decembrie 2012. Prin Încheierea din 11 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea recursului declarat la data de 22 februarie 2013 împotriva Sentinței civile nr. 515 din 4 februarie 2013 a aceleiași instanțe, a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia spre competentă soluționare la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în raport de dispozițiile art. X și art. XXIII din Legea nr. 2/2013.

Examinând cauza și sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinări, cât și în baza art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare. Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere având ca obiect aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, în sarcina conducătorului C.C.S.D., cu titlu de sancțiune pentru neexecutarea în termen a Sentinței nr. 758 din 2 februarie 2011, pronunțată de Curtea Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 3760 din 28 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004: "(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive și irevocabile se va face în termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

(2) În cazul în care termenul nu este respectat, se va aplica conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere." Analiza legislației aplicabile în materie relevă că se poate aplica conducătorului autorității publice o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere, în cazul în care hotărârea nu s-a executat în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau, în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii. Așa fiind, rezultă că Președintele C.C.S.D.

avea obligația de a executa decizia menționată, în sensul de a emite decizia reprezentând titlu de despăgubire, într-un termen de cel mult 30 de zile de la data pronunțării deciziei instanței de recurs, respectiv până la data de 28 iulie 2011. Astfel, dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, au în vedere amendarea conducătorului autorității publice ce nu respectă termenul de executare a sentinței judecătorești, indiferent dacă este vorba de un organ unipersonal sau colectiv. În raport de obiectul acțiunii reclamantei și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Din actele dosarului rezultă că instanța de fond a soluționat cererea de chemare în judecată fără a fi citat în cauză conducătorul autorității publice, respectiv Președintele C.C.S.D., deși acesta a fost indicat în acțiunea introductivă și fără ca această cerere să fie comunicată pârâtului, împreună cu înscrisurile depuse de reclamantă și pusă în discuția părților, încălcându-se astfel dispozițiile procedurale referitoare la citarea tuturor părților din proces și la comunicarea actelor de procedură. Necesitatea citării Președintelui C.C.S.D. rezultă din redactarea art. 85 C. proc. civ., potrivit căruia "judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel", în cauză fiind incidente și dispozițiile art. 86 C. proc.

civ., potrivit cărora "Comunicarea cererilor și a tuturor actelor de procedură se va face: din oficiu, prin agenții procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al acesteia, precum și prin agenți ori salariați ai altor instanțe în ale căror circumscripții se află cel căruia i se comunică actul. (...) În cazul în care comunicarea potrivit alin. (1) nu este posibilă, aceasta se va face prin poștă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia". Astfel, realizarea citării și comunicării actelor de procedură conform dispozițiilor legale reprezintă o dovadă a respectării a două principii fundamentale ale procesului civil: contradictorialitatea și dreptul la apărare.

Principiul contradictorialității presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății. Pentru ca acest principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă. Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părți, iar pentru aceasta trebuie în prealabil ca părțile să fie informate exact despre existența procesului, conținutul pretențiilor și argumentelor părții adverse, cât și în raporturile dintre părți și instanță.

În acest sens, judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, iar atunci când constată că partea care lipsește nu a fost legal citată, dispune amânarea judecății și refacerea procedurii de citare. Nu în ultimul rând, citarea și comunicarea actelor de procedură sunt foarte importante și pentru a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, principiu consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și recunoscut de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Neprocedând în acest mod, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a fi casată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să citeze în cauză și pe conducătorul autorității publice, respectiv pe Președintele C.C.S.D. și să pună în discuția părților, în contradictoriu, cererea de obligare a acestuia la plata amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, formulată de reclamantă. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, pe care o va casa, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. În rejudecare, instanța fondului urmează să reanalizeze și să valorifice toate apărările și susținerile părților, în vederea asigurării accesului acestora la dublul grad de jurisdicție și să analizeze temeinicia acțiunii în raport de acestea.

Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul și, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de K.L.S., prin mandatar C.Ș., împotriva Sentinței civile nr. 515 din 4 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2013. Procesat de GGC - AZ