ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4831/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4831/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta K.L.S.,

prin mandatar C.Ș., a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții

A.N.R.P. și C.C.S.D., să dispună obligarea pârâtei la plata amenzii de 20% din

salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere începând cu data de 28

iulie 2011 și până la data îndeplinirii obligației "de a face", adică

transmiterea Dosarului de despăgubiri nr. 6628/CC, conform sumei înscrise în

raportul de evaluare întocmit de către SC E. SRL și plata unei sume în cuantum

de 18.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de

neîndeplinirea obligațiilor stabilite în Sentința civilă nr. 758 din 2

februarie 2011 pe perioada 28 iulie 2011 - 28 decembrie 2012.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că prin Sentința civilă nr. 758 din 2 februarie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 11915/2/2010, definitivă

și irevocabilă prin Decizia nr. 3760 din 28 iunie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, s-a dispus obligarea pârâtei la transmiterea

Dosarului de despăgubire nr. 6628/CC, aferent Dispoziției de restituire nr.

881/2005, unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare în termen

de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunțate în cauză și să

emită decizia reprezentând titlu de despăgubire în termen de 30 zile de la

rămânerea definitivă și irevocabilă a aceleiași hotărâri.

A mai arătat că până

la data introducerii cererii obligația prevăzută în titlul executoriu nu a fost

adusă la îndeplinire, motiv pentru care a solicitat instanței să pronunțe o

hotărâre prin care să oblige pârâta la plata unei amenzi pe fiecare zi de

întârziere până la data executării obligației.

A apreciat reclamanta

că neîndeplinirea obligației de a face este de natură a-i cauza un real

prejudiciu material, constând în imposibilitatea de a se bucura de

prerogativele dreptului de proprietate asupra sumei de bani cu titlu de

despăgubire, motiv pentru care a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum

de 18.000 RON.

Pârâta a formulat întâmpinare,

prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă

nr. 515 din 4 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de K.L.S., prin

mandatar C.Ș., în contradictoriu cu pârâții A.N.R.P. și C.C.S.D., ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că în prezenta

cauză nu există un refuz nejustificat al pârâtei în ce privește punerea în

executare a sentinței civile a Curții de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia civilă pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, întrucât în cauză sunt incidente prevederile

cuprinse în O.U.G. nr. 4 din 13 martie 2012, aprobată cu modificări prin Legea

nr. 117/2012, potrivit cărora la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe

de urgență se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de

despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea

imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII

"Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în M.

Of. nr. 653/22.07.2005, cu modificările și completările ulterioare.

Curtea a mai reținut

că nu există o culpă a autorității publice în ce privește punerea în aplicare a

Deciziei civile nr. 3760 din 28 iunie 2011, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, întrucât următoarele etape ale procedurii administrative

prevăzute de Titlul VII al Legii 247/2005 urmează a fi demarate ulterior

expirării termenului legal de suspendare a emiterii titlului reprezentând

titlul de despăgubire, deci ulterior datei de 15 mai 2013.

Astfel, Curtea a

reținut că neexecutarea Sentinței civile nr. 758 din 2 februarie 2011 a Curții

de Apel București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3760 din 28 iunie 2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu este imputabilă

autorităților publice pârâte, prin raportare la prevederile cuprinse în O.U.G.

nr. 4 din 13 martie 2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, motiv

pentru care nu poate fi aplicată amenda judiciară prevăzută de art. 24 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004 în sarcina autorităților publice pârâte.

Curtea a apreciat că

măsura legală de suspendare a activității C.C.S.D., fiind prin natura ei o

măsură temporară, justificată prin preambulul actului normativ pe argumente de

utilitate publică (în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului), nu este de natură să afecteze substanța drepturilor reclamantelor,

neîncălcând Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a mai reținut în

considerentele hotărârii atacate că, prin raportare la conținutul cererii de

chemare în judecată formulate de către reclamantă, aplicarea în sarcina

autorităților publice pârâte a amenzii judiciare prevăzute de art. 24 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004 reprezintă capătul de cerere principal în prezenta

cauză, iar capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata de

daune interese pentru prejudiciul cauzat pentru neexecutarea obligației de a

emite decizia de despăgubire are un caracter accesoriu față de capătul principal

de cerere, motiv pentru care, având în vedere raportul de dependență juridică

existent între cererea principală și cererea accesorie, instanța a respins, pe

cale de consecință, ca neîntemeiat, și acest capăt de cerere.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta K.L.S., prin mandatar C.Ș., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că Sentința civilă nr. 515 din 4 februarie 2013

este nelegală, deoarece instanța de judecată a respins cererea de chemare în

judecată cu motivarea că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile O.U.G.

nr. 4/2012, modificată prin Legea nr. 117/2012, iar în cazul recurentei s-a

pronunțat Sentința civilă nr. 758/2011 înainte de edictarea O.U.G. nr. 4/2012

și, pe cale de consecință, fiind vorba de norme de drept substanțial,

modificările aduse acestora prin această ordonanță sunt aplicabile exclusiv

situațiilor ivite după intrarea în vigoare a acestui act normativ, respectiv

cauzelor (deduse sau nu judecății instanțelor) înregistrate după acest moment,

iar nu și raporturilor juridice născute sub imperiul legii vechi și în care s-a

pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, astfel cum este

cazul în speța dedusă judecății.

Recurenta solicită

admiterea recursului și obligarea pârâtei la plata unei amenzi civile în

cuantum de 20% din salariul minim brut pe zi de întârziere, începând cu data de

28 iulie 2011 și până la data îndeplinirii obligației "de a face",

adică transmiterea Dosarului de despăgubiri nr. 6628/CC unui evaluator în

vederea întocmirii raportului de evaluare și emiterea titlului de despăgubire

conform sumei înscrise în raportul de evaluare, precum și la plata unei sume în

cuantum de 18.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de

neîndeplinirea obligațiilor stabilite în Sentința civilă nr. 758 din 2

februarie 2011 pe perioada 28 iulie 2011 - 28 decembrie 2012.

Prin Încheierea din

11 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea recursului declarat la data

de 22 februarie 2013 împotriva Sentinței civile nr. 515 din 4 februarie 2013 a

aceleiași instanțe, a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia

spre competentă soluționare la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, în raport de dispozițiile art. X și art.

XXIII din Legea nr. 2/2013.

Examinând cauza și

sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în

întâmpinări, cât și în baza art. 304

1

C. proc. civ., sub toate

aspectele, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele

expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă

a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere având ca obiect

aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de

întârziere, în sarcina conducătorului C.C.S.D., cu titlu de sancțiune pentru

neexecutarea în termen a Sentinței nr. 758 din 2 februarie 2011, pronunțată de

Curtea Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 3760 din 28 iunie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal.

Potrivit

dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Dacă în

urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să

înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o

adeverință sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive și

irevocabile se va face în termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui

astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a

hotărârii.

(2) În cazul în care

termenul nu este respectat, se va aplica conducătorului autorității publice

sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe

economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru

întârziere."

Analiza legislației

aplicabile în materie relevă că se poate aplica conducătorului autorității publice

o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar

reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere, în cazul în care

hotărârea nu s-a executat în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau, în

lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă

a hotărârii.

Așa fiind, rezultă că

Președintele C.C.S.D. avea obligația de a executa decizia menționată, în sensul

de a emite decizia reprezentând titlu de despăgubire, într-un termen de cel

mult 30 de zile de la data pronunțării deciziei instanței de recurs, respectiv

până la data de 28 iulie 2011.

Astfel, dispozițiile

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, au în

vedere amendarea conducătorului autorității publice ce nu respectă termenul de

executare a sentinței judecătorești, indiferent dacă este vorba de un organ

unipersonal sau colectiv.

În raport de obiectul

acțiunii reclamantei și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte

apreciază că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C.

proc. civ.

Din actele dosarului

rezultă că instanța de fond a soluționat cererea de chemare în judecată fără a

fi citat în cauză conducătorul autorității publice, respectiv Președintele

C.C.S.D., deși acesta a fost indicat în acțiunea introductivă și fără ca

această cerere să fie comunicată pârâtului, împreună cu înscrisurile depuse de

reclamantă și pusă în discuția părților, încălcându-se astfel dispozițiile

procedurale referitoare la citarea tuturor părților din proces și la

comunicarea actelor de procedură.

Necesitatea citării

Președintelui C.C.S.D. rezultă din redactarea art. 85 C. proc. civ., potrivit

căruia "judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea

sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel", în

cauză fiind incidente și dispozițiile art. 86 C. proc. civ., potrivit cărora

"Comunicarea cererilor și a tuturor actelor de procedură se va face: din

oficiu, prin agenții procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al

acesteia, precum și prin agenți ori salariați ai altor instanțe în ale căror

circumscripții se află cel căruia i se comunică actul. (...) În cazul în care

comunicarea potrivit alin. (1) nu este posibilă, aceasta se va face prin poștă,

cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură

transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia".

Astfel, realizarea

citării și comunicării actelor de procedură conform dispozițiilor legale

reprezintă o dovadă a respectării a două principii fundamentale ale procesului

civil: contradictorialitatea și dreptul la apărare.

Principiul

contradictorialității presupune faptul că toate elementele procesului trebuie

supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă

posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură

cu pretenția dedusă judecății.

Pentru ca acest

principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi exprimat

efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă.

Contradictorialitatea

se manifestă atât în raporturile dintre părți, iar pentru aceasta trebuie în

prealabil ca părțile să fie informate exact despre existența procesului,

conținutul pretențiilor și argumentelor părții adverse, cât și în raporturile

dintre părți și instanță.

În acest sens,

judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau

înfățișarea părților, iar atunci când constată că partea care lipsește nu a

fost legal citată, dispune amânarea judecății și refacerea procedurii de

citare.

Nu în ultimul rând,

citarea și comunicarea actelor de procedură sunt foarte importante și pentru a

asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, principiu consacrat de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și recunoscut de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Neprocedând în acest

mod, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care

urmează a fi casată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță.

Cu ocazia rejudecării,

instanța de fond urmează, așadar, să citeze în cauză și pe conducătorul

autorității publice, respectiv pe Președintele C.C.S.D. și să pună în discuția

părților, în contradictoriu, cererea de obligare a acestuia la plata amenzii

prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, formulată de reclamantă.

Astfel fiind, Înalta

Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și

nelegală, pe care o va casa, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

În rejudecare,

instanța fondului urmează să reanalizeze și să valorifice toate apărările și

susținerile părților, în vederea asigurării accesului acestora la dublul grad

de jurisdicție și să analizeze temeinicia acțiunii în raport de acestea.

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul și, în temeiul art. 20

alin. (3) din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de K.L.S., prin mandatar C.Ș., împotriva Sentinței civile nr. 515 din

4 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - AZ