ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4830/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanții N.I. și D.V. au chemat în judecată pârâta C.C.S.D.

solicitând obligarea pârâtei la plata unei amenzi civile în cuantum de 20% din salariul minim brut pe zi de întârziere, începând cu data de 2 aprilie 2012 și până la data îndeplinirii obligației "de a face", adică transmiterea Dosarului de despăgubiri nr. 37079/CC unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare și emiterea titlului de despăgubire conform sumei înscrise în raportul de evaluare și la plata unei sume în cuantum de 6.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de neîndeplinirea obligațiilor stabilite în Sentința civilă nr. 3331 din 10 mai 2011, pe perioada 2 aprilie 2012 - 2 decembrie 2012. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin Sentința civilă nr. 3331 din 10 mai 2011, pronunțată de către Curtea de Apel București în Dosarul nr. 1883/2/2010, definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 1051 din 28 februarie 2012 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus obligarea pârâtei la transmiterea Dosarului de despăgubiri nr. 37079/CC unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunțate în cauză și la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire în termen de 15 zile de la data comunicării/înregistrării raportului de evaluare la Secretariatul C.C.S.D.

Au mai arătat reclamanții că până la data cererii de chemare în judecată obligația prevăzută în titlul executoriu nu a fost adusă la îndeplinire, precum și faptul că pe toată perioada scursă de după finalizarea litigiului prin pronunțarea sentinței sus-menționate pârâta a tratat cu nonșalanță obligațiile judiciare stabilite în sarcina sa. Pârâta C.C.S.D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat ca reclamanții să precizeze cu cine înțeleg să se judece, având în vedere că art. 24 din Legea nr. 554/2004 vizează aplicarea amenzii conducătorului autorității publice în sarcina căreia s-a stabilit executarea unor operațiuni administrative stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Pârâta a făcut referire la Decizia Curții Constituționale nr. 723/2012, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 4/2012, susținând că Guvernul nu refuză executarea hotărârilor judecătorești, fiind vorba doar despre suspendarea de drept, pe o perioadă de timp rezonabilă, a punerii în executare a titlurilor executorii. A mai arătat pârâta că din datele furnizate de Secretariatul Comisiei Centrale reiese faptul că în Dosarul de despăgubire nr. 37079/CC al reclamanților, cu ocazia aprobării pe caz special, a fost desemnat evaluatorul ce va întocmi raportul de evaluare, ulterior expirării perioadei ce vizează suspendarea stabilită prin O.U.G.

nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, și, astfel, nu a existat intenția de a tergiversa soluționarea Dosarului de despăgubire nr. 37070/CC și nici de a nesocoti Sentința civilă nr. 3331/2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 1051/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. La termenul de judecată din 8 ianuarie 2013, reclamanții au precizat că solicită citarea în cauză în calitate de pârât și a Președintelui C.C.S.D. Prin Sentința civilă nr. 520 din 5 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanții N.I. și D.V., în contradictoriu cu pârâții C.C.S.D.

și Președintele C.C.S.D., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Prin Sentința civilă nr. 3331 din 10 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții N.I. și D.V., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., a obligat pârâta să înainteze dosarul aferent Dispoziției de restituire nr. 7481/2007 emisă de Primăria Municipiului București unui evaluator autorizat în vederea întocmirii raportului de expertiză în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinței și a obligat pârâta să emită titlul de despăgubire, potrivit sumei ce va rezulta din raportul de evaluare în termen de 15 zile de la data comunicării acestuia, iar sentința a rămas irevocabilă prin respingerea recursului ca nefondat, prin Decizia nr. 1051 din 28 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

A mai reținut instanța că potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și dispozitivului Sentinței civile nr. 3331/2011, executarea obligației de a înainta dosarul unui evaluator în vederea întocmirii raportului de expertiză trebuia să aibă loc în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, iar, cât privește obligația pârâtei de a emite titlul de despăgubire, a reținut că aceasta trebuia executată în termen de 15 zile de la data comunicării raportului de evaluare. S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate că prin intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 4/2012 s-a suspendat, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, iar prin Legea nr. 117/2012, perioada de suspendare de 6 luni a fost prelungită până la data de 15 mai 2013. Curtea a constatat că la data expirării termenului în care pârâta trebuia să execute obligațiile stabilite de instanța de contencios administrativ erau în vigoare dispozițiile O.U.G.

nr. 4/2012, fiind suspendate atât procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, cât și emiterea titlurilor de despăgubire. Curtea a apreciat că mijloacele de constrângere reglementate de prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru obținerea executării hotărârii pot fi aplicate în cazul în care nerespectarea termenului prevăzut la art. 24 alin. (1) este culpa autorității publice în sarcina căreia instanța a stabilit obligațiile la care se referă acest text de lege, iar în speță nu se poate reține o culpă a pârâtei, având în vedere că dispozițiile legale în vigoare la momentul expirării termenului în care urma să-și execute obligațiile suspendaseră temporar procedurile privind evaluarea imobilelor și emiterea titlurilor de despăgubire.

Instanța de fond a concluzionat că argumentul reclamanților referitor la modificările aduse Legii nr. 247/2005 prin O.U.G. nr. 4/2012 nu poate fi reținut în soluționarea favorabilă a cauzei și că nu îi este imputabilă autorității pârâte nerespectarea termenelor stabilite de instanța de contencios administrativ pentru executarea obligațiilor, astfel că a respins cererea ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții N.I. și D.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că sentința recurată este nelegală deoarece instanța de judecată a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți cu motivarea că sunt incidente dispozițiile O.U.G.

nr. 4/2012, modificată prin Legea nr. 117/2012, iar în cazul acestora s-a pronunțat Sentința civilă nr. 3331/2011 înainte de edictarea O.U.G. nr. 4/2012. Recurenții apreciază că, fiind vorba de norme de drept substanțial, modificările aduse acestora prin O.U.G. nr. 4/2012, modificată prin Legea nr. 117/2012, sunt aplicabile exclusiv situațiilor ivite după intrarea în vigoare a acestui act normativ, respectiv cauzelor (deduse sau nu judecății instanțelor) înregistrate după acest moment, iar nu și raporturilor juridice născute sub imperiul legii vechi și în care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, astfel cum este cazul în speța dedusă judecății.

Recurenții solicită admiterea recursului și obligarea pârâtei la plata unei amenzi civile în cuantum de 20% din salariul minim brut pe zi de întârziere, începând cu data de 2 aprilie 2012 și până la data îndeplinirii obligației "de a face", adică transmiterea Dosarului de despăgubiri nr. 37079/CC unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare și emiterea titlului de despăgubire conform sumei înscrise în raportul de evaluare, precum și la plata unei sume în cuantum de 6.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de neîndeplinirea obligațiilor stabilite în Sentința civilă nr. 3331/2011 pe perioada 2 aprilie 2012 - 2 decembrie 2012. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Înalta Curte constată că obiectul cauzei deduse judecății îl reprezintă aplicarea amenzii prevăzută de dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, Președintelui Comisiei Centrale, până la executarea obligației de a înainta dosarul aferent Dispoziției de restituire nr. 7481/2007, emisă de Primăria Municipiului București, unui evaluator autorizat în vederea întocmirii raportului de expertiză, respectiv a obligației de a emite titlul de despăgubire potrivit sumei ce va rezulta din raportul de evaluare, pentru imobilul situat în București, str. A.I., sector 6, conform Sentinței civile nr. 3331 din 10 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1051 din 28 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și obligarea Președintelui Comisiei Centrale la plata de despăgubiri în cuantumul prevăzut de art. 24 alin. (2) din lege.

Potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004: "(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive și irevocabile se va face în termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

(2) În cazul în care termenul nu este respectat, se va aplica conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere." Analiza legislației aplicabile în materie relevă că se poate aplica conducătorului autorității publice o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere, în cazul în care hotărârea nu s-a executat în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau, în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii. Așa fiind, rezultă că președintele C.C.S.D.

avea obligația de a executa decizia menționată, în sensul de a trimite dosarul la evaluator și de a emite decizia reprezentând titlu de despăgubire, într-un termen de cel mult 30 de zile de la data pronunțării deciziei instanței de recurs, respectiv până la data de 30 martie 2012. Or, în interiorul acestui interval a intrat în vigoare, la data de 15 martie 2012, O.U.G. nr. 4/2012, al cărei articol unic prevede că "La data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în M. Of.

nr. 653/22.07.2005, cu modificările și completările ulterioare". Ulterior, prin Legea nr. 117/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției și unele măsuri adiacente", a fost prelungită până la data de 15 mai 2013, perioada de suspendare a emiterii titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și a procedurilor de evaluare a imobilelor pentru care se acordă despăgubiri. Astfel, prin intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 4/2012 s-au suspendat procedurile de evaluare și de emitere a titlurilor de despăgubire, fără ca legiuitorul să facă vreo distincție între situațiile soluționate prin hotărâre judecătorească irevocabilă și celelalte cazuri, instituind un tratament unitar pentru toate persoanele ale căror dosare se află în curs de soluționare la C.C.S.D. Pe de altă parte, pentru antrenarea răspunderii juridice trebuie îndeplinite, cumulativ, o serie de condiții, între acestea fiind o faptă culpabilă și vinovăția celui care a cauzat prejudiciul. Neîndeplinirea obligației de a executa o hotărâre judecătorească în termenul prevăzut de lege se poate circumscrie noțiunii de faptă culpabilă de natură a antrena aplicarea amenzii și a obliga la plata despăgubirilor reglementate de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Dar, pentru a se dispune aplicarea celor două categorii de sancțiuni trebuie să se dovedească și existența vinovăției celui obligat, respectiv acesta să fi avut o vină în neexecutare. În cauza analizată lipsește acest ultim element esențial al răspunderii juridice, potrivit celor ce se vor explica mai jos. Răspunderea reglementată prin textul de lege sus-menționat funcționează ca o sancțiune a atitudinii de pasivitate a comisiei și a conducătorului instituției. În prezenta cauză, urmare a suspendării prin lege a atribuției de emitere a deciziilor prevăzute de Legea nr. 247/2005, nu se poate reține culpa autorității în depășirea termenului de punere în executare a hotărârii judecătorești.

De altfel, în jurisprudența Curții de la Strasbourg, s-a explicat că atunci când autoritățile sunt obligate să execute o hotărâre judecătorească și nu îndeplinesc această obligație, pentru aplicarea unei sancțiuni trebuie să se aibă în vedere circumstanțele specifice fiecărui caz, precum și atitudinea autorităților, eventuala inerție a acestora (cauzele Fociac c/ României și Sanglier c/ Franței). În speța care formează obiectul prezentei analize judiciare, autoritatea pârâtă nu se află în culpă, pentru că, așa cum s-a arătat anterior, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012 s-au suspendat procedurile de evaluare prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Mai trebuie precizat că prin Decizia nr. 723 din 5 iulie 2012 a Curții Constituționale, O.U.G.

nr. 4/2012 a fost declarată ca fiind constituțională, iar în motivarea instanței de contencios constituțional, care are același efect obligatoriu ca și dispozitivul, s-a avut în vedere inclusiv suspendarea executării procedurii de emitere a titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești. Astfel, a arătat Curtea Constituțională că suspendarea procedurilor nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, având în vedere atât caracterul sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii având ca obiect despăgubiri rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăților, cât și valoarea titlurilor executorii în această materie, care este foarte mare.

În temeiul art. 147 alin. (4) din Constituția României și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii. Înalta Curte mai precizează că în raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 și O.U.G. nr. 4/2012, se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, atât în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor patrimoniale, cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.

O asemenea măsură nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, pentru că statul a aplicat același principiu tuturor celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată. Această reglementare este de natură a oferi un remediu legislativ temporar, până la adoptarea unor măsuri cu caracter general menite să înlăture disfuncționalitățile mecanismului de restituire sau despăgubire, urmând ca statul, cu respectarea Hotărârii-pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Atanasiu ș.a., să aleagă măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale ale celor îndreptățiți.

Instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut prin sentința atacată că în speță nu se poate reține o culpă a pârâtei, având în vedere că dispozițiile legale în vigoare la momentul expirării termenului în care urma să-și execute obligațiile suspendaseră temporar procedurile privind evaluarea imobilelor și emiterea titlurilor de despăgubire și că existența acestor prevederi legale constituie o cauză obiectivă care justifică neexecutarea obligațiilor în termenele stabilite de instanță, concluzionând în mod corect că nu îi este imputabilă autorității pârâte nerespectarea termenelor stabilite de instanța de contencios administrativ pentru executarea obligațiilor. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.I. și D.V. împotriva Sentinței civile nr. 520 din 5 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2013. Procesat de GGC - AZ