ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 590/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Prin sentința nr. 54 din 5 ianuarie 2010 a Curții de Apel București a fost admisă excepția de netimbrare a capătului de cerere având ca obiect daune morale și, în consecință, a fost anulat acest capăt de cerere ca netimbrat. Instanța a admis acțiunea introductivă formulată de reclamantul T.S. în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR CETĂȚENEȘTI, în sensul că a fost obligat pârâtul să analizeze cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, pârâtul fiind obligat și la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul a adresat încă din anul 2003, apoi ulterior la data de 19 august 2009, Direcției Cetățenie din cadrul Ministerului Justiției o cerere, prin care a solicitat să-i fie analizată cererea de redobândire a cetățeniei române. Deși legea cetățeniei române nu prevede un termen în care pârâtul să analizeze cererile formulate pentru redobândirea cetățeniei române, ci doar împrejurarea că cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie, instanța apreciază că termenul de 6 ani, calculat de la data depunerii primei cereri și până la momentul soluționării prezentei acțiuni, are drept consecință imposibilitatea reclamantului de valorificare a dreptului prevăzut de Legea nr. 21/1991.

Astfel, instanța a constatat că termenul de 6 ani, anterior menționat, nu poate fi considerat un termen rezonabil în sensul dispozițiilor legale și a practicii CEDO, iar amânarea analizării solicitării de redobândire a cetățeniei române, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Față de aceste considerente, constatând refuzul nejustificat al pârâtului, Curtea, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să analizeze și să soluționeze cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.

În privința capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, instanța a reținut că , deși i s-a pus în vedere reclamantului să achite taxa de timbru si timbru judiciar aferentă, acesta a arătat că nu înțelege a achita taxele judiciare, întrucât nu sunt datorate. Instanța a reținut că art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997, care reglementează nivelul taxei de timbru pentru cererile introduse de cei vătămați în drepturile lor printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative, de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, prevede că se timbrează cererea cu caracter patrimonial, prin care se solicită și repararea pagubelor suferite - 10% din valoarea pretinsă, dar nu mai mult de 39 lei.

Instanța a constatat că textul de lege invocat nu face distincție după cum pagubele suferite sunt de natura morală sau materială, astfel încât nu poate fi interpretat în sensul că s-ar referi exclusiv la daunele materiale. Dispozițiile art. 15 lit. f) care statuează asupra scutirii de la plata taxelor de timbru pentru cererile privind stabilirea și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității sau reputației unei persoane fizice, instanța a apreciat că nu sunt aplicabile în speță, acestea având un caracter general în raport cu cele prevăzute la art. 3 lit. m), care stabilesc un caz particular al regimului taxelor de timbru în materia contenciosului administrativ. Instanța a reținut ca argument în sensul celor expuse considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 778 din 12 mai 2009 prin care s- a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 4 din O.G.

nr. 34/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru ( de abrogare a art. 15 lit. f 1 ) din Legea nr. 146/1997). Potrivit acestor considerente, Curtea Constituționala a reținut că Reglementarea reprezenta un mod specific de apărare juridică a menționatelor atribute ale personalității umane - caracterizate în art. 1 alin. (3) din Constituția României ca fiind valori supreme în statul de drept. În felul acesta se asigură accesul la justiție, necondiționat de plata unei taxe de timbru, persoanelor vătămate prin proferarea de expresii insultătoare, calomnii ori denigrări săvârșite pe orice cale, direct sau prin mijloacele de comunicare în masă.

Așadar, instanța a concluzionat în sensul că textul art. 15 lit. f 1 ) din Legea nr. 146/1997, nu își găsește aplicabilitatea în cazul acțiunilor cu caracter patrimonial pentru repararea prejudiciilor morale cauzate persoanelor vătămate în drepturile lor printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege. Cum în cauză reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor legale, instanța a admis excepția de netimbrare și a anulat cererea în consecință. Reținând culpa procesuală a pârâtului, instanța a dispus obligarea acestuia către reclamant la plata cheltuielilor de judecata. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Justiției, criticând sentința instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

Recurentul a precizat condițiile prevăzute de lege pentru acordarea cetățeniei române, arătând că aprobarea cererilor de acordare ori redobândire a cetățeniei române se face prin ordin al președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie, pe baza propunerilor Comisiei pentru Cetățenie. Se arată că acordarea/redobândirea cetățeniei române este un atribut asupra căruia statul român dispune exclusiv și în condițiile expres menționate în legea specială a cetățeniei române, recurentul apreciind că nici intimatul-reclamant, dar nici instanța de judecată nu poate condiționa termenul în care trebuie să fie soluționată cererea formulată în temeiul Legii nr. 21/1991.

S-a arătat că obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată nu are fundament, în condițiile în care intră în discuție admisibilitatea acțiunii introductive, arătând că cererea de redobândire a cetățeniei române formulate de reclamanta fost soluționată conform adresei Direcției Cetățenie nr. 19554/DC din 07 ianuarie 2010 la data de 28 septembrie 2009, prin avizare favorabilă de către comisie. Astfel, s-a apreciat că obiectul pretențiilor deduse judecății a fost realizat. La data de 28 septembrie 2010, recurentul Ministerul Justiției a depus la dosar o cerere prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei autorității, argumentat de faptul că potrivit O.U.G.

nr. 5/2010 Autoritatea Națională pentru Cetățenie este acum autoritatea care îndeplinește prevederile legale cu privire la acordarea, redobândirea, renunțarea și retragerea cetățeniei române. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează: Înalta Curte va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurentul Ministerul Justiției, văzând faptul că această autoritate a fost parte în dosarul de fond soluționat, iar Autoritatea pentru Cetățenie a fost înființată după pronunțarea hotărârii ce face obiectul recursului de față.

De asemenea, Înalta Curte reține că în cauza dedusă judecății cererea reclamantului a fost avizată pozitiv de Comisia pentru Cetățenie la data de 28 septembrie 2009, iar la data de 9 februarie 2010 a fost emis Ordinul Ministrului Justiției nr. 452/C din 9 februarie 2010, prin care au fost aprobate cererile de redobândire a cetățeniei române a mai multor persoane, prevăzute în anexa 1 din ordin, printre care se află și intimatul-reclamant. În conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, în vigoare la data formulării cererii, cetățenii moldoveni de naționalitate română pot depune cererile de redobândire a cetățeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate, în condițiile în care au reședința sau domiciliul în străinătate.

Înalta Curte a constatat că reclamantul s-a adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în redobândirea cetățeniei române, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva României). Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată (cauza Frydlender împotriva Franței și cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).

De asemenea, Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul și potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în actele internaționale. Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea soluționării dosarelor de redobândire a cetățeniei române, văzând dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, publicată în M.Of.

nr. 490 din 9 iulie 2002, dispoziții conform cărora se impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie. Înal ta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții. Având ca fundament aceste dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții. Or, instituția recurentă a fost în culpă pentru nesoluționarea cererii până la data introducerii acțiunii reclamantului, în temeiul art. 275 C. proc.

civ., fiind consacrată în jurisprudența constantă a Înaltei Curți acordarea cheltuielilor judiciare atunci când acțiunea introductivă a fost respinsă întrucât pârâtul și-a îndeplinit obligațiile în timpul judecății. Culpa procesuală a pârâtului rezultă implicit din soluția dată, întrucât în plata cheltuielilor judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile făcute în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția pârâtului, care a constat în nerezolvarea cererii într-un termen rezonabil. Culpa recurentului a fost dovedită, întrucât acesta trebuia să-și ia toate diligențele pentru a verifica stadiul cererii intimatului-reclamant și să comunice un răspuns în acest sens.

Orice amânare în soluționarea cererii reclamantului a însemnat depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și l-a determinat pe reclamant să angajeze cheltuieli cu procesul ce a fost intentat autorității pârâte, cheltuieli care ar fi putut fi evitate numai dacă cererea sa ar fi fost soluționată mai înainte de introducerea cererii de chemare în judecată. Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de Ministerul Justiției - Autoritatea Națională pentru Cetățenie împotriva sentinței nr. 54 din 5 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2011.