ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 590/2011

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar

a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 54 din 5 ianuarie 2010 a Curții de Apel București a fost admisă excepția de netimbrare a capătului de cerere având ca obiect

daune morale și, în consecință, a fost anulat acest capăt de cerere ca netimbrat.

Instanța a admis acțiunea

introductivă formulată de reclamantul T.S. în contradictoriu cu pârâtul

MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR CETĂȚENEȘTI, în sensul că a fost obligat

pârâtul să analizeze cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române, în

termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, pârâtul

fiind obligat și la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că reclamantul a adresat încă din anul 2003, apoi

ulterior la data de 19 august 2009, Direcției Cetățenie din cadrul Ministerului

Justiției o cerere, prin care a solicitat să-i fie analizată cererea de

redobândire a cetățeniei române.

Deși legea cetățeniei române nu

prevede un termen în care pârâtul să analizeze cererile formulate pentru

redobândirea cetățeniei române, ci doar împrejurarea că cererile vor fi

înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie, instanța apreciază că termenul

de 6 ani, calculat de la data depunerii primei cereri și până la momentul soluționării

prezentei acțiuni, are drept consecință imposibilitatea reclamantului de

valorificare a dreptului prevăzut de Legea nr. 21/1991.

Astfel, instanța a constatat că termenul

de 6 ani, anterior menționat, nu poate fi considerat un termen rezonabil în

sensul dispozițiilor legale și a practicii CEDO, iar amânarea analizării

solicitării de redobândire a cetățeniei române, reprezintă un refuz

nejustificat de soluționare a cererii în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea nr. 554/2004.

Față de aceste considerente,

constatând refuzul nejustificat al pârâtului, Curtea, în temeiul art. 18 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să analizeze

și să soluționeze cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române, în

termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.

În privința capătului de cerere

având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, instanța a

reținut că , deși i s-a pus în vedere reclamantului să achite taxa de timbru si

timbru judiciar aferentă, acesta a arătat că nu înțelege a achita taxele

judiciare, întrucât nu sunt datorate.

Instanța a reținut că art. 3 lit. m)

din Legea nr. 146/1997, care reglementează nivelul taxei de timbru pentru cererile

introduse de cei vătămați în drepturile lor printr-un act administrativ sau

prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative, de a le rezolva

cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, prevede că se timbrează

cererea cu caracter patrimonial, prin care se solicită și repararea pagubelor

suferite - 10% din valoarea pretinsă, dar nu mai mult de 39 lei.

Instanța a constatat că textul de

lege invocat nu face distincție după cum pagubele suferite sunt de natura

morală sau materială, astfel încât nu poate fi interpretat în sensul că s-ar

referi exclusiv la daunele materiale.

Dispozițiile art. 15 lit. f) care

statuează asupra scutirii de la plata taxelor de timbru pentru cererile privind

stabilirea și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei,

demnității sau reputației unei persoane fizice, instanța a apreciat că nu sunt

aplicabile în speță, acestea având un caracter general în raport cu cele prevăzute

la art. 3 lit. m), care stabilesc un caz particular al regimului taxelor de

timbru în materia contenciosului administrativ.

Instanța a reținut ca argument în

sensul celor expuse considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 778 din 12

mai 2009 prin care s-

a

admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. I

pct. 4 din O.G. nr. 34/2001 pentru modificarea și

completarea

Legii nr. 146/1997

privind taxele

judiciare de timbru ( de abrogare a

art. 15

lit. f

1

) din Legea nr. 146/1997).

Potrivit acestor considerente,

Curtea Constituționala a reținut că Reglementarea reprezenta un mod specific de

apărare juridică a menționatelor atribute ale personalității umane -

caracterizate în

art. 1

alin. (3) din

Constituția României ca fiind valori supreme în statul de drept. În felul

acesta se asigură accesul la justiție, necondiționat de plata unei taxe de

timbru, persoanelor vătămate prin proferarea de expresii insultătoare, calomnii

ori denigrări săvârșite pe orice cale, direct sau prin mijloacele de comunicare

în masă.

Așadar, instanța a concluzionat în

sensul că textul art. 15 lit. f

1

) din Legea nr. 146/1997, nu își găsește

aplicabilitatea în cazul acțiunilor cu caracter patrimonial pentru repararea prejudiciilor

morale cauzate persoanelor vătămate în drepturile lor printr-un act

administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative

de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.

Cum în cauză reclamantul nu s-a

conformat dispozițiilor legale, instanța a admis excepția de netimbrare și a

anulat cererea în consecință.

Reținând culpa procesuală a pârâtului,

instanța a dispus obligarea acestuia către reclamant la plata cheltuielilor de

judecata.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs Ministerul Justiției, criticând sentința instanței de fond ca

netemeinică și nelegală.

Recurentul a precizat condițiile

prevăzute de lege pentru acordarea cetățeniei române, arătând că aprobarea

cererilor de acordare ori redobândire a cetățeniei române se face prin ordin al

președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie, pe baza propunerilor

Comisiei pentru Cetățenie.

Se arată că acordarea/redobândirea

cetățeniei române este un atribut asupra căruia statul român dispune exclusiv

și în condițiile expres menționate în legea specială a cetățeniei române, recurentul

apreciind că nici intimatul-reclamant, dar nici instanța de judecată nu poate

condiționa termenul în care trebuie să fie soluționată cererea formulată în

temeiul Legii nr. 21/1991.

S-a arătat că obligarea recurentului

la plata cheltuielilor de judecată nu are fundament, în condițiile în care

intră în discuție admisibilitatea acțiunii introductive, arătând că cererea de

redobândire a cetățeniei române formulate de reclamanta fost soluționată

conform adresei Direcției Cetățenie nr. 19554/DC din 07 ianuarie 2010 la data

de 28 septembrie 2009, prin avizare favorabilă de către comisie. Astfel, s-a

apreciat că obiectul pretențiilor deduse judecății a fost realizat.

La data de 28 septembrie 2010,

recurentul Ministerul Justiției a depus la dosar o cerere prin care a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive a acestei autorității, argumentat de faptul că

potrivit O.U.G. nr. 5/2010 Autoritatea Națională pentru Cetățenie este acum

autoritatea care îndeplinește prevederile legale cu privire la acordarea,

redobândirea, renunțarea și retragerea cetățeniei române.

Înalta Curte de Casație și Justiție

sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele invocate în

raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale

incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru

considerentele ce urmează:

Înalta Curte va respinge excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de recurentul Ministerul Justiției,

văzând faptul că această autoritate a fost parte în dosarul de fond soluționat,

iar Autoritatea pentru Cetățenie a fost înființată după pronunțarea hotărârii

ce face obiectul recursului de față.

De asemenea, Înalta Curte reține că în

cauza dedusă judecății cererea reclamantului a fost avizată pozitiv de Comisia

pentru Cetățenie la data de 28 septembrie 2009, iar la data de 9 februarie 2010

a fost emis Ordinul Ministrului Justiției nr. 452/C din 9 februarie 2010, prin

care au fost aprobate cererile de redobândire a cetățeniei române a mai multor

persoane, prevăzute în anexa 1 din ordin, printre care se află și intimatul-reclamant.

În conformitate cu dispozițiile art.

12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, în vigoare la data formulării cererii,

cetățenii moldoveni de naționalitate română pot depune cererile de redobândire

a cetățeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau

la oficiile consulare ale României în străinătate, în condițiile în care au

reședința sau domiciliul în străinătate.

Înalta Curte a constatat că

reclamantul s-a adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în redobândirea

cetățeniei române, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare

care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un termen

rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că

în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se constată

că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință

în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just

echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele

apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie

protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și

exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva

României).

Înalta Curte constată că întotdeauna

durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele

cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special

complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților

competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată (cauza

Frydlender împotriva Franței și cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).

De asemenea, Înalta Curte are în

vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se

subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul

și potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept

suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților

fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în actele

internaționale.

Împrejurarea că legea specială nu

prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea

competentă, în tergiversarea soluționării dosarelor de redobândire a cetățeniei

române, văzând dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei,

adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea

nr. 396/2002, publicată în M.Of. nr. 490 din 9 iulie 2002, dispoziții conform

cărora se impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze într-un termen

rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale,

redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie.

Înal

ta

Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții.

Având ca fundament aceste

dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata

cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții.

Or, instituția recurentă a fost în

culpă pentru nesoluționarea cererii până la data introducerii acțiunii

reclamantului, în temeiul art. 275 C. proc. civ., fiind consacrată în

jurisprudența constantă a Înaltei Curți acordarea cheltuielilor judiciare

atunci când acțiunea introductivă a fost respinsă întrucât pârâtul și-a

îndeplinit obligațiile în timpul judecății.

Culpa procesuală a pârâtului rezultă

implicit din soluția dată, întrucât în plata cheltuielilor judiciare intră atât

cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, care

se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile făcute în timpul

judecății, neputându-se transfera vinovăția pârâtului, care a constat în

nerezolvarea cererii într-un termen rezonabil.

Culpa recurentului a fost dovedită,

întrucât acesta trebuia să-și ia toate diligențele pentru a verifica stadiul

cererii intimatului-reclamant și să comunice un răspuns în acest sens.

Orice amânare în soluționarea

cererii reclamantului a însemnat depășirea termenului rezonabil avut în vedere

de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și l-a

determinat pe reclamant să angajeze cheltuieli cu procesul ce a fost intentat

autorității pârâte, cheltuieli care ar fi putut fi evitate numai dacă cererea

sa ar fi fost soluționată mai înainte de introducerea cererii de chemare în

judecată.

Având în vedere aceste considerente,

în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul formulat ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Ministerul

Justiției - Autoritatea Națională pentru Cetățenie împotriva sentinței nr. 54

din 5 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 februarie 2011.