ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1359/2010

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul C.G. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, obligarea acestuia din urmă

la examinarea cererii privind redobândirea cetățeniei române, în termen de

maxim 30 de zile.

În

motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în anul 2003 s-a adresat pârâtului

în vederea redobândirii cetățeniei române, în temeiul art. 10 din Legea nr.

21/1991, cerere la care nu a primit nici un răspuns.

Reclamantul

a mai arătat că în anul 2009 s-a adresat din nou recomandat cu o cerere către

pârât, prin care a solicitat urgentarea soluționării dosarului, însă nu a

primit nici un răspuns.

Pârâtul

Ministerul Justiției, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea

acțiunii ca nefondată.

Curtea de

Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, prin

sentința nr. 2832 din 1 iulie 2009 a admis acțiunea formulată de reclamant, a

constat refuzul nejustificat al pârâtului în soluționarea cererii de

redobândire a cetățeniei române, a obligat pârâtul să examineze cererea

reclamantului în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii

precum și plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 150 RON.

Pentru a

pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, așa cum reiese

din considerentele hotărârii că durata de șase ani, de la data înregistrării

cererii și până la data sesizării instanței, nu poate constitui un termen

rezonabil în sensul art. 10 din Convenția Europeană asupra cetățeniei,

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 și a apreciat că în raport cu

Legea nr. 554/2004, prin nesoluționarea cererii într-un termen rezonabil,

reclamanta a fost vătămată în drepturile sale legate de aplicarea dispozițiilor

legale privind redobândirea cetățeniei.

În ceea ce

privește cererea de despăgubiri, prima instanță a făcut aplicabilitatea art. 20

din Legea nr. 146/1997.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției solicitând

modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca

neîntemeiată.

A fost

invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

dezvoltarea căruia s-a susținut că soluția adoptată asupra fondului cauzei,

este rezultatul interpretării greșite a legii.

Criticând

concluzia nerespectării termenului rezonabil, recurentul a susținut că, în

lipsa unei culpe administrative, instituția pârâtă nu putea fi obligată, în

baza legii contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică

stabilită și să primească cererea reclamantului.

Constatările

și considerentele instanței de recurs.

Examinând

actele dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin

prisma dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar,

și cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

Astfel, se

impune în mod evident, cel puțin pentru anumite considerente circumscrise

necesității respectării rigorii juridice și aplicării unitare a legii, ca

pentru examinarea temeiniciei acțiunii reclamantei să fie avută în vedere

aceeași dată a depunerii ultimei cereri, pasivitatea/așteptarea recurentei din

perioada anterioară nefiind de natură să justifice reținerea unei eventuale

culpe administrative în sarcina instituției pârâtei prin raportare la data primei

cereri, în condițiile în care această pasivitate a avut drept consecință

decăderea reclamantului din dreptul de a recurge la forța de constrângere a

Statului Român pentru rezolvarea acesteia, cum s-a arătat mai sus. Aceasta cu

atât mai mult cu cât comportamentul reclamantului constituie, alături de cel al

autorității competente, unul din criteriile consacrate în jurisprudența C.E.D.O.

pentru stabilirea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri.

Reglementând

obiectul acțiunii judiciare, art. 8 alin. (1), teza finală din Legea nr.

554/2004 prevede că se poate adresa instanței de contencios administrativ și

cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin

nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei

cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni

administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau

interesului legitim.

În

înțelesul acestei legi, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri rezidă

în faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la

înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin.

(1) lit. h)].

Reclamantul

a sesizat instanța de contencios administrativ la data de 15 iunie 2009,

anterior împlinirii acestui termen, calculat de la data ultimei cereri.

Or, în

aceste condiții, tăcerea administrației ca act administrativ asimilat, supus

controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, nu

poate fi reținută, ipoteza art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004

nefiind îndeplinită.

Totodată,

în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, existența unei vătămări a

reclamantului în interesul său legitim derivat din vocația dobândită în temeiul

art. 10

1

din Legea nr. 21/1991 - de a redobândi sau de a i se

recunoaște cetățenia română - care să fie produsă printr-un refuz nejustificat

de soluționare a cererii sale, grefat pe un exces de putere, în sensul art. 2

alin. (1) lit. i), teza I și lit. n) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi

reținută, impunându-se a se examina doar dacă o atare vătămare a fost cauzată

din perspectiva nerespectării limitelor rezonabilității în stabilirea

termenelor pentru depunerea actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei.

Legiuitorul

a reglementat, prin art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, dreptul

persoanelor care au domiciliul sau reședința în străinătate de a depune cererea

de redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc

îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile sau oficiile consulare

competente ale României, fără a stabili și un termen în care autoritățile

române trebuie să proceseze astfel de cereri.

Convenția

Europeană pentru cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997

și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, dispune însă, prin art. 10,

că „fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen

rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale sau

eliberarea unui atestat de cetățenie".

Obligația

astfel instituită subsumează, în mod evident, toate etapele unei proceduri, iar

aprecierea caracterului rezonabil al duratei acesteia trebuie făcută în fiecare

cauză în parte, în funcție de toate circumstanțele relevante și ținând cont de

criteriile consacrate în jurisprudența C.E.D.O., în special complexitatea

cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

Din

această perspectivă, nu se poate face abstracție de faptul că cererea

reclamantului de a fi programat pentru depunerea actelor necesare în vederea

redobândirii cetățeniei nu a fost soluționată nici până la această dată.

Prin

urmare, se impune a se concluziona că limita rezonabilității în soluționarea

cererii reclamantului, raportat desigur și la obiectul acesteia, a fost

depășită, motiv pentru care soluția adoptată de judecătorul fondului va fi

păstrată.

Reținând,

față de cele expuse, că nu subzistă în cauză nici un motiv care să impună

casarea sau modificarea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312(1)

C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 3232

din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 martie 2010.