ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1359/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul C.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, obligarea acestuia din urmă la examinarea cererii privind redobândirea cetățeniei române, în termen de maxim 30 de zile. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în anul 2003 s-a adresat pârâtului în vederea redobândirii cetățeniei române, în temeiul art. 10 din Legea nr. 21/1991, cerere la care nu a primit nici un răspuns. Reclamantul a mai arătat că în anul 2009 s-a adresat din nou recomandat cu o cerere către pârât, prin care a solicitat urgentarea soluționării dosarului, însă nu a primit nici un răspuns.

Pârâtul Ministerul Justiției, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. Curtea de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2832 din 1 iulie 2009 a admis acțiunea formulată de reclamant, a constat refuzul nejustificat al pârâtului în soluționarea cererii de redobândire a cetățeniei române, a obligat pârâtul să examineze cererea reclamantului în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii precum și plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 150 RON.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, așa cum reiese din considerentele hotărârii că durata de șase ani, de la data înregistrării cererii și până la data sesizării instanței, nu poate constitui un termen rezonabil în sensul art. 10 din Convenția Europeană asupra cetățeniei, ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 și a apreciat că în raport cu Legea nr. 554/2004, prin nesoluționarea cererii într-un termen rezonabil, reclamanta a fost vătămată în drepturile sale legate de aplicarea dispozițiilor legale privind redobândirea cetățeniei. În ceea ce privește cererea de despăgubiri, prima instanță a făcut aplicabilitatea art. 20 din Legea nr. 146/1997. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției solicitând modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

A fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a susținut că soluția adoptată asupra fondului cauzei, este rezultatul interpretării greșite a legii. Criticând concluzia nerespectării termenului rezonabil, recurentul a susținut că, în lipsa unei culpe administrative, instituția pârâtă nu putea fi obligată, în baza legii contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică stabilită și să primească cererea reclamantului. Constatările și considerentele instanței de recurs. Examinând actele dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, și cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Astfel, se impune în mod evident, cel puțin pentru anumite considerente circumscrise necesității respectării rigorii juridice și aplicării unitare a legii, ca pentru examinarea temeiniciei acțiunii reclamantei să fie avută în vedere aceeași dată a depunerii ultimei cereri, pasivitatea/așteptarea recurentei din perioada anterioară nefiind de natură să justifice reținerea unei eventuale culpe administrative în sarcina instituției pârâtei prin raportare la data primei cereri, în condițiile în care această pasivitate a avut drept consecință decăderea reclamantului din dreptul de a recurge la forța de constrângere a Statului Român pentru rezolvarea acesteia, cum s-a arătat mai sus.

Aceasta cu atât mai mult cu cât comportamentul reclamantului constituie, alături de cel al autorității competente, unul din criteriile consacrate în jurisprudența C.E.D.O. pentru stabilirea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri. Reglementând obiectul acțiunii judiciare, art. 8 alin. (1), teza finală din Legea nr. 554/2004 prevede că se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

În înțelesul acestei legi, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri rezidă în faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)]. Reclamantul a sesizat instanța de contencios administrativ la data de 15 iunie 2009, anterior împlinirii acestui termen, calculat de la data ultimei cereri. Or, în aceste condiții, tăcerea administrației ca act administrativ asimilat, supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, nu poate fi reținută, ipoteza art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 nefiind îndeplinită.

Totodată, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, existența unei vătămări a reclamantului în interesul său legitim derivat din vocația dobândită în temeiul art. 10 1 din Legea nr. 21/1991 - de a redobândi sau de a i se recunoaște cetățenia română - care să fie produsă printr-un refuz nejustificat de soluționare a cererii sale, grefat pe un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i), teza I și lit. n) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reținută, impunându-se a se examina doar dacă o atare vătămare a fost cauzată din perspectiva nerespectării limitelor rezonabilității în stabilirea termenelor pentru depunerea actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei.

Legiuitorul a reglementat, prin art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, dreptul persoanelor care au domiciliul sau reședința în străinătate de a depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile sau oficiile consulare competente ale României, fără a stabili și un termen în care autoritățile române trebuie să proceseze astfel de cereri.

Convenția Europeană pentru cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, dispune însă, prin art. 10, că „fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale sau eliberarea unui atestat de cetățenie". Obligația astfel instituită subsumează, în mod evident, toate etapele unei proceduri, iar aprecierea caracterului rezonabil al duratei acesteia trebuie făcută în fiecare cauză în parte, în funcție de toate circumstanțele relevante și ținând cont de criteriile consacrate în jurisprudența C.E.D.O., în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

Din această perspectivă, nu se poate face abstracție de faptul că cererea reclamantului de a fi programat pentru depunerea actelor necesare în vederea redobândirii cetățeniei nu a fost soluționată nici până la această dată. Prin urmare, se impune a se concluziona că limita rezonabilității în soluționarea cererii reclamantului, raportat desigur și la obiectul acesteia, a fost depășită, motiv pentru care soluția adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată. Reținând, față de cele expuse, că nu subzistă în cauză nici un motiv care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312(1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 3232 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2010.