ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3937/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 4234 din 2 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul B.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a obligat pârâtul să primească cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române, într-un termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii și să-i plătească daune morale, în cuantum de 1000 lei, precum și cheltuieli de judecată. Prin aceeași sentință, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, cu privire la excepție, că aceasta nu este întemeiată, acțiunea fiind introdusă în termenul legal, de 6 luni, raportat la data răspunsului contestat de reclamant - iulie 2009. Cu privire la fondul cauzei, prima instanță a reținut, în esență, că amânarea un timp atât de îndelungat a înregistrării cererii reclamantului contravine prevederilor art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora fiecare stat trebuie să examineze, într-un termen rezonabil, cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, precum și redobândirea acesteia și că acest text vizează, evident, și înregistrarea respectivelor cereri.

De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, neprimirea de către pârât, pentru o perioadă de timp atât de îndelungată, a cererii formulate de reclamant este de natură să creeze o suferință acestuia din urmă, care s-a văzut în situația de a aștepta mai bine de 3 ani doar ca să depună o cerere, ceea ce justifică acordarea de daune morale. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ.

In motivarea cererii de recurs, recurentul arată că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu interpretarea greșită a legii, sub un dublu aspect: cel al respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune și, respectiv, cel al constatării greșite a existenței unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii intimatului având ca obiect redobândirea cetățeniei române; de asemenea, arată recurentul, instanța de fond în mod greșit a acordat daune morale reclamantului, în lipsa oricărei dovezi produse de acesta. Arată recurentul că a răspuns la cererea intimatului, în sensul că aceasta va fi soluționată favorabil la momentul la care urmează să fie procesate și cererile similare ale altor petenți, depuse în aceeași perioadă.

De asemenea, recurentul a reluat susținerea, făcută și în fața instanței de fond, în sensul că există motive de ordin administrativ, organizatoric - cele peste 360.000 de cereri înregistrate cu acest obiect - care au făcut imposibilă rezolvarea acestora în cadrul unui termen rezonabil. In opinia recurentului, instanța de fond trebuia să evalueze exact situația specifică a derulării activității în exteriorul României și gradul în care Ministerul Afacerilor Externe își poate dimensiona structura administrativă într-un teritoriu ce nu se află sub suveranitatea statului român, împrejurare ce se reflectă asupra mecanismului de luare a deciziilor. In concluzie, recurentul arată că, în speță, nu sunt întrunite condițiile existenței unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii intimatului, conform definiției legale a acestei noțiuni, simpla trecere a timpului neputând fi asimilată ipotezei avute în vedere de legiuitor.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, exclusiv sub aspectul acordării daunelor morale, celelalte dispoziții ale sentinței recurate fiind temeinice și legale, după cum se va arăta în continuare. Astfel, Înalta Curte reține că este nefondată critica recurentului privind excepția prescripției dreptului la acțiune, apreciind că aceasta în mod corect a fost respinsă de instanța de fond, raportat la cererea formulată de intimatul- reclamant la data de 7 iulie 2009, față de care sesizarea instanței de contencios administrativ este făcută înlăuntrul termenului de 6 luni, reglementat de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, modificată.

Nici critica recurentului privind greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat de soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive: Într-adevăr, Legea cetățeniei române nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare, stabilește o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

In lipsa unui asemenea termen legal, trebuie, însă, să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie". In același sens sunt, de altfel, și prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acționării într-un termen rezonabil", potrivit căruia „Autoritățile publice trebuie să acționeze și să își îndeplinesc atribuțiile într-un termen rezonabil". Cu privire la noțiunea de „termen rezonabil", în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. In acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu. In opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

In speța dedusă judecății, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri - septembrie 2006 - și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, instanța de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului, în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției Consulare a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea „principiului acționării într-un termen rezonabil", care guvernează materia aflată în discuție, în conformitate cu art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie și art. 7 din Recomandarea CM/Rec(2007)7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, mai sus menționate.

Așa fiind, faptul de a nu răspunde solicitării intimatului-reclamant de programare în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române și a actelor necesare reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. In ceea ce privește critica referitoare la greșita soluționare a capătului de cerere privind plata daunelor morale, se constată, însă, că aceasta este fondată, prima instanță pronunțând o hotărâre nelegală sub acest aspect. Astfel, pentru acordarea de daune moral; nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele suferite, cu atât mai mult cu cât, în speță, cererea formulată de reclamant reprezintă o procedură prealabilă admiterii cererii de redobândire a cetățeniei române.

Partea care solicită acordarea daunelor morale este, deci, obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta autorității. Cum, în cauză, aceste elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I-a și alin. (3) C. proc. civ. , art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, să fie admis recursul formulat și modificată, în parte, sentința atacată, în sensul respingerii cererii reclamantului de obligare a pârâtului la plata daunelor morale; vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 4234 din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.